Proloagele din 5 ianuarie

Luna ianuarie în 5 zile: 
Înainte prãznuirea Botezului Domnului.
Întru aceastã zi învãţãturã înainte de Botezul Domnului.

         Să aveţi ştire, fraţilor, că astăzi este postul cel dinaintea Botezului Domnului, să vă adunaţi, drept aceea, în Biserică, pentru slavoslovia ceasurilor împărăteşti, ca o intrare în lumina praznicului. Cunoscut vă este, fraţilor, că la vârsta de 30 de ani de viaţă tăinuită, sfinţită prin munca mâinilor sale şi prin ascultare, Domnul Iisus vine şi Se descoperă lumii la Iordan, primind Botezul Sfântului Ioan Proorocul. Şi sunt două darurile pe care ni le face Domnul, oamenilor şi lumii, la botezul Său: pe de o parte, un dar de curăţire, de spălare, de ispăşire, de pocăinţă pentru toate păcatele lumii; iar, pe de altă parte, un dar de împărtăşire din Lumina şi din sfinţenia Duhului Sfânt. În scurt, un dar de smerenie şi de ispăşire, pe de o parte şi un dar de preamărire şi de ridicare a firii noastre la lumină şi la sfinţenie, pe de altă parte. Şi, într-adevăr, pe de o parte, Hristos Domnul se smereşte la Iordan, ca să ia asupra Lui păcatele lumii întregi şi ale fiecăruia din noi în parte şi le ispăşeşte prin însuşi faptul că Se smereşte şi primeşte botezul păcătoşilor, El Care este fără de păcate. Dar, pe de altă parte, Hristos Domnul e preaslăvit la Iordan, pentru că, atunci când se deschid cerurile, descoperim că Domnul Hristos e Dumnezeu-Fiul, Cel venit în trup omenesc, plin de har şi de adevăr, că El necontenit împarte har şi adevăr celor ce cred într-Însul şi că, astfel, El înnoieşte, preamăreşte şi ridică necontenit firea noastră la lumina şi la sfinţenia ei cea dintâi. Cu adevărat, praznic al mântuirii noastre este praznicul de astăzi. E ca o chemare a Duhului Sfânt, să ne curăţim de păcate şi, totodată, o chemare să ne ridicăm şi să slujim pe Dumnezeu şi pe oameni, în credinţă şi pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Înlăuntrul nostru s-a născut, ca o lumină, dorinţa şi căutarea de a crede şi de a urma pe Domnul nostru Iisus Hristos. Drept aceea şi noi, fraţilor, având un Stăpân milostiv ca Acesta, să nu ne lenevim, ci în toate zilele să ne rugăm Lui, pentru toate păcatele cele ce le-am făcut, unele cu beţii şi cu minciuni, altele cu lăcomii şi cu hoţii, că pentru toate acestea avem a răspunde înaintea lui Dumnezeu, la înfricoşata Judecată a lui Hristos; şi robul şi cel slobod şi bogatul şi săracul, că acolo nu este judecata după mită, nici după faţă. Nimeni nu poate să ajute altuia, nici tatăl pe fiu, nici maica pe fiică, nici frate pe frate, nici sluga pe stăpân. Ci, pe fiecare faptele sale ori îl vor îndreptăţi, sau îl vor osândi.  Drept aceea, fraţilor, să nu tăinuim păcatele noastre, ci, mărturisindu-ne duhovniceştilor părinţi, să ne pocăim de ele prin curata mărturisire. Că de le vom tăinui pe ele aici, apoi bucurie mare facem vrăjmaşului, iar de le vom mărturisi, apoi plâns facem vrăjmaşului, iar lui Dumnezeu, bucurie. "Că mai multă bucurie se face în ceruri", zice Domnul, "pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă". De ce, dar, fraţilor, nu voim noi să ne pocăim când vreodată cădem în vreun păcat, ci şi până la moarte petrecem într-însul, ba şi alte păcate încă mai adăugăm? Dar noi, dimpotrivă, să lepădăm păcatele şi să ne curăţim de ele, mărturisindu-le, strigând lui Dumnezeu şi zicând: "Stăpâne, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu suntem vrednici a ne numi fii ai Tăi, ci să ne faci pe noi, ca pe unul din argaţii Tăi şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm pe cei ce ne-au greşit nouă." Şi să nu se îndoiască nimeni din noi de adevărul că ne vom scula din morţi şi vom răspunde pentru faptele noastre, de vreme ce, ne vom scula toţi, fraţilor, şi vom răspunde pentru fapte, pentru gânduri şi cuvinte. Că pentru aceasta a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile neprietenului divol şi ne-a arătat nouă calea mântuirii, prin pocăinţă şi a stricat moartea cu a Sa moarte şi pururea ne cheamă pe noi, prin Sfintele Scripturi, întru Împărăţia Sa. Să nu ne lepădăm dar de El pentru puţină poftă, pentru că va veni iarăşi din cer, întru slava Sa, ca să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale. Să credem, dar, că nu târziu va veni. Că despre ziua aceea Domnul Dumnezeu a hotărât, zicând: "Nimeni nu-L ştie pe El când va veni, nici îngerii din cer, ci numai Tatăl singur." Drept aceea a zis: "Totdeauna lucrând binele, gata să fiţi spre răspunsul şi întâmpinarea Lui, ca să puteţi scăpa în ziua cea rea şi să staţi înaintea Fiului lui Dumnezeu, neruşinaţi, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin. 

 

Întru aceastã zi, Sfinţii Mucenici Teopempt episcopul 
şi Teona (+290).

         Acest Sfânt şi Mucenic Teopempt a fost episcop în zilele păgânului împărat roman Diocleţian (284-305). Şi, ridicând acest împărat mare prigoană împotriva creştinilor, dăduse poruncă aspră ca pretutindeni cei ce mărturisesc pe Hristos să fie prinşi şi siliţi a aduce jertfă idolilor, iar cei ce nu vor voi să se lepede de Hristos, să fie puşi la înfricoşatele chinuri. Printre cei dintâi, care au fost prinşi, s-a aflat şi Sfântul Teopempt, care a mărturisit cu mult curaj că se închină lui Hristos şi păstoreşte pe cei ce cred în El. Şi nevoind el a se lepăda de la credinţă, a fost dus la împărat şi osândit să fie aruncat într-un cuptor de foc, din care a ieşit nevătămat. Apoi, scoţându-i un ochi, a fost adăpat cu otravă şi, rămânând sănătos, a dus la credinţă pe vrăjitorul păgân Teona, care-i dăduse otrava. Şi, pătimind şi alte munci, i s-a tăiat capul. Iar pe Teona, care crezuse în Hristos, l-au aruncat într-o groapă cu capul în jos şi l-au îngropat de viu şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, primind cununa muceniciei. 

Întru aceastã zi, pomenirea Sfintei Sinclitichia (+350).

             Această Sfântă a fost de neam mare, născută în Alexandria şi era ucenică a Sfintei Muceniţe Tecla. Şi avea bogăţie multă foarte, împreună însă şi temere de Dumnezeu. Şi mulţi se nevoiau să o ia pe dânsa de soţie, pentru frumuseţea şi înflorirea staturii ei, dar ea nu avea gând să se mărite, ci, mai vârtos, îşi înălţa dragostea ei către Dumnezeu. Şi i s-a dat ei să iasă cu totul în afara grijilor lumeşti şi a luat toată nevoinţa către creşterea în viaţa, credinţa şi înţelegerea cea duhovnicească, înfrânându-şi trupul cu post şi doborând pe vicleanul luptător, diavolul. Şi, în trup fiind, îşi ridica mintea necontenit către Dumnezeu. Şi aproape de sfârşitul vieţii sale, vicleanul diavol a ispitit-o şi, ca şi pe Iov oarecând, mult împotrivă i-a stat, stricând-o cu bube grele, care i-au mâncat tot trupul. Iar ea, la optzeci de ani ajungând, n-a încetat, nici nu a părăsit ostenelile sale, neslăbind în răbdares şi încrederea ei în Dumnezeu. În cele din urmă trei luni de viaţă, o boală grea i-a luat şi darul vorbirii. Şi aşa, cu luptă bărbătească, a răposat în pace şi, dându-şi sufletul în mâna lui Dumnezeu şi-a luat cununa de biruinţă cu Sfinţii.

 

Întru aceastã zi, Cuvânt ca sã nu osândim pe nimeni.

              În zilele împăraţilor Leon şi Alexandru (886-912) un domn oarecare din Peloponez a cumpărat un copil, tătar de neam şi l-a dat pe el preotului, ce-i slujea în biserica din casa lui, să-l crească şi să-l înveţe carte. Iar, după ce se deprinsese, copilul slujea preotului la trebuinţa lui. Şi când era el de doisprezece ani, l-a întrebat pe el stăpânul lui: "Oare tătarii creştini sunt?" Şi i-a răspuns lui: "Ba nu, stăpâne al meu, nu sunt creştini; încă, după cât mi se pare, nici eu nu sunt botezat." Şi i-a zis stăpânul lui: "Apoi cum te împărtăşeşti, nefiind creştin ? Eu socoteam că tu eşti botezat şi, pentru aceea, n-am oprit pe preot ca să-ţi dea făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos." Şi i-a răspuns copilul: "Eu stăpâne, n-am ştiut. Ci, cum vedeam pe alţi copii împărtăşindu-se, aşa şi eu mă împărtăşeam." Atunci a chemat domnul acela pe preot şi i-a poruncit să boteze pe copil. Deci, după ce l-a botezat şi după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, a venit îndată copilul la stăpânul său, ţinându-şi făclia aprinsă şi i-a zis lui domnul său: "Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat pe tine."  Iar copilul, mergând, a aflat pe preot îngrijind Sfintele Daruri şi, întorcându-se, a zis stăpânului său: "Nu este acum, stăpâne, cel ce m-a botezat pe mine." Şi i-a zis stăpânul: "Cum de a ieşit atât de repede?" Şi iarăşi a zis copilului: "Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat pe tine." Iar copilul, iarăşi mergând, a aflat pe preot acoperind Sfintele Daruri. Şi, întorcându-se a zis stăpânului său: "Nu este acum, stăpâne, cel ce m-a botezat pe mine." Şi a zis stăpânul: "Nu a putut ieşi atât de repede." Şi iarăşi a zis copilului: "Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat." Iar copilul mergând, a văzut pe preot şi i-a spus Stăpânului: "Nu este acolo cel ce m-a botezat." Deci, s-a mirat domnul şi a zis către altă slugă: "Mergi de cheamă pe preot." Iar sluga mergând, l-a aflat pe el isprăvind de îngrijit Sfintele Daruri şi l-a chemat pe el. Iar după ce a venit, a zis stăpânul către copilul cel botezat: "Cum de ai zis tu că nu este acolo cel ce te-a botezat? Cine dar este acesta?" Iar copilul a zis: "Cu adevărat, Stăpâne, nu m-a botezat pe mine acesta, că cel ce m-a botezat avea faţa ca un fulger şi strălucea ca soarele şi acela a făcut dumnezeiasca slujbă. Iar când slujea acel înfricoşat preot, acest preot, stătea afară, înaintea bisericii, legat cu lanţ de fier peste grumajii goi, de mâini şi de picioare. Şi-l ţineau pe el doi vineţi buzaţi şi groaznici, până ce acela cu chipul luminos a sfârşit dumnezeiasca Liturghie. Şi încă era el în biserică atunci, când am venit eu la tine, stăpâne şi tu m-ai trimis să-l chem pe el." Şi acestea auzindu-le domnul, s-a mirat şi frică l-a cuprins pe el pentru cele ce se ziceau de către copil. Deci, luând de mână pe preot, l-a dus pe el în cămara sa şi i-a zis lui: "Ce sunt acestea, pe care le spune copilul ?" Iar preotul, căzând la picioarele domnului aceluia, cu lacrimi, a zis: "De vreme ce Domnul Dumnezeul meu n-a tăinuit de stăpânul meu cele despre mine, îţi voi spune adevărul: "Eu stăpâne al meu, când eram la locul şi patria mea, fiind ispitit de vrăjmaşul sufletelor noastre, am căzut în păcat. Şi înştiinţându-se episcopul meu, mi-a dat mie canon ca să nu mă mai ating de cele preoţeşti. Însă eu, sărac fiind şi fără de popor neputând trăi, am venit aici şi tu stăpânul meu, milostivindu-te spre străinătatea şi sărăcia mea, m-ai primit pe mine în casa ta. Iar eu, ticălosul, călcând conştiinţa mea şi canonul cel dumnezeiesc nepăzind şi veşnicele şi înfricoşatele munci uitându-le, am slujit până astăzi. Însă, de vreme ce Dumnezeu a descoperit cele despre mine, nu mai sunt vrednic de acum nici să privesc la tine, stăpânul meu." Deci, acestea auzind domnul acela i-a zis lui: "Omule, mai de folos îţi era ţie să-ţi ceri pâinea ta, decât, pentru viaţa aceasta vremelnică, să calci porunca lui Dumnezeu, îndrăznind la cele de neatins şi înfricoşate, că despre acestea zice dumnezeiescul Apostol, că îngerii doresc să privească, dar tu cum ai îndrăznit, nevrednic fiind?!  Însă de vreme ce iubitor de oameni este Dumnezeu şi primeşte pe cel ce se pocăieşte cu adevărat, mergi, dar la o mânăstire şi mult să te căieşti în cealaltă vreme a vieţii tale, ca să-ţi fie ţie milostiv Domnul Iisus Hristos, pentru o necurăţie ca aceea a ta. Că nu este alt păcat mai rău, afară de acela când preotul, nevrednic fiind, îndrăzneşte a sluji tainele lui Dumnezeu." Şi acestea zicând, l-a trimis pe dânsul la mânăstire. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage05Ian.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=860 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie05.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-teopempt