Luna ianuarie în 19 zile:Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri
Macarie pustnicul (+390) şi Macarie alexandrinul (+395)
Macarie pustnicul (+390) şi Macarie alexandrinul (+395)
Dintre aceştia, cel dintâi Macarie s-a născut în părţile de
nord ale Egiptului, către anul 300, din părinţi creştini şi din fragedă
vârstă, s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, iar, la
bătrâneţe, s-a făcut lăcaş dumnezeiescului Duh. Deci, în tinereţe,
căsătorindu-se el şi murindu-i soţia şi părinţii, şi-a împărţit
săracilor moştenirea părintească şi, aflând un monah bătrân, venit din
pustie la biserica din sat, pentru Sfânta Împărtăşanie, Macarie, s-a
făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah,
petrecând în rugăciune, în hrană puţină şi în lucrul mâinilor, după
obiceiul monahicesc. Dar, cei din sat venind, l-au făcut, fără voia lui,
preot, măcar că era tânăr. Deci, acest lucru făcându-se a început
Macarie o viaţă şi mai grea. Că venea la slujbă în sat, iar în cealaltă
vreme se liniştea în pustie. Însă, mulţi cercetându-l pe dânsul acolo în
pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur,
departe de chilie, o peşteră, unde-şi petrecea vremea lui de linişte,
fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este
de prisos a mai scrie, căci trupul şi obrazul său mărturiseau despre
covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme
netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept
de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de
tot satul, până aproape de moarte. Iar, fata, rămânând însărcinată şi
neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Şi, auzind
Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a
fugit în pustiul Schitului. Şi, petrecând acolo mulţi ani, tânărul
Macarie s-a dus la marele Antonie, că dorea să-l vadă, şi, primit fiind
de dânsul cu dragoste, Macarie s-a făcut ucenic de aproape, povăţuit
fiind de dânsul, iar Antonie i-a dăruit la moarte, toiagul său, ca
moştenire. Deci, către 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul
tămăduirii şi al proorociei şi s-a făcut îndrumător celor din schit. Şi,
încă şi mai multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui
cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături
scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar
alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. Şi, din mila de
oameni, a pus de s-a zidit în pustie, o casă de oaspeţi, pentru străini
şi bolnavi. Şi a proorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia
Domnului, pentru iubirea lui de argint, că luând fratele, până şi de la
cei săraci, el ascundea arginţii, şi nu se pocăia, pentru care s-a
umplut de lepră. Şi l-a vindecat stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit
şi patima. Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până
şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că, venind
la dânsul, un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că
Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor.
Şi trăsese la răzvrătirea lui peste cinci sute de suflete, căci ereticul
era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa Macarie a înviat un mort, care a
trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete.
Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte,
scăpând, astfel, pe cei din neamul lor, de vânzarea în robie şi de
năpastă. Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o
căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi întorcând-o cu toiagul a
auzit un glas dintr-însa că este a unui slujitor la idoli, şi i-a spus
lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul
cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot
şi ei să se vadă, puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o
uşurare. Şi ne-a lăsat acest Macarie şi o carte cu cincizeci de
cuvântări, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri şi cu fapte
dumnezeieşti, ca apostol al Domnului fiind împodobit, la dulci
bătrâneţi şi-a primit fericitul sfârşit al vieţii sale şi s-a mutat la
Dumnezeu, trăind nouăzeci de ani.
Iar
celălalt Macarie a fost din Alexandria, născut pe la anul 310 şi era,
numit cel tânăr sau alexandrinul. Deci, fiind el în floarea vârstei a
fost atins de harul lui Dumnezeu şi s-a despărţit de lume, mergând în
pustie şi a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungând la înalte bunătăţi
şi semne mari. Şi, trăind el mai întâi în pustiul Tebaida, lângă
dăscălii cei mari ai vieţii pustniceşti, s-a retras, apoi în Egiptul de
Jos şi avea câte o chilie în fiecare din cele trei părţi ale pustiului
de acolo: şi la Schit, şi la Chilii şi la Nitria. Şi şedea la Chilii, că
vrednicia de preot acolo o primise. Şi se nevoia mult acest Macarie,
pentru dragostea Domnului, învăţând pe fraţi înfrânarea şi stăpânirea de
sine pînă la nepătimire, rugăciunea şi dragostea de oameni,
povăţuindu-i mai vârtos cu fapta şi cu chipul lui de viaţă. Că de auzea
că a făcut cineva vreo faptă bună în pustie, se sârguia îndată să
împlinească şi el fapta aceluia, cu tot dinadinsul. Deci, auzind el de
tabenesioţii mănăstirii Sfântului Pahomie, că tot Postul mare nu mănâncă
bucate fierte la foc, şapte ani n-a mâncat fiertură, ci numai verdeţuri
crude şi legume muiate; iar altădată, fiind la Tabenesi, n-a mâncat
nimic tot Postul mare, împletind tăcut coşniţe şi rogojini în fiecare
zi. Încă, se lupta el să se stăpânească şi de somn şi n-a dormit, stând
fără adăpost douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi. Şi ziua era ars de
soarele pustiului, iar noaptea răbda răceala pustiei, chinuindu-se să nu
doarmă. Dar la urmă a zis: "Pe cât am putut, am biruit somnul, dar
firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui şi m-am supus
ei." Asemenea, fiind tulburat el oarecând de lupta cu desfrânarea, s-a
dus în adâncul pustiei, într-un loc unde ţânţarii erau cât viespile şi a
stat acolo gol şase luni, fiind cumplit înţepat de ţânţari, încât i s-a
umplut de băşici tot trupul. Iar după şase luni, întorcându-se la ai
săi, numai după glas se mai cunoştea, că trupul lui se schimbase, fiind
ca al leproşilor. Dar iată, Dumnezeu face ca şi fiarele să cunoască pe
aleşii Lui, căci stând acest Macarie, odată, şi, vorbind fraţilor cele
de folos în ogradă, iată, o hienă, fiară sălbatică, având cu sine pe
puiul ei orb, intrând, l-a aruncat la picioarele Sfântului. Iar el,
luând puiul l-a binecuvântat şi, punând scuipat pe ochii lui, l-a făcut
să vadă şi, luându-l hiena a ieşit afară. Iar, a doua zi de dimineaţă,
grăbind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfântul a zis
către ea: "Nu primesc din furtişag." Deci ea, plecându-şi capul, a ieşit
din ogradă, iar Sfântul a dat pielea Sfintei Melania Romana, numind-o
ea, darul hienei.
O altă întâmplare arată cum se petrecea în înfrânare, în unire şi
în dragoste de fraţi, în obştea lui Macarie. Astfel, aducând cineva,
odată Cuviosului Macarie, să mănânce, un strugure frumos şi de curând
cules, acesta, vrând să se biruiască pe sine, l-a trimis unui frate
neputincios. Dar şi acela, negustând dintr-însul, în taină trimise, din
dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar şi acela, luând strugurele,
făcu la fel şi făcând strugurele înconjorul fraţilor, ajunse din nou la
Ava Macarie, negustând nimeni dintr-însul. Şi s-a minunat Macarie de
unirea dintre fraţii săi şi, mulţumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el să
guste dintr-însul nici o boabă, poruncind unui frate să-l mănânce din
ascultare. Deci, auzind marele Antonie de bunătăţile acestui fericit
Macarie, i-a trimis cuvânt, zicându-i: "Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit
întru tine şi, de acum, vei fi moştean lucrărilor mele." Şi aşa
pustnicindu-se şi la adânci bătrâneţe ajungând către anul 395, s-a mutat
Macarie către Domnul.
Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul,
despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind
Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas
către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două
femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind
aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi,
aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu
mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a
zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind
din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care
spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către
bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută
de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri
cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate
rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis : "Noi nici un fel
de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi
doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici
un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit
cândva, ci în pace până acum vieţuim. Şi ne sfătuiam cu un gând, ca,
lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare,
celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe
bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi
şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea,
am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt
nesocotit să nu zicem până la moartea noastră." Acestea, auzindu-le,
Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici
monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe
ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi
dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se
mântuiască."
Întru această zi, pomenirea
Sfintei Muceniţe Eufrasia fecioara (sec. IV).
Sfintei Muceniţe Eufrasia fecioara (sec. IV).
Aceasta
a fost din cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, de
neam vestit, frumoasă la chip, şi cu bune obiceiuri şi credincioasă
roabă a lui Hristos Iisus. Şi, fiind prinsă de închinătorii la idoli, a
fost silită să aducă jerfă zeilor, şi, nesupunându-se, a fost bătută
cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăţie. Apoi, dată a fost spre
batjocură unui barbar, şi acesta a dus-o pe ea la casa lui. Iar ea,
neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Dumnezeu, ca
să-i păzească curăţia ei nestricată. Deci, când spurcatul acela barbar
s-a închis în casă, Sfânta l-a rugat pe el să o aştepte pe ea puţin,
făgăduindu-i să-i dea o buruiană pe care, de o va purta cu sine, apoi
nu-l va răni pe el nici o armă a duşmanului, zicând ea despre sine că
este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: "Îmi vei da pe urmă buruiana
aceea." Răspuns-a înţeleapta fecioară: "Nu este cu putinţă să fie
găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare
nenuntite. Că altfel, acea buruiană nu are nici o putere." Şi a slăbit-o
barbarul, până ce îi va arăta lui buruiana aceea. Deci, Sfânta în
grădină mergând şi adunând nişte buruieni, pe care le-a aflat acolo, i
le-a arătat lui. Iar el i-a zis : "Şi cum voi şti că sunt adevărate cele
grăite de tine ?" Iar ea a pus buruienile acelea pe grumaji ei şi i-a
zis lui: "Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile,
şi, loveşte-mă în grumaji, pe cât vei putea şi din aceasta vei şti că
nicidecum nu mă va vătăma sabia ta." Iar el, crezând cuvintele ei, a
luat sabia şi a dus-o la capul Sfintei fecioare şi a repezit-o tare şi,
lovind-o i-a tăiat cinstitui ei cap. Şi, cunoscând el că a fost
batjocorit de dânsa, scrâşnea cu dinţii săi, dar la nimic nu ajuta. Că
acum înţeleapta fecioară s-a dus neîntinată către Mirele ei Hristos,
lăsând preaminunat chip de înţelepciunea sa, voind mai bine să moară,
decât să-şi piardă fecioria ei.
Întru această zi, cuvânt pentru un om izbăvit de boală, pentru milostenie, dar care, părându-i rău de milostenia sa a căzut şi a murit.
A fost un oarecare om în Constantinopol şi acela, îmbolnăvindu-se
şi de moarte temându-se, a dat la săraci treizeci de litre de aur şi
pentru acea milostenie se făcuse sănătos. Dar, din îndemnul diavolului, a
început a se mâhni pentru aur, căindu-se de milostenia pe care o
făcuse. Şi, spunând aceasta unui om bogat care îi era prieten de
aproape, acela i-a zis lui: "Să nu primeşti, omule, nicidecum sfatul
acesta rău, ca nu cumva să mânii pe Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine
viu pentru milostenia ta, ca nu cumva să aducă până şi moartea,
năpraznică asupra ta şi vei muri fără de pocăinţă." Iar acela n-a
ascultat, ci încă şi cu mânie s-a îndepărtat. Deci, i-a zis lui
prietenul: "Dacă nu asculţi cuvintele mele şi cele spre mântuirea ta nu
le primeşti, eu îţi voi da ţie alt sfat." Iar acela a zis: "Care ? Şi în
ce fel ?" Iar adevăratul milostivitor i-a răspuns: "Să vii, împreună cu
mine, la biserică şi să zici: "Nu sunt eu, Doamne, cela ce am făcut
milostenia, ci este milostenia acestuia. Şi eu îţi voi da ţie treizeci
de litre de aur." Şi acela a făgăduit că aşa va face. Deci, venind la
biserică şi aurul în mâini primindu-l, i s-a jurat precum îi spusese lui
şi, ieşind prin uşile bisericii, îndată căzând, a murit. Şi i-a cuprins
frică şi cutremur pe toţi care s-au aflat acolo, de grabnica osândă a
Judecătorului Celui drept. Deci, clericii sfătuiau pe stăpânul aurului
să-şi ia ce era al său, iar acesta s-a lepădat de el, zicând: "Să nu-mi
fie mie nici prin gând a primi una ca aceasta, pentru că, ceea ce am
dăruit Domnului Dumnezeului, a Aceluia este şi întru vistieriile cele de
sus s-a scris, cum dar, pot eu să-l am pe el în a mea stăpânire ? Că
aşa de năpraznic au murit şi Anania, împreună cu femeia lui Safira, când
au dat lui Dumnezeu preţul ţarinii lor, pentru că ascunseseră o parte
din preţ. Că Dumnezeu nu Se amăgeşte, nici nu Se defaimă." Deci, auzind,
toţi s-au folosit şi au dat săracilor cele treizeci de livre de aur ale
mortului.
Întru această zi, învăţătură a fericitului Macarie.
Cei ce nu voiesc să păzească cele ale legii şi nici să asculte
nu voiesc, să se gătească să asculte şi să rabde ceea ce nu voiesc. Că,
de vom tăcea noi pietrele vor striga. Dacă cineva cu îndrăzneală va grăi
cele de folos, plată va lua. Iar de va grăi cele spre tihnă, celor ce
ascultă, judecată făţarnică va lua. Că mai bine este omului, primindu-şi
folosul din grăirea adevărului, chiar de ar fi urât de toţi, decât să
se vatăme din făţărnicie, deşi este iubit pentru aceasta. Că pe cei ce
sunt urâţi de oameni fără dreptate, îi va ridica Domnul, iar pe cei ce
de oameni sunt îndrăgiţi, îi va defăima. Şi multe sunt căile spre
pocăinţă: Mai întâi trebuie să ne pocăim de păcatele noastre; A doua
cale este să iertăm aproapelui greşelile; A treia este rugăciunea, cea
din toată inima înălţată; A patra este să dăm milostenie; A cincea este
gândul cel smerit. Deci, să nu ne lenevim, ci, în toate zilele prin
toate acestea să umblăm, că foarte plăcute sunt căile acestea.
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-macarie-egipteanul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu