Luna ianuarie în 21 de zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul (+662).
Acesta a fost în zilele marelui împărat Heraclie(610-641) şi a
trăit până în vremea răucredinciosului împărat Constans II, urmaşul
său(641-668). Se trăgea din neam de rang înalt, născându-se către 580 în
Constantinopol, iar cu bunăstarea şi cu mintea ce avea, a primit învăţătură
temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. Deci, către 610, Sfântul a
fost chemat de Heraclie la curtea sa, şi-l făcu mare sfetnic al împărăţiei, dar
nu rămase în dregătorie decât puţină vreme. Că, ivindu-se o rătăcire nouă şi
împăratul crezând şi el în această greşită învăţătură, Sfântul Maxim a lepădat
şi dregătoria sa şi lumea şi, mergând la mănăstirea Hrisopolis(Scutari), s-a
făcut călugăr, alegând a fi mai bine lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să
locuiască în slujba rătăcirii. Că s-a ivit, în adevăr, în acele vremi, o
rătăcire nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc că este
numai o singură voinţă întru Hristos, Domnul nostru. Şi se ridica rătăcirea
aceasta împotriva credinţei celei drepte, care învăţa că Hristos Domnul, deşi
este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi, pentru că în
Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul S-a făcut om, din această pricină, persoana
Domnului Hristos are două firi, adică firea Lui de Dumnezeu şi firea Lui de om,
iar, pentru că sunt în El aceste două firi, tot astfel, sunt în El şi două
voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, că numai punând la
lucru în armonie toate aceste voinţi şi lucrări de om şi de Dumnezeu, a putut
El săvârşi mântuirea noastră, aşa cum arată Scriptura. Şi rătăcirea
aceasta, că în Hristos este numai o singură voinţă, o apărau doi episcopi mari,
Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, lăudându-se în faţa
împăraţilor că această nouă învăţătură(o rătăcire mai veche, care învăţa că
Hristos este numai o singură fire) va câştiga, de partea împărăţiei, popoarele
monofizite de la graniţa dinspre perşi şi arabi, duşmanii Constantinopolului şi
va întări, astfel, apărarea imperiului. Şi, în 633 are loc chiar o învoială
scrisă în acest scop, între ortodocşi şi monofiziţi. Iar împăraţii Heraclie şi
Constans II sunt sfătuiţi să dea straşnică poruncă, oprind să se mai scrie sau
să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Drept
aceea, au şi dat împăraţii două hrisoave: Heraclie, documentul "Ectesis”,
în 638, iar Constans, documentul "Tipos”, în 648, cu această poruncă, sub
grea pedeapsă. Şi astfel, s-a umplut de rătăcire tot Răsăritul. Cel dintâi
care şi-a dat seama de pericol a fost Sfântul Sofronie, călugăr din Alexandria,
care a ajuns apoi patriarh în Ierusalim, iar, după moartea lui, în 638, lupta a
fost condusă de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci, aflând că în Apus
rătăcirea aceasta nu a avut loc, Sfântul Maxim s-a aprins, ca de foc, de râvna
dumnezeiască şi, mergând din răsărit în apus(în 641), mai întâi în Africa, la
Cartagina, şi apoi la Roma cea veche(în 646), i-a îndemnat pe cei de acolo, ca,
strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând
anatemii dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două documente
împărăteşti, care opreau mărturisirea adevărului şi să înveţe că primirea
rătăcirii adevărului însemnează un ajutor dat la răspândirea rătăcirii: "a
tăinui cuvântul adevărului, însemnează a te lepăda de el.” Şi a scris el şi
cuvinte şi cărţi, care adevereau temeiul dreptei credinţe, pline de dăscăleşti
dovediri, trimiţându-le pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul a
trimis oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus şi a prins (în 653), mai
întâi, pe Sfântul Martin, episcopul Romei, pe care judecându-l, l-a surghiunit
în Cherson, unde a şi murit, iar, peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul
Maxim, cu cei doi ucenici ai săi l-a dus la Constantinopol şi, găsindu-l
vinovat, l-a surghiunit în Tracia (în 655). După o nouă judecată, a fost
surghiunit la Perberis. Iar, la cea din urmă înfăţişare, neprimind să tacă
despre adevăr, a fost osândit să i se taie limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai
poată mărturisi adevărul, nici cu graiul nici prin scris, şi a fost surghiunit
pe toată viaţa în ţara Lazilor(Caucaz). Şi a fost acest Sfânt Maxim un
mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului şi a
lumii, prin lupta contra patimilor şi prin har, cum arată scrierile din
Filocalie. Şi aşa, aruncat în surghiun, la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu
mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la
sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662,
având 82 de ani.
Întru aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Neofit (+290).
Acesta
a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi şi creştini,
anume Teodor şi Florentina, pe vremea împărăţiei lui
Diocleţian(284-305) şi chiar din începutul vieţii sale a fost plin de
darul lui Dumnezeu. Că, de nouă ani fiind, făcea rugăciune cu copiii,
învăţând carte, şi el îi depăşea la învăţătură. De asemenea şi o
porumbiţă venea şi zbura împrejurul patului său, păzindu-l fără
prihană. Deci,
mergând la muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, în care intrase
mai întâi porumbiţa, care îl călăuzise, şi, gonind leul ce era acolo,
şi-a făcut locaş pentru sine, fiind hrănit de un dumnezeiesc înger.
Ajungând el la unsprezece ani, din arătare dumnezeiască, s-a pogorât din
munte şi, venind, şi-a sărutat părinţii, iar, murind ei şi dând la
săraci din averea lor, iarăşi s-a întors în munte. Deci,
împlinind el cincisprezece ani, a stat înaintea lui Dechie dregătorul,
fiind povăţuit la aceasta de dumnezeiescul înger. Drept aceea, pentru
neînchipuita îndrăznire şi cutezare ce a arătat, mai întâi, a pus de
l-au bătut, apoi l-au băgat într-un cuptor aprins şi, izbăvit fiind, cu
darul lui Hristos, l-au dat la fiare. Şi, din toate rămânând nevătămat, a
fost ucis cu suliţa, de un barbar, ce s-a repezit asupra lui.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul, din Filocalie: Tălmăcirea duhovnicească pe scurt a jertfelor din Legea Veche
Întrebare: Ce înseamnă cele cinci feluri de jertfe, aduse după rânduiala Legii: oaia, boul, capra, turtureaua şi porumbelul?
Răspuns: După unul din înţelesuri, berbecul, ca unul care-i
căpetenie, închipuieşte puterea raţională, taurul, iuţimea, iar capra,
pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipuieşte neprihănirea, iar
porumbelul, sfinţenia. Dacă însă voim să ţinem seama şi de însuşirile
fireşti ale fiecărui animal şi să le căutăm înţelesul potrivit, cei
pricepuţi în astfel de lucruri spun că oaia aduce trei lucruri
stăpânului ei: lâna, laptele, şi mielul. Iar pupila ochiului ei se
întoarce după soare şi în fiecare zi dă afară 365 de bobiţe de gunoi. La
fel şi oaia cugetătoare, care este omul, dacă vrea să se aducă jertfă
Stăpânului , trebuie să-i dea, ca lână, făptuirea poruncilor, ca lapte,
înţelegerea duhovnicească a naturii, că aceasta hrăneşte mintea, iar ca
miel, ucenicul pe care îl naşte prin învăţătură, silindu-se să-l facă
întru totul ca pe sine şi să-l aducă desăvârşit înaintea lui Dumnezeu.
Dar şi pupila ochilor unuia ca acesta, se întoarce după soare, adică
mintea lui se îndreaptă după soarele Dreptăţii, Hristos, Care călăuzeşte
toate ale noastre prin Providenţa cea cârmuitoare a lucrurilor, că în
necazuri, ca şi în zile bune, el Îi mulţumeşte Aceluia pentru
Providenţă, că le călăuzeşte bine pe toate. Unul ca acesta leapădă în
fiecare zi 365 bobiţe de gunoi, adică, aruncă de fiecare dată cele
stricăcioase şi de prisos, supuse timpului şi prefacerii.
Învaţă-te
şi te deprinde, omule credincios să fii lucrător de evlavie. Învaţă-te a
vieţui după cuvântul Evangheliei; cuvântul acesta să-ţi fie, adică,
îndreptarea ochilor, înfrânarea limbii, domolirea trupului, smerenia
minţii, gânduri curate având, pierderea şi părăsirea mâniei.
Nevoieşte-te la faptele cele bune, pentru Domnul; lipsit fiind, nu te
răzbuna; urât fiind, să iubeşti; fiind prigonit, rabdă; hulit fiind, să
mângâi; omoară-ţi păcatul, răstigneşte-te împreună cu Hristos. Toată
dragostea să-ţi pui spre Domnul, ca să-L afli unde sunt mulţimile de
îngeri, soboarele celor întâi născuţi, scaunele Apostolilor, toiegele
Patriarhilor, cununile Mucenicilor şi laudele Drepţilor. Cu aceştia, să
doreşti şi pe tine însuţi să te numeri. Iar când va veni vreo ispită
asupra ta, din îngăduinţa lui Dumnezeu, ori goliciune, ori necaz, ori
foame, sau altceva, sau vreo boală cercetându-ţi trupul tău, sau
pierdere de sânge pătimind, pentru Dumnezeu, rabdă, lăudând pe Dumnezeu,
şi să nădăjduieşti spre Domnul Cel milostiv, ca îndrăznind,
nesfiindu-te, să zici: "Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe
noi la odihnă.”
către episcopii şi preoţii, cei ce pasc turma lui Hristos
Să nu îngropaţi
talantul în mâncări, să nu ascundeţi mărgăritarul Domnului în beţii. Că sluga
aceea, care a luat un argint, măcar că nu l-a pierdut, ci l-a adus pe el la
Domnul său, cu toate acestea, ce răspuns a auzit, şi ce fel de plată a luat:
"Slugă rea, I-a zis, ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi adun de
unde n-am risipit. Deci, de ce n-ai dat argintul meu la schimbători şi, venind,
eu aş fi luat al meu cu dobândă?” Şi a zis către cei ce slujeau:
"Aruncati-l pe el în gheena focului.” Auziţi, voi păstorilor, acest înfricoşat
răspuns? Dacă, adică nepierzând argintul Domnului, ci în basma curată
păstrându-l şi Domnului său aducându-l, a fost găsit vrednic de atâta osândă,
apoi, cu atât mai mult cei ce au primit doi arginţi, sau trei, de nu-i vor
îngriji pe ei cu pază, ci în lene îi vor îngropa, cum vor fi munciţi, dacă nu
îndoit sau întreit? Ascultaţi, pe mai-marele Apostolilor, cum vă învăţa pe voi,
zicând: "Păstraţi, turma lui Dumnezeu cea dată în paza voastră, nu în
silă, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig, ci din dragoste. Nu ca
şi cum aţi fi stăpâni peste biserici, ci chip făcându-vă turmei. Iar când se va
arăta mai-marele Păstorilor, veţi lua cununa slavei cea nevestejită”. Şi
iarăşi: "Fiti treji şi privegheaţi, că potrivnicul vostru diavolul, ca un
leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită; căruia împotriviţi-vă, stând
tari în credinţă.” Aceste cuvinte auzind, voi episcopiilor, luaţi aminte,
adică, în ce chip se cuvine vouă a purta grijă de turma ce vi s-a încredinţat,
ca vrednici să vă faceţi a dobândi bunătăţile cele făgăduite, întru Iisus
Hristos, Domnul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu