Luna ianuarie în 17 zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Antonie cel Mare (+356)
Acesta era de neam egiptean, din satul Coma, de lângă vestita
cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către 250, învăţând
de la părinţii şi de la moşii săi credinţa în Hristos, şi a trăit pe
vremea lui Diocleţian şi Maximian, ajungând până în zilele
binecredinciosului împărat Constantin şi a feciorilor lui. Şi văzând el
viaţa cea pătimaşă a tinerilor ce învăţau carte, în vremea lui, n-a voit
a merge la şcoli şi ştia numai limba lui. Dar părinţii lui, oameni cu
stare fiind ei, se îngrijeau de creşterea fiului lor şi de sora lui,
după luminile înţelepciunii creştineşti, fiind el foarte isteţ la minte
şi priceput. Deci, n-avea douăzeci de ani când părinţii lui au răposat
amândoi, lăsându-l pe Antonie moştenitor al unor averi mari. Şi intrând
el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul
tânărului bogat: ” Dacă
voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi
vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mă” (Matei 19, 21).
A fost ca şi când numai pentru dânsul s-a făcut citirea aceasta şi,
întorcându-se acasă, a împărţit săracilor averile sale, neoprindu-şi
pentru sine şi pentru sora lui, decât cele de trebuinţă. Încredinţă apoi
pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci,
la început, se povăţuia după viaţa pustnicilor din apropiere de satul
lui, culegând de la toţi, ca o albină din flori, toată fapta bună,
avându-şi chilia şi el tot lângă sat, întărindu-se în viaţa de pustie,
în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Şi aşa se silea a urma
lui Hristos, urmând tuturor. Şi era iubit de toţi din sat. Dar, tânăr
fiind, Antonie a început lupta cu trupul său şi a aprins vrăjmaşul întru
el ispita dulceţilor desfrânării. Şi, arătând el atunci şi mai multă
sârguinţă, s-a mutat mai departe, locuind în nişte morminte dintr-un
cimitir păgânesc. Şi a slobozit vrăjmaşul asupra lui tot felul de
năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare, aproape de
deznădăjduire. Şi abia după multă vreme, a început a-i trimite lui
Domnul raze de uşurare. "Unde erai, Doamne, când mă luptam?” "Eram lângă
tine şi te ajutam," i-a răspuns Domnul. Şi rugându-se a simţit
întărire. Şi era ca de 35 de ani. Deci, simţind el atunci nevoie de
linişte şi de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetăţuie părăsită,
în care, închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată de două ori pe
an. Şi a petrecut aşa, în rugăciune şi pustnicie, douăzeci de ani. Şi a
ieşit Antonie de acolo, învăţat de Dumnezeu. Şi a început a veni lumea
la el. Şi s-a umplut pustia de colibe de monahi. Şi el le vorbea ca un
dascăl, din Scripturi, şi din singura lui iscusinţă şi le zicea: "Nimic
din lume să nu cinstiţi mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile
de aici se vând cu preţ veşnic: că puţin dai şi însutit primeşti.
Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să
îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e cu noi.” Şi
altele asemenea. Şi venind vremea prigoanelor lui Maximian a coborât de
mai multe ori şi fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind
a mărturisi şi ei credinţa şi a întări pe cei ce pătimeau pentru
Hristos, dar Dumnezeu l-a rânduit pe el să fie cruţat, Sfântul împărat
Constantin dând pace creştinilor. Şi stând el în singurătate cu
ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el. Deci,
văzându-se el risipit peste măsură de mulţimea de oameni, de bolnavi şi
de monahi, s-a mutat în şi mai adâncă singurătate, într-un munte înalt.
Şi descoperiri i se arătau lui, cu darul lui Hristos. Iar din când în
când se pogora la muntele cel de jos şi se întâlnea cu monahii şi cu
oamenii din lume, care-l căutau. Şi mulţi se lepădau de lume şi se
făceau monahi. Deci, a ajuns vestea despre el la împărăţie şi Constantin
Augustul şi feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el,
răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate şi de cei
săraci. Şi tuturor le spunea: "Păziţi predania părinţilor şi credinţa
cea dreaptă în Domnul Hristos !” Cu 15 ani înainte de sfârşitul său,
fericitul Antonie a luat cu sine, în munte, pe doi din ucenicii săi,
Macarie şi Plutin. Şi-i povăţuia, zicând: "Nu pierdeţi pustnicia şi
pomeniţi învăţătura şi sfătuirile mele !” Şi a rânduit să dea Sfântului
Atanasie din Alexandria haina sa, şi cojocul său fericitului episcop
Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l ştie. Deci, trăind el o sută
cinci ani, s-a mutat către Domnul. Şi viaţa lui a scris-o Sfântul
Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoştea pe Sfântul Antonie de aproape. Şi
a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în
toată lumea ca Patriarhul şi Dascălul cel adevărat al pustniciei
creştineşti. Dumnezeului nostru, slavă ! Amin.
Întru această zi, povestire despre Sfântul Antonie.
Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie era
înainte văzător şi, fiind trecut prin ispitele drăceşti, socotea de
nimic meşteşugirile lor, ca şi când nu era supărat de ei. Şi de multe
ori vedea cu ochii cei trupeşti chiar îngeri şi diavoli, cum iau aminte
la viaţa omenească, nevoindu-se fiecare din ei să tragă de partea sa pe
oameni. Şi atât de mare era la fapte bune, încât certa şi batjocorea
duhurile cele necurate şi de multe ori le izgonea pe ele, aducându-le
aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul lor, în focul cel
veşnic. Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au
sfătuit să vină la stareţul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce
nimeni dintre ei nu mai cutezau să se apropie de el cu gând rău,
temându-se ca nu cumva să fie rănit de dânsul, că ajunsese stareţul la
nepătimire şi la viaţa cea desăvârşită şi era dăruit cu Preasfântul Duh.
Deci, unul din diavoli a zis către celălalt: „Zerefere (că aşa era
numele acelui diavol), oare de s-ar pocăi cineva dintre noi, l-ar primi
pe el Dumnezeu la pocăinţă ? Se poate una ca aceasta, sau nu ?”
Răspuns-a celălalt: „Şi cine poate să ştie aceasta ?” Iar Zerefer a zis:
„Îmi vei da voie să merg la bătrânul Antonie, care nu se teme de noi,
şi să mă încredinţez de aceasta de la dânsul ?” Răspuns-a lui celălalt:
„Du-te, dar te fereşte cu dinadinsul, că bătrânul este înainte văzător
şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe despre aceasta pe
Dumnezeu, însă, du-te, poate, cumva vei avea răspuns.” Şi mergând
Zerefer la Antonie, s-a închipuit ca om şi a început a plânge şi a se
tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să se ştie că El nu-Şi întoarce
faţa de la nici unul din cei care vor să se pocăiască, ci îi primeşte pe
toţi cei ce aleargă la El, şi dând pildă şi omului cu păcate grele, că
El, nu S-ar întoarce chiar şi de la diavolul, începătorul răutăţii, de
ar voi aceasta cu adevărat să se pocăiască a tăinuit, o vreme, sfatul
drăcesc bătrânului, ca să nu-l cunoască. Drept aceea, Cuviosul îl vedea
pe cel ce venise la dânsul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol,
şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi
inima şi sufletul cu lacrimile tale cele multe ?” Iar diavolul cel
viclean a răspuns: „Eu, o Sfinte Părinte, nu sunt om ci diavol, pentru
mulţimea fărădelegilor mele.” Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti
să-ţi fac frate?” (Că socotea Cuviosul, că pentru multa smerenie se
numeşte el pe sine diavol, Dumnezeu nearătându-i lui ceea ce se făcea).
Şi a zis diavolul: „De nimic alta nu mă rog ţie, Sfinte Părinte, fără
numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-ţi arate ţie, adică,
de ar primi pe diavol la pocăinţă, sau pocăinţa lui cu totul n-o ia în
seamă ? Pentru că dacă va primi pe diavol, apoi mă va primi şi pe mine,
acela ce am făcut lucruri asemenea cu el.” Iar bătrânul i-a răspuns:
„Precum voieşti voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar
dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre
aceasta.” Deci, ducându-se diavolul şi sosind noaptea, şi-a ridicat
bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu,
iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de ar primi pe diavolul, dacă
s-ar întoarce la pocăinţă. Şi îndată, îngerul Domnului, stând înaintea
lui, i-a zis: „Asa grăieşte Domnul Dumnezeul nostru: "Pentru ce rogi a
Mea stăpânire pentru diavol ? Pentru că el este acela care a venit cu
vicleşug să te ispitească.” " Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu
mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, încât
să nu cunosc vicleşugul drăcesc ?” Iar îngerul i-a zis: „Să nu te
tulburi de aceasta, căci este o minunată rânduială a lui Dumnezeu, spre
folosul celor ce greşesc, ca, adică, să nu se deznădăjduiască păcătoşii,
care fac multe fărădelegi, ci să vină la pocăinţă, ştiind că de la nici
unul, care vine la El, nu Se va întoarce Preabunul Dumnezeu, chiar când
ar veni însuşi diavolul vrăjmaş, cu adevărat. Drept aceea, când va veni
la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci
să-i zici astfel: „Iată că iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodată nu
Se întoarce de la cel ce vine la El, chiar când diavolul ar veni. Iată,
El făgăduieşte a te primi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de
El." Iar, când te va întreba: "Care sunt cele poruncite de El ?", să-i
zici: "Astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: "Te ştiu pe tine cine eşti şi de
unde ai venit ispitindu-ne, că tu răutatea cea veche eşti şi nu poţi să
fii bunătate nouă, şi începător al răului de demult fiind, nu vei
începe acum a face binele. Că, deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a
te smeri la pocăinţă şi a afla milă ? Dar, ca să nu ai acest răspuns în
ziua judecăţii, că voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu,
iată şi ţie îţi pune pocăinţa bunul şi milostivul Dumnezeu“ numai dacă
vei voi“ poruncindu-ţi ţie aceasta: "Să stai într-un loc, vreme de trei
ani, şi, întorcându-te spre răsărit, să strigi cu glas mare, ziua şi
noaptea, şi să zici astfel: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea
cea veche." Iar aceasta să o zici de o sută de ori. Şi iarăşi altă
rugăciune: "Dumnezeule, mântuieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea
întunecată", la fel, de o sută de ori să o zici. Şi iarăşi: "Dumnezeule,
miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii", să o zici de o sută de ori
şi aşa să strigi către Domnul neîncetat, că nu ai trupească alcătuire,
ca să oboseşti ori să slăbeşti. Şi, după ce vei săvârşi aceasta cu gând
smerit, atunci vei fi în rânduiala ta cea dintâi şi te vei număra cu
îngerii lui Dumnezeu." Şi de va făgădui să facă aceasta să-l primeşti pe
el la pocăinţă. Dar ştiu că răutatea cea veche nu poate a fi bunătate
nouă. Şi să se scrie aceasta pentru neamurile viitoare, că dintru,
această întâmplare oamenii foarte lesne se vor încredinţa ca să nu mai
deznădăjduiască de a lor mântuire." Şi îngerul, acestea zicând, către
Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. Iar, a doua zi, a venit diavolul şi a
început să se tânguiască de departe, în chip de om, ca şi cum plângea
şi, venind la bătrânul, i-a făcut plecăciunea. Iar bătrânul, mai întâi
nu l-a vădit pe el, ci numai în mintea sa îl ocăra. Apoi Sfântul i-a
zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit şi te
primeşte la pocăinţă, de vei împlini cele ce prin mine îţi porunceşte
Stăpânul şi Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a
poruncit Dumnezeu să le fac?” Iar bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit
Dumnezeu acestea: "Să stai într-un loc trei ani nemişcat, privind spre
răsărit şi strigând, ziua şi noaptea, "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine,
răutatea cea veche", zicând aceasta de o sută de ori. Şi, iarăşi, de o
sută de ori, să zici: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea
pustiirii", şi, iarăşi, de acelaşi număr de ori: "Dumnezeule,
miluieşte-mă, pe mine înşelăciunea cea întunecată". Şi când le vei face
acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu, întru
aceeaşi slujbă în care ai fost şi mai înainte.” Iar Zerefer, lepădând
îndată acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului:
„O, călugăre, de-aş fi voit a mă numi eu însumi răutatea cea veche,
urâciunea pustiirii şi înşelăciunea cea întunecată, apoi aş fi făcut
aceasta de la început, ca să mă fi mântuit. Acum, să mă numesc eu însumi
răutatea cea veche? Nicidecum. Şi cine ar zice aceasta? Pentru că, până
acum, eu sunt minunat în isprăvi şi toţi, de teamă, se supun mie: cum,
dar, aş putea să mă numesc eu singur urâciune a pustiiri, ori
înşelăciune întunecată? Nicidecum călugăre, nu, că încă stăpânesc pe
păcătoşi şi ei mă iubesc, eu sunt în inimile lor şi ei umblă după voia
mea, iar a fi rob netrebnic şi prost în pocăinţă, asta nu voiesc,
bătrâne; Nu, nu, asta să nu fie, că, adică, din cinstea cea mare, să
ajung întru atâta necinste.” Şi, zicând acestea, şi strigând, diavolul
s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit
lui Dumnezeu, zicând: „Adevărat ai zis, Doamne, că răutatea cea veche nu
poate fi bunătate nouă şi începătorul răutăţilor nu se face făcător de
bunătăţi noi.” Şi aceasta, fraţilor, nu în deşert ne-am sârguit a le
spune vouă, ci ca să cunoaşteţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa,
că dacă El este gata, ca şi pe diavolul să-l primească la pocăinţă,
apoi, cu cât mai mult pe om, pentru care Şi-a vărsat şi sângele. Eşti
păcătos ? Pocăieşte-te, că de nu, în primejdie eşti a merge cu diavolul,
în veşnica pierzare a gheenii, nu că ai greşit, că toţi greşim şi nu-i
nimeni fără de păcat, decât numai Unul Dumnezeu, ci pentru că n-ai voit a
te pocăi şi a te ruga Judecătorului înainte de sfârşitul tău. Iar dacă,
fugind de păcat, vei plăcea Domnului, o, de câte bunătăţi te vei
îndulci! Pentru că, întorcându-te la El înainte de sfârşit, vei afla pe
Judecătorul milostiv şi te vei învrednici fericirii şi cu îngerii cei
luminaţi te vei sălăşui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor
celor împăcaţi cu Dumnezeu şi veselia cea pururi fiitoare. Pe care şi
nouă tuturor fie a le dobândi, prin Hristos Domnul nostru, Căruia Se
cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în
vecii vecilor ! Amin.
Cuvânt din Istoria Bisericească a lui Socrat, Cartea 4, cap.23.
Au
venit unii din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi au zis către dânsul:
„Cum rabzi, o Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din
cărţi?” Şi a răspuns Antonie către dânşii: „Cartea mea, o filosofilor,
este firea celor nevăzute şi deschisă îmi este, oricând voiesc să citesc
într-însa.” Trebuie
să ştiţi, de asemenea, că se află şi alte isprăvi ale Cuviosului
Antonie, precum şi folositoare istorii despre dânsul, de pildă: Cum a
aflat pe Pavel Tebeul; Cum a primit pe alt Pavel, ce se numea „cel
Simplu”, şi cum l-a povăţuit la calea mântuirii; Cum a văzut pe înger în
chip de monah împletind coşniţe, sculându-se la rugăciune, şi iarăşi
lucrând, apoi iarăşi rugându-se; Cum a văzut pe diavolul, întinzându-şi
cursele sale prin lume şi a auzit un glas că numai smerenia scăpa de
cursele acelea. Şi altele veţi afla în Pateric despre Cuviosul acesta,
ca şi în viaţa sa, cea pe larg scrisă de marele Atanasie.
În această zi, cuvânt despre, un călugăr Martirie,
care a purtat pe Hristos.
În
pământul Savoriei a fost un călugăr Martirie, iubitor de Hristos,
iubitor de săraci şi milostiv, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea şi
viaţă curată având. Deci, acesta avea un obicei de mergea, de la
mănăstirea sa, în alta, la un părinte duhovnicesc, pentru rugăciune. Şi,
odată mergând el, a aflat pe un sărac zăcând în cale şi plin de răni,
vrând să meargă şi el tot acolo, dar nu putea pentru slăbiciunea sa. Şi
fiindu-i milă fericitului Martirie de el, şi-a întins mantia sa, şi
luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când s-a apropiat de
mânăstire, părintele lui cel duhovnicesc, care cu ochi prooroceşti îl
văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi, zicând: „Alergaţi
degrabă şi deschideţi porţile mănăstirii că, fratele Martirie vine,
aducând pe Dumnezeu”. Şi ajungând fratele la poarta mănăstirii, S-a
pogorât săracul din spatele lui şi i s-a arătat lui având chipul precum
este zugrăvit pe icoană Izbăvitorul neamului omenesc, Dumnezeu şi Omul,
Mântuitorul Iisus Hristos, şi S-a ridicat la cer sub privirea lui
Martirie. Iar pe când Se înălţa, a zis către dânsul: "O, Martirie, tu nu
M-ai trecut pe Mine cu vederea pe pământ, nici Eu pe tine la cer nu te
voi trece cu vederea. Tu acum ai căutat cu milă spre Mine, şi eu în veci
te voi milui pe tine.” Şi, aceasta zicând, S-a făcut nevăzut. Deci,
intrând el în mânăstire, I-a zis lui părintele cel duhovnicesc: "Frate
Martirie, unde este Acela pe care L-ai adus?” A răspuns zicând: "De aş
fi ştiut, părinte, Cine este, m-aş fi ţinut tare de picioarele Lui.”
Atunci a spus tuturor călugărilor ceea ce se făcuse. Şi l-a întrebat pe
el părintele, zicându-i: „Oare El ţi se părea greu ţie, fiule?” Iar el a
răspuns: „Nu, părinte, când Îl duceam nu simţeam nici o greutate. Că
duceam pe Cela ce mă poartă El pe mine, Care poartă pe toată lumea cu
neosteneala şi numai prin Cuvânt pe toate le ţine. A Căruia este slava,
acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu