Luna ianuarie în 27 zile: Aducerea moaştelor celui între Sfinţi,
Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului
Fericitul acesta şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh
al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadiu (395-408) şi a
împărătesei Eudoxia. Viaţa lui se arată la 13 noiembrie, când se face
pomenirea lui; lucrarea sa neobosită în ogorul Domnului se arată la 30
ianuarie, când fericitul Ioan este cinstit laolaltă cu Sfinţii Părinţi
Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul, la sărbătoarea celor Trei Sfinţi
Ierarhi. Astăzi, în ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea
sfintelor moaşte din surghiunul, unde murise, şi aşezarea lor în
biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Şi această faptă de
laudă s-a săvârşit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic(408-450),
fiul împăratului Arcadiu, la anul 438, şi iată cum: Fiindcă mulţime de
nenorociri veniseră, în acea vreme, asupra cetăţii şi asupra împărăţiei,
iar poporul credincioşilor socotea că relele acestea veneau şi ca o
pedeapsă dumnezeiască, pentru înverşunarea nedreaptă a împărătesei
Eudoxia împotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, că a mijlocit ca
el să fie îndepărtat din scaun, trimiţându-l să moară în surghiun, drept
aceea, noul patriarh, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan
Hrisostom, a îndemnat pe Teodosie împăratul să aducă moaştele Sfântului
Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Şi, primind împăratul cu bucurie
sfatul acesta, toată lucrarea s-a făcut cu mare dărnicie, cu cheltuiala
împărăţiei. Şi, a fost luat, cu rugăciuni şi cu toată cuviinţa, trupul
nestricat al Sfântului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era
îngropat, după 31 de ani de la moartea lui, şi pus într-un sicriu de
aur. Pretutindeni, prin sate şi prin oraşe, moaştele Sfântului Ioan au
fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse şi mireasmă de
tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopol, împăratul Teodosie însuşi a
îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul să ierte fărădelegea
mamei sale Eudoxia, care era pricina morţii omului lui Dumnezeu. Au pus
apoi sfintele moaşte în careta împărătească şi, ajungând la biserica
Sfinţilor Apostoli, le-au aşezat acolo şi toţi credincioşii s-au rugat
înaintea lor, cerând har şi îndurare de la Cel ce, prin viaţa şi prin
lucrarea Sfântului, ridicase pe omul lui Dumnezeu între Sfinţii cei mai
aleşi şi mai bineplăcuţi Domnului. Şi, săvârşindu-se aceasta în ziua de
27 ianuarie, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în tot
anul, spre veşnica pomenire a acestui mare Păstor şi învăţător al
creştinătăţii întregi.
Cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa,
către episcopul Chiriac, care şi el era izgonit.
"Vino acum să-ţi scot rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura
cugetului ! Şi care este pricina, care te face să te mâhneşti şi să te
întristezi? Că iarna este mare şi că furtuna aceasta ce a venit asupra
Bisericii e amară şi e grea ? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni nu o va
tăgădui. Dar de vei vrea, îţi voi zugrăvi o icoană a acestor lucruri,
aşa cum se întâmplă. De multe ori vedem marea aceasta că se cutremură şi
că se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri, care
nemaiavând ce face, pentru covârşirea furtunii, stau cu mâinile
încrucişate pe genunchi şi sunt încremeniţi, nevăzând nici cerul, nici
pământul, ci zăcând jos în adâncul corăbiei, plâng şi se tânguiesc; aşa
se întâmplă acestea pe marea pe care o vedem. Aşa şi acum, asupra
Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtună este, valurile sunt mai
covârşitoare. Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu
meşteşug biruieşte furtuna, ci numai cu porunca potoleşte viforul. Iar,
chiar de te-ai şi rugat de multe ori şi nu ţi s-a ascultat cererea, nu
te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni,
Dumnezeul nostru, îngrijind, de mai înainte, mântuirea noastră. Că, oare
nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în
cuptor ? Cu adevărat ar fi putut, însă nu i-a izbăvit mai dinainte. Dar,
când erau în robie şi au fost duşi în ţara barbarilor şi erau departe
de moştenirea părintească, şi, numai după ce au fost aruncaţi în cuptor
şi erau deznădăjduiţi, din partea tuturor şi nu le mai rămăsese nimic
altceva, atunci, i-a izbăvit. Adică, atunci, adevăratul Dumnezeu, fără
veste, a făcut minunea şi a risipit focul împrejurul cuptorului
chaldeilor şi, aşa, cuptorul s-a prefăcut în biserică. Şi a chemat
toată zidirea şi pe îngeri şi puterile şi, aducându-se toate împreună,
ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul." Vezi, frate,
cum răbdarea drepţilor a schimbat focul acela în rouă ? Şi a făcut pe
tiranul Nabucodonosor a trimite cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare
este Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego." Şi vezi câtă asprime a
pus: "De va grăi, zice, cineva cuvânt rău contra lor, să fie casa lor de
jaf, şi averea să i se ia." Nu te mâhni, dar, frate Chiriac, că eu,
când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grijă de nici una din
acestea, ci ziceam în sinea mea: "De-i este voia împărătesei să mă
izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De
va vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul
Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de
Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil
aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe
Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia
capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, ce o am, să o
ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce. Pe
mine mă învaţă şi Apostolul, zicând: "Dumnezeu nu caută la faţa omului,
că, de aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos." Mă înarmează
încă şi David, zicând: "Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi
nu m-am ruşinat". "Multe meşteşugiră asupra mea cei ce m-au urât, ci
toate din invidie le-au făcut." Ştiu, cu adevărat, că te întristezi,
frate Chiriac, că cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin târg
şi cu mulţime de oameni înarmaţi, care îi însoţesc, dar nu-ţi aduci
aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în
scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare ? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia ?
Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un
biruitor ? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în
porfiră şi vizon ? Cu adevărat, cu nimic. Pentru că unde-i sunt
sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se
hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească ? Au nu-l duceau
legat la mormânt, ca pe un tâlhar ? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea
aceasta, strigând cu glasul uscat de sete: "Părinte Avraam, miluieşte-mă
şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului cu apă, să-mi răcorească
limba, că amar mă chinuiesc în văpaia aceasta," Ticălos bogat ! De ce-l
numeşti tată pe Avraam, a cărui viaţă n-ai urmat-o ? Acela pe tot omul
l-a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de un singur sărac. Nu
are drept oricine să plângă şi să se tânguiască aici. Căci, cela ce a
avut atâta bogăţie, n-are dreptul de a dobândi o picătură de apă, şi
pentru ce aceasta ? Pentru că, în iarna vieţii acesteia, n-a semănat
milostenia. A venit secerişul altei vieţi şi n-are ce secera. Şi aceasta
este o râduială a Stăpânului, că a făcut a fi alături chinul
necuraţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se
cunoască. Deci, atunci, fiecare din mucenici îşi va cunoaşte pe tiranul
său, care l-a chinuit şi, fiecare tiran va cunoaşte pe mucenicul, pe
care l-a muncit. Şi acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; ascultă
ce grăieşte înţelepciunea: "Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul
în preajma celor ce l-au trudit." Şi ca un călător ce umblă pe zăduf,
aprinzându-se de sete şi nimereşte o fântână bună, sau ca un flămând ce
şade la o masă plină de toate bunătăţile şi este oprit de vreun puternic
să se atingă de bucatele ce stau pe masă, şi acestea le dă mâhnire şi
chin mare, celui însetat, că nu-şi poate stinge setea, şi celui flămând,
că este oprit să se îndulcească din bucate, în acest chip, şi în ziua
Judecăţii, vor vedea păcătoşii pe Sfinţi bucurându-se şi nu vor putea să
se îndulcească din masa cea împărătească. Că, şi pe Adam, vrând
Dumnezeu să-l pedepsească, l-a făcut să lucreze pământul în preajma
Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde ieşise, să aibă pururea
durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne întâlnim aici, în viaţa
aceasta, să vorbim unul cu altul, însă acolo, în cealaltă viaţă, nu va
fi nimeni să ne oprească să fim unii cu alţii. Ci, încă atunci, vom şi
vedea pe cei ce ne-au izgonit, - ca şi Lazăr pe bogatul şi mucenicii pe
chinuitorii lor. Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de
Proorocul Isaia ce zice: "De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de
ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa
vor fi mâncaţi." Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna
Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost
înstrăinat. Şi pentru ce ? Pentru ca să Se facă chip şi pildă nouă, ca
să nu ne mâhnim în încercări. Şi să-ţi mai aduci aminte de patima
Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate. Că
unii din iudei îl numeau samaritean şi băutor de vin. Alţii, îndrăcit şi
prooroc mincinos zicând: "Iată om mincinos şi băutor de vin", şi că El:
"cu domnul dracilor scoate pe draci." Şi câte altele, încă. Cum L-au
dus atunci, ca să-L arunce în prăpastie, este de mirare. Şi-L scuipau în
obraz, şi-I dădeau palme; că-L adăpau cu fiere şi-I băteau capul cu
trestia şi cu hlamidă împărătească, îmbrăcându-L şi cu cunună de spini
încununându-L şi-I, cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de
batjocuri făcându-I, şi cum îl duceau câinii aceia, mâncători de sânge
şi Îl trăgeau gol la patimă. Şi cum L-au părăsit toţi ucenicii Lui: că
unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut, iar ceilalţi au fugit
şi sta singur gol în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era
praznicul Paştelui, atunci, la care se adunaseră toţi. Şi L-au răstignit
ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi zăcea neîngropat,
nici nu L-au pogorât de pe cruce, până când L-a cerut oarecine ca să-l
îngroape. Şi cum au scornit defăimare rea asupra Lui, că ucenicii Lui
L-au furat şi că n-a înviat. Deci, iarăşi, adu-ţi aminte şi de Apostoli,
că de pretutindenea erau goniţi şi prin ceilalţi se ascundeau. Că Pavel
se ascundea la o femeie, ce vindea mătăsuri, şi Petru, la Simon
curelarul, că nu aveau îndrăzneală la cei bogaţi. Iar, apoi, toate au
fost cu înlesnire pentru ei. Într-acelaşi chip şi tu frate, nu-ţi face
voia rea, deşi acum treci prin cele de întristare. Că pe urmă vor veni
cele înveselitoare. Auzit-am şi de bârfitorul acela, Arsachie, pe care
l-a pus împărăteasa patriarh în scaunul meu şi că a prigonit pe fraţii
şi fecioarele acelea, care n-au vrut să aibă împărtăşanie cu dânsul. Şi
mulţi dintr-înşii, din dragoste pentru mine, prin temniţe au murit.
Lupul acela în chip de oaie, ce are numai înfăţişarea de episcop, după
adevăr, este un preadesfrânat. Că precum femeia căreia îi trăieşte
bărbatul, de merge după altul, se cheamă preadesfrânată, aşa şi acesta
preadesfrânat este, nu trupeşte, ci sufleteşte, că fiind eu viu, mi-a
răpit scaunul. Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit
împărăteasa de ne-a izgonit. Şi multe scârbe m-au întâmpinat pe cale,
dar nu le-am luat în seamă. Iar când am ajuns în ţara Capadochiei şi în
Tauromenia, cete-cete de sfinţi părinţi ne întâmpinau. Încă şi mulţime
de monahii, vărsând izvoare de lacrimi şi plângând cu jale mare, că ne
vedeau ducându-ne în surghiunire, ziceau între ele: "Mai de folos ar fi
fost să se ascundă soarele, decât să tacă gura lui Ioan". Aceste cuvinte
m-au tulburat foarte şi m-au scârbit mai mult, că îi vedeam pe toţi că
plângeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate câte mi s-au întâmplat,
nu le-am luat în seamă. Însă foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii,
acesteia şi multă dragoste a arătat către noi, că, de ar fi fost cu
putinţă şi n-am fi păzit hotarul şi canoanele, ne-ar fi dat şi scaunul
său. Rogu-te, dar, şi te poftesc, goneşte de la tine plânsul necazului
tău şi fă pomenire pentru noi către Dumnezeu.
Sfântului Ioan Gură de Aur, prin a sa pocăinţă.
Când au adus trupul Sfântului din Comane cu mare cinste, şi l-au
aşezat pe el în biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai
Constantinopolului, fiind bolnav şi având credinţă mare în Sfântul Ioan
Gură de Aur, a poruncit slugilor sale să-l aducă pe el în cinstita
biserică a Sfinţilor Apostoli, unde este mormântul cel tămăduitor al
purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar, după ce
l-au dus pe el întru acea cinstită biserică, s-au rugat cu lacrimi şi
l-au pus pe pat. Deci, zăcând el şi bolind, chema în ajutor pe Sfinţii
Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfântul, Părintele nostru Ioan Gură de
Aur, ca să-l miluiască pe el în primejdia lui, aducându-şi aminte de
cele necuvioase fapte făcute de el, înainte de îmbolnăvire. Iar când
gândea la acestea, tânguindu-se, zicea: "Amar mie şi vai de ticălosul
cel nepocăit, cum voi merge pe calea dintru care nu mă voi mai întoarce ?
Şi cum voi suferi certarea înfricoşatului Judecător şi muncile cele
netrecătoare şi veşnice ?" Deci, acestea grăindu-le acela, şi mai multe
decât acestea, tânguindu-se, cam pe la al şaselea ceas, toţi au ieşit
din cinstita biserică, şi numai singur bolnavul a rămas şi, căutând spre
bolta acelei sfinte biserici, a văzut şi chipul Domnului nostru Iisus
Hristos şi a început a grăi către Dânsul aşa: "De chipul tău Stăpâne,
deşi zugrăvit de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cum eu,
ticălosul, Te voi vedea pe Tine, înfricoşatul Judecător, când vei veni
să judeci toate ? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine, că n-am păzit
poruncile Tale." Deci, acestea grăindu-le acela, a început a-şi
mărturisi păcatele sale spre Sfânta icoană. Iar, după ce, cu
de-amănuntul, le-a spus pe toate, şi-a mai adus aminte încă de un alt
păcat, pe care îl făcuse, şi a început a zice: "L-am făcut Stăpâne, însă
nu îndrăznesc a-l spune, nu îndrăznesc iubitorule de oameni, nu
îndrăznesc, Milostive." Deci, acestea zicându-le el, a venit un glas de
la Sfânta icoană, zicând: "Spune omule !" Iar după ce l-a spus şi pe
acela, a venit alt glas şi i-a zis: "Iartă-ţi-se ţie păcatele tale !"
Iar după ce s-a pogorât acel glas înfricoşat, s-a sculat omul sănătos şi
a căzut cu faţa la pământ, strigând cu glas mare şi înalţând cântări de
mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieşte moartea păcătosului, ci
aşteaptă întoarcerea pocăinţei şi voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Deci, închinându-se
chipului Mântuitorului Hristos şi tămăduitorului mormânt al purtătorului
de Dumnezeu părintele Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa şi, cealaltă
vreme a vieţii sale, a petrecut-o în curăţenie şi cu pază. Dumnezeului
nostru slavă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu