Luna ianuarie în 30 zile: Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi, dascăli a toată lumea: Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur
Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii creştineşti, pe învăţătorii
cei mari şi înfrânătorii zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii
eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii, podoabele cele mai
alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii, şi ai lumii învăţători,
pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce
glas; şi pe Ioan luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioşii din
toată inima şi să le cântăm: Bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată
!
Pe aceşti trei Sfinţi Părinţi: Vasilie cel Mare, Grigorie
Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim astăzi laolaltă, ca pe cei
mai mari învăţători şi Păstori ai Bisericii, din toată istoria
creştinătăţii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc
îndreptare de ortodoxie, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o
dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta
cea mai înaltă "drumul împărătesc" în Biserica Ortodoxă. Ei sunt
adevăraţii ctitori ai Ortodoxiei. Şi pentru că, pe lângă darul
tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă
a arhieriei, ei sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei
Ierarhi. Viaţa lor se află istorisită la zilele în care se face
pomenirea fiecăruia din ei, în parte. Aşa, viaţa Sfântului Vasilie se
află la 1 ianuarie, viaţa Sfântului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie,
iar viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie.
Astăzi prăznuim doar roadele pe care multa lor strădanie le-a adus
Bisericii Mântuitorului Hristos. Aşa, mai întâi, cei Trei Ierarhi au
trăit toţi cam în aceeaşi vreme, adică în secolul IV, şi toţi trei au
adus Ortodoxiei şi Bisericii chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor
oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând, adică, nu numai adâncurile
învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenită de la
Apostoli, ci preţuind, de asemenea, şi toată ştiinţa şi filosofia păgână
a vremii lor. Vieţuind, apoi, în anii când Biserica creştină, abia
scăpată din prigonirile cele sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese
primejduită de ereziile de la dreapta credinţă, din pricina mulţimii
învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă
grea şi fără încetare, pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea
dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei
Treimi, cea mai de seamă Taină a credinţei creştine. Şi învăţătura lor a
rămas învăţătura ortodoxă, de atunci, de azi şi de totdeauna. Fiind
toţi trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din
ei în felul său. Sfântul Vasilie, de pildă, a fost totodată şi păstor
al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite
cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuiri din "Cartea Facerii" şi
"Tâlcuiri la Cartea Psalmilor". Cât priveşte rânduielile date de el
călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de
însemnat este locul pe care Sfântul Vasilie îl dă muncii, alături de
rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat învăţător al mirenilor, el
uneşte cuvântul cu faptele, chemând pe cei bogaţi să sprijine
aşezămintele creştine întemeiate de el, pentru ajutorarea săracilor, a
bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai
amintim, în sfârşit, că Sfântul Vasilie şi Sfântul Ioan Hrisostom s-au
străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din
timpul lor, şi cele două Liturghii: Liturghia Sfântului Ioan şi
Liturghia Sfântului Vasilie, poartă şi astăzi numele lor şi se săvârşesc
în Biserica Ortodoxă, aşa cum le-au desăvârşit ei. Tot în felul său, a
folosit amvonul şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Vorbitor înnăscut, poet
şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de "Cuvântător
de Dumnezeu", adică renumele de teolog, tălmăcind pe înţelesul oamenilor
din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate
care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât în toată capitala
imperiului nu mai rămăsese decât o singură biserică ortodoxă, biserica
Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea
lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala, nu mai rămăsese decât o
singură biserică a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru
aceasta a şi fost el ales patriarh al Constantinopolului. Puţini teologi
s-au ridicat la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai
vestite din cuvântările lui sunt "Cele cinci Cuvântări Teologice",
ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol. În ceea ce
priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul, mai
ales, pentru învăţarea mirenilor, chemându-i spre întoarcerea la
Dumnezeu şi la milostenie, de la cei mai smeriţi, până la cei, mai
semeţi, îmbărbătându-i şi dojenindu-i şi dându-le ca pildă viaţa sa de
nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit ca cel mai iscusit
vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui,
el a lăsat Bisericii, "Tălmăcirea Evangheliei după Matei" şi "Tălmăcirea
celor 14 Epistole ale Sfântului Pavel". Tălmăcirile lui sunt o
adevărată evanghelie practică. În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au
asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o
sănătate plăpândă. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă,
tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta.
Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost slăviţi în
toată lumea creştină, dar, mai cu osebire, în împărăţia
dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat,
slăvirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, acum
aproape o mie de ani în urmă, pe vremea când în Constantinopol cârmuia
cucernicul împărat Alexie, din neamul Comnenilor. Erau creştini care-l
socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca
nimeni alţii, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta
şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş al lor pe Grigorie, cuvântătorul de
Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât
şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau
întâietate lui Ioan, cel cu gură de aur, mai meşter la cuvânt decât toţi
şi îndemnător la aspra pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de
mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între
ele. Deci, făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinţii n-au
răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei, mai întâi,
câte unul, apoi, toţi trei laolaltă, unui, episcop înţelept, care
păstorea în acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit
aşa: "După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este
între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am
scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul
Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea.
De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te,
porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că
nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm
pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar,
făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu
aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem." Şi,
ascultând porunca Sfinţilor, acest minunat bărbat, Ioan episcopul
Euhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30
ianuarie, pe vremea împăratului Alexie Comnenul, adunând, ca într-un
singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei : chemarea călugărească a
Sfântului Vasilie, înalta teologie a Sfântului Grigorie şi Evanghelia
practică a Sfântului Ioan. Amintim că, tot în cinstea Sfinţilor Ierarhi,
acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a înălţat
minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea
podoabelor ei. Cu rugăciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul
nostru, şi cu ale tuturor Sfinţilor, surpă şi risipeşte ridicările
eresurilor şi pe noi, la unire şi la paşnică aşezare, ne păzeşte şi
cereştii Tale Împărăţii ne învredniceşte, că binecuvântat eşti în vecii
vecilor ! Amin.
Întru
această zi, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Ipolit, papă al
Romei şi a celor împreună cu dânsul Censorin, Sabin şi Hrisia fecioara
şi a celorlalţi douăzeci de Mucenici.
Aceştia au trăit pe când împărăţea Claudiu(41-54), locţiitor al
lui fiind Ulpius Romul. Şi Censorin era întâiul sfetnic la curte,
magistru cu dregătoria. Şi, pârât fiind şi întrebat, a mărturisit pe
Hristos, pentru aceea în temniţă l-au aruncat. Şi multe minuni se făceau
de dânsul, cu puterea lui Hristos, încât şi un mort a înviat. Care
lucru văzându-l, toţi ostaşii ce se întâmplaseră acolo, au crezut în
Hristos; drept aceea, le-au tăiat capetele, fiind la număr douăzeci.
Apoi, au adus şi pe fericita Hrisia fecioara, la întrebare, ca pe o
creştină, pe care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au
ars coastele ei şi au aruncat-o în temniţă şi, iarăşi după câteva zile
scoţând-o, cu pietre i-au sfărâmat fălcile şi cu ciocan de plumb au
bătut-o pe spate, apoi, o piatră legându-i de grumajii ei, întru adâncul
mării au aruncat-o. Şi aşa, Sfânta fecioară şi-a sfârşit pătimirea sa,
cea pentru Hristos. Iar fericitul Sabin cu ciocan greu a fost bătut pe
trup şi pe un lemn spânzurat şi cu făclii ars; nişte munci ca acestea
răbdând şi lui Dumnezeu mulţumind, şi-a dat duhul. De acestea
înştiinţându-se, marele Ipolit arhiereul a mers la Roma, la dregător şi
i-a mustrat sălbăticia şi neomenia sa, băutor de sânge numindu-l pe el,
iar pe Hristos Dumnezeu şi Făcător a toate, cu îndrăzneală L-a
mărturisit. Deci, de slujitorii dregătorului, a fost bătut şi alte munci
au făcut lui păgânii, apoi legându-i lui mâinile şi picioarele, în mare
l-au aruncat. Şi aşa, mucenicia împlinindu-se, împărăţiei lui Dumnezeu
s-a făcut moştenitor.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur,
Întru această zi, cuvânt, ca să nu osândim pe nimeni,
pentru nici un lucru.
pentru nici un lucru.
Într-o
mânăstire de obşte, au fost doi călugări, mari cu viaţa şi care s-au
învrednicit a vedea Darul lui Dumnezeu asupra fraţilor lor. Iar pentru
oarecare trebuinţă, a ieşit unul din ei înaintea porţii mănăstirii şi a
văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi i-a zis lui: "Oare la vremea
aceasta mănânci pâine vinerea ?" Iar a doua zi a fost slujbă, ca de
obicei. Deci, privind fratele lui, a văzut Darul lui Dumnezeu depărtat
de la dânsul şi s-a întristat. Iar când a venit în chilie, l-a întrebat:
"Ce ai făcut frate, că nu văd, ca mai înainte, Darul lui Dumnezeu peste
tine ?" Iar el, răspunzând, i-a zis lui: "Eu nu ştiu să fi greşit, nici
cu lucrul, nici cu gândul." Zisu-i-a fratele: "Oare nici cu cuvântul
n-ai greşit ?" Iar acel frate şi-a adus aminte de toate şi le-a spus,
zicând: "Ieri, am văzut pe cineva, care, afară din mânăstire, mânca
dimineaţa şi i-am zis lui: "Au la această vreme mănânci vinerea ?"
Acesta este păcatul meu, deci, te rog osteneşte-te, cu mine împreună
două săptămâni şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca iarăşi să-mi dea
Darul Său." Şi au postit şi după două săptămâni a văzut iarăşi Darul
lui Dumnezeu venind peste fratele şi s-a mângâiat şi au lăudat pe
Preabunul Dumnezeu. Drept aceea, fraţilor, să nu osândim pe nimeni, ci
de ale noastre păcate să ne îngrijim.
despre minciună şi clevetire.
Rogu-vă
pe voi, fraţilor, părăsiţi-vă de vătămarea cea pierzătoare, adică de
clevetire şi de minciună şi să lepădaţi de la voi această tiranie. Că
minciuna este întâiul păcat şi meşteşug al diavolului, că prin ea întâi a
amăgit pe Adam şi pe tot neamul nostru l-a băgat în pierzare. Că, deşi
unii socotesc că minciuna este un mic păcat şi din obicei mint unii
altora, alte păcate le mărturisesc şi le părăsesc pe ele, iar minciuna
nici n-o mărturisesc, nici nu o părăsesc. Şi nu aud pe Proorocul care
zice: "Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna"(Psalmi 5, 6). Şi
iarăşi: "Pe cel ce clevetea, întru ascuns, pe vecinul său, pe acela l-am
izgonit" (Psalmi 100, 6). Clevetirea a răsturnat case mari din temelie.
Iată, numai unul este clevetit, iar supărarea şi plânsul la mulţi
ajunge şi intră, adică la copiii lui şi la cei apropiaţi şi la prieteni.
Deci, plângerea şi suspinul acestora, cum va slobozi, oare rugăciunea
clevetitorilor acelora, ca să ajungă la auzul lui Dumnezeu? Că şi
lumânările lor se sting şi jerfele lor neplăcute le fac suspinele.
Pentru care, bine a zis David: "Pierde-va Domnul toate buzele cele
viclene şi limba cea plină de mândrie."(Psalmi 11, 3). Pentru că şi
asupritorii fac păcat, ca furii şi tâlharii. Ba încă asupritorii sunt şi
mai amari decât furii şi tâlharii, de vreme ce, aceştia au măcar puţină
pricină, adică sărăcia şi foamea şi golătatea. Şi, ei fură noaptea, pe
întuneric, şi temându-se. Iar asupritorii şi cei ce iau mită, fură ziua,
la lumină şi pe fraţii lor jefuindu-i, le fac lor nedreptăţi mari. Încă
şi de desfrânare şi de spurcăciune sunt plini, de care Apostolul
porunceşte să fugim, zicându-ne: "Fugiţi de desfrânare! Căci tot păcatul
pe care îl fac oamenii, afară de trup este, iar acela ce se desfrânează
întru al său trup greşeşte." Şi iarăşi: "Nu vă înşelaţi, că nici
preadesfrânaţii, nici desfrânaţii, nici beţivii nu vor intra întru
Împărăţia lui Dumnezeu", dacă nu se vor curăţi pe ei prin pocăinţă mare.
Mulţi aduc aici o socotinţă proastă, zicând că, adică, aşa sunt făcuţi
unii, oamenii înfierbântaţi spre poftă trupească, şi nu pot să se
înfrâneze, iar alţii, fiind făcuţi reci la trup, pot să se înfrâneze.
Dar eu, această socotinţă, cu o mică pildă o voi strica. Dacă
într-adevăr, omul este neînfrânat spre poftă după fel şi după fire, apoi
cum se face că, atunci când cineva voieşte să facă vreun rău, silit
fiind de poftă, îndată ce vede trecând vreun judecător pământesc nu-şi
zice că de felul meu sunt aşa tâlhar şi desfrânat, să nu fug dar de
dânsul, ci dimpotrivă, îndată ce-l vede, fuge de greşala aceea. Şi,
atunci, cum este cu pofta aceluia, după fel şi după fire? Şi dacă frica
unui judecător pământesc poate să piardă pofta aceea, spre greşală,
atunci, cu cât mai vârtos frica Înfricoşătorului Aceluia şi
Atotvăzătorului Judecător este în stare să piardă din noi toată pofta
spre păcat? Dar, de vreme ce nu avem frica Lui întru noi, pentru aceea
şi grăim socoteli şi motive de acestea şi de acele fapte necurate suntem
plini. Apoi, încă ne şi înfuriem, bănuind că ne-ar fi poruncit nouă
grele porunci, iar pe noi înşine nu ne osândim. Să ne sfiim, deci, de
Stăpânul Ceresc, ai cărui ochi sunt mult mai luminoşi decât soarele.
Care de-a dreapta Tatălui stă şi vede păcatele şi fărădelegile noastre,
măcar atât cât ne sfiim de un judecător pământesc. Că, altfel, aproape
nu-i zicem aşa: "Tu, acolo la înălţime eşti, iar noi de Tine nu ne
temem." O, mare este răbdarea lui Dumnezeu, A Căruia este slava, acum şi
pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu