Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

marți, 29 mai 2018

Proloagele din 29 mai

[2905.jpg]
 Luna mai în 29 de zile: pomenirea Sfintei Teodosia, fecioara cea din Tir
      Această Sfântă Muceniţă Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, fiind ea în Cezareea Palestinei, s-a apropiat de temniţa, în care erau înlănţuiţi creştinii, înaintea palatului guvernatorului Urban, aşteptând să fie scoşi la întrebare. Dar, iată, ce scrie un martor, Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia: "Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos, care erau în temniţă şi le grăia lor, cu îndrăzneală, despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti. Deci, ostaşii care păzeau, văzând pe fecioară grăind cu asemenea cuvinte, celor legaţi pentru Hristos, au prins-o pe ea, ca şi cum un mare rău ar fi făcut, şi au dus-o la dregătorul Urban, spre cercetare. Acesta, cu o mânie cumplită şi o sălbăticie de fiară, a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii, cu unghii de fier, până la oase. Sfânta a suferit aceste chinuri, fără să scoată vreo tânguire, dimpotrivă, pe faţa ei se vedea o veselie, pe care nimic nu o va putea schimba. "Cruzimea ta," zicea ea judecătorului, "mă face fericită şi grozav m-ar durea dacă n-aş simţi-o. Mă bucur că sunt chemată la cununa muceniciei şi mulţumesc lui Dumnezeu, din toată inima, că m-a învrednicit de un asemenea har." Deci, văzând-o încă suflând şi cu faţa luminoasă, dregătorul a poruncit ca, aruncând-o în mare, să o înece. Şi, astfel, s-a mutat la Domnul."


Întru această zi, cuvânt din Pateric
Un frate nevoitor îşi făcea pravila sa, împreună cu un alt frate al său. Şi, fiindcă era biruit de lacrimi, lăsa câte un stih din psalmi. Iar, odată, l-a rugat pe el fratele, ca să-i spună lui ce gând are în vremea pravilei, de plânge aşa cu amar? Iar el i-a spus lui: "Iartă-mă frate, că eu totdeauna la pravila mea îl văd pe Judecătorul şi pe mine mă văd stând, ca un vinovat, şi sunt întrebat de Judecătorul: "Pentru ce ai greşit?" Iar eu, neştiind încă ce voi răspunde, mi se închide gura mea şi pentru aceea las câte un stih din psalmi. Ci, mă iartă, rogu-mă, că te tulbur pe tine. Deci, de vei voi, să ne facem fiecare din noi, deosebi, pravila sa." Zis-a lui fratele: "Ba nu, frate, că, deşi eu nu plâng, te văd pe tine plângând şi mă văd pe mine ticălos." Deci, văzându-i smerenia lui, Dumnezeu i-a dăruit şi lui plângerea fratelui său. 
         Iarăşi, s-a mai zis: De vei afla că se mută la Domnul vreun frate, să mergi şi să petreci lângă dânsul, în ziua aceea, ca să vezi cum sufletul se desparte de trup. De-ţi va zice ţie vreun om, să te rogi pentru el, să-i zici: "Dumnezeu, frate, pentru rugăciunile Sfinţilor Lui, şi pe mine şi pe tine, să ne miluiască, precum şi voia Lui este." Să nu petreci la locul în care ai greşit lui Dumnezeu. Să nu-ţi defăimezi slujba ta şi să nu stai nelucrând, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Să te sileşti pe tine la cugetarea psalmilor, că aceasta te va păzi pe tine de robia vrăjmaşului. Să iubeşti toată pătimirea cea rea şi ţi se vor smeri patimile tale. Să ai grijă, să nu te socoteşti pe tine a fi ceva şi neîncetat să-ţi plângi păcatele tale. Păzeşte-te pe tine de minciună, că ea goneşte frica de Dumnezeu, de la tine. Să-ţi descoperi gândurile tale părintelui tău, ca şi ajutorul lui Dumnezeu să te acopere pe tine. Sileşte-te pe tine la lucrul mâinilor tale şi frica de Dumnezeu se va sălăşui întru tine. Adu-ţi aminte de această cale adevărată şi nu va fi stricăciune în sufletul tău. Cela ce-şi împodobeşte hainele şi îşi satură pântecele său, paşte gânduri spurcate şi cu bună curăţie nu se însoţeşte. Să-ţi mănânci, cu măsură, pâinea ta, şi să-ţi bei, cu măsură, apa ta şi desfrânarea se va depărta de la tine. Călugărul înţelept fără de patimi este, iar cel fără de minte îşi adună răutăţile.
Sursa:

luni, 28 mai 2018

Proloagele din 28 mai

Luna mai în 28 de zile: pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului (sec. IX)
       Cuviosul Părintele nostru Nichita, iubind, din tinereţe, pe Hristos, a ales viaţa monahicească şi, plăcând lui Dumnezeu, prin fapte bune, a fost ridicat la scaunul arhieresc din Calcedon, de unde lumina lumea, ca făclia pusă în sfeşnic, împodobind Biserica lui Hristos. Că, s-a dovedit, în zilele sale, împlinitor, întru totul, al dumnezeieştilor porunci şi păzitor, cu sfinţenie, al pravilelor rânduite de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, bun păstor şi plin de osârdie în sporirea dreptei credinţe. Şi era, cu deosebire, milostiv şi miluia pe cei săraci, din agonisita muncii sale; pe cei flămânzi îi hrănea, îmbrăca pe cei goi şi primea pe străini, asemenea se arăta apărător văduvelor, tată orfanilor şi celor nenorociţi mângâietor şi prin cuvântul şi prin fapta sa. În vremea lui, s-a ivit în Biserică lupta împotriva Sfintelor icoane şi se făcuse dezbinare între creştini. Unii păzeau credinţa cea adevărată şi arătau folosul icoanelor, ca unele ce ajută învăţătura credinţei, luminând, cu chipurile zugrăvite pe icoane, viaţa Domnului şi a Sfinţilor. Alţii, ziceau că nu se cuvine a cinsti nişte lemne cioplite şi zugrăvite, că aceasta seamănă cu închinarea păgânilor la idoli. În zadar arătau creştinii înţelepţi că dreptcredinciosul nu se închină lemnului, ci Sfântului din Cer, al cărui chip se află zugrăvit pe icoană, precum un chip zugrăvit ne aduce aminte de un prieten. Rătăciţii de la credinţă scoteau Sfintele icoane afară din biserici, le sfărâmau şi le ardeau. Şi însuşi împăratul, din vremea aceea, Leon Armeanul, căzuse în rătăcire şi prigonea pe cinstitorii Sfintelor icoane. În anii acestei prigoane, Cuviosul Nichita s-a dovedit aprig apărător al credinţei statornicite de Sfinţii Părinţi, mărturisind, pretutindeni, că icoanele sunt vrednice de cinstirea creştinilor şi că alungarea lor din Biserică este o grea rătăcire de la dreapta credinţă. A fost scos din scaun, pentru râvna lui, şi osândit la batjocură şi la un îndepărtat surghiun, iar, după multe suferinţe, izgoniri şi chinuri, s-a mutat, cu bucurie, la Domnul, statornic în mărturisirea lui până la capăt.

Întru această zi, cuvânt din Înţelepciunea lui Solomon, 
pentru stăpânitori (Cap. 6, 1-8)
 Ascultaţi stăpânitorilor şi înţelegeţi cei ce aveţi dregătorii şi toţi cei preamăriţi în neamurile oamenilor că, de la Dumnezeu, s-a dat vouă stăpânirea şi puterea, de la Cel Preaînalt, şi ca nişte slugi ale lui Dumnezeu sunteţi. Pentru ce nu păziţi legea, şi nici nu voiţi să umblaţi după sfatul Celui Preaînalt? Cum de nu judecaţi cu dreptate şi, pentru aur, pierdeţi adevărul? Că tot dregătorul, cel cu dreptate, are îngerească şi sfinţită rânduială. Iar cel ce asupreşte, cu nedreptate, se face pe sine slugă a satanei, că puterea diavolului este în mădularele lui. Pentru aceasta, înfricoşată şi fără de veste pierzare va veni asupra lui şi mânie cumplită, de la Dumnezeu, va năvăli peste dânsul, că cel tare, cu străşnicie, va fi întrebat la Judecată. 

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1Vieţile Sfinţilor2Vieţile Sfinţilor3Sfinţii zilei
Sursa:
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=1003
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage28May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-cv_nichita_marturisitorul_ep_calcedonului.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-sf_eliconida.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-sf_ignatie_ep_rostovului.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai28.htm

Proloagele din 27 mai

Sfântul Ioan Rusul - Din viața și minunile sale
  Cea mai probabilă dată a nașterii Sfântului Ioan Rusul este anul 1690. Și aceasta pentru că, la războaiele care  au început la 1711 și s-au  terminat în 1718, a  fost soldat în Armata Țaristă a lui Petru cel Mare al Rusiei. Oastea otomană neînvinsă, trecând din victorie în victorie, răspândise frică în toate neamurile. Sfântul Ioan Rusul, alăptat cu izvorul Ortodoxiei de către părinții săi creștini, lupta acum să-și apere țara - Rusia, fiind  profund  zguduit de oroarea războiului - miile de tineri, femei, copii, bătrâni, care rămân morți acolo pe unde trecea vijelia, nebunia vrăjmașilor iubitori de război. În luptele pentru dezrobirea Azofului este făcut  prizonier împreună cu mii de alți compatrioți și dus la Constantinopol, iar de aici în ținutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, în Asia Mică, și este dat în stăpânirea unui Aga(ofițer superior) turc, care conducea o tabără militară de ieniceri. Osândit sufletește la dispreț, pentru ura turcilor, el nu este decât un "ghiaur", un "necredincios" vrednic de aspre chinuri: îl bat cu bețe groase de lemn, îl lovesc cu picioarele, îl scuipă, îi ard părul și pielea capului, îl aruncă în gunoiul grajdului și îl obligă să trăiască cu animalele.   Suportă toate chinurile cu o stăruință și o bărbăție vrednică de mirare. Strălucește astfel prețiosul  său caracter creștin, luminează asemenea soarelui frumusețea cea dinlăuntru a celui ce din copilărie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bețe, la ocările și la loviturile cu picioarele ale turcilor, răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Tristețea sau strâmtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credință și dragoste către Domnul meu Iisus Hristos, Unul  născut, Fiu al lui Dumnezeu și nimic nu mă va despărți de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, în treburile slugărniciei" - spune Sfântul ofițerului care îl silea să se lepede de Hristos. "Însă în credința mea în Mântuitorul Hristos, nu-mi ești stăpân".  "Îmi amintesc coroana de spini, scuipările, loviturile, pălmuirile și moartea pe cruce și sunt bucuros să primesc și eu cele mai mari și cumplite chinuri; de Iisus Hristos al meu însă nu mă lepăd." Astfel, Sfântul Ioan primește asprele condiții ale vieții martirice, torturile, șederea împreună cu animalele în staulul, care îi amintea de staulul Betleemului, nevoințele, posturile, privegherile, rugăciunile fără de număr, încât a îmblânzit sălbăticia turcilor care, uimiți, îl numesc "Sfânt". Prin îngerul Domnului a trimis mâncare într-o farfurie de aramă din Procopie, din Asia Mică, la stăpânul taberei, Aga, care în acea  vreme se afla la Mecca, în Arabia, iar acesta a mâncat-o acolo caldă. Întorcându-se  după 3 luni, acesta a arătat celorlalți ofițeri farfuria cu însemnele taberei pe ea. Această minune făcută de Sfântul cu îngăduința Domnului a oprit ura și neînduplecata mânie a chinuitorilor săi. Strălucirea Sa sufletească și morală a potolit în cele din urmă cruzimea turcilor Un reazim avea sfântul la toate luptele și o mângâiere în aspra viață a torturilor. Se retrăgea la rugăciuni, înghenuncheri, privegheri și se împărtășea pe ascuns, față de turci, cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfânta împărtășanie din fiecare sâmbătă era marea lui odihnă. Știind că i s-a apropiat sfârșitul acestei vieți trecătoare, la 27 mai 1730 l-a înștiințat pe preotul care avea grijă de el, iar acesta i-a adus Sfânta Împărtășanie înlăuntrul unui măr pe care îl scobise. S-a împărtășit acolo în grajd pentru ultima dată. Robia lui trecătoare și cumplita pătimire au luat sfârșit. Sfântul Ioan a trecut către veșnica bucurie și fericire de îndată ce a primit Preacuratele Taine. Preoții și creștinii mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului cu învoirea turcilor. Cu emoție și cu lacrimi de adâncă cucernicie și evlavie, cel până mai ieri rob și sclav, este îngropat de creștini, turci, armeni asemeni unui stăpân. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup și cu lumânări și tămâieri, cu atenție și evlavie l-au dus în cimitirul creștin, la mormântul pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă. Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit așa precum îl îngropaseră; să-l scoată și să îl aibă ca binecuvântare veșnică a lui Dumnezeu. După șovăielile preotului, din îngăduința lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creștinii au deschis mormântul și o, minune! Trupul sfântului se găsea intact, neputrezit, înmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească și evlavie l-au ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaște și l-au dus în biserica unde obișnuia să privegheze Sfântul. Într-o înfruntare dintre Sultan și Ibrahim al Egiptului, Osama Pașa, trecând prin Procopie - ca trimis al sultanului, arde sfintele moaște, vrând a se răzbuna pe creștini. Văzând însă Sfântul trup mișcându-se în mijlocul focului, turcii s-au îngrozit și au fugit, părăsind acest lucru nelegiuit pe care îl făceau. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăștiat cărbunii și cenușa și au găsit trupul sfânt întreg. Nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală care o păstrează până astăzi.
          Cel ce merge în biserica ce adăpostește moaștele Sfântului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu și sărăcăcios: un baston! Este agățat la locul de închinăciune din fața raclei Sfântului. Bastonul este al bătrânei Maria Siaca din Frenaro(Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boală așa de gravă la coloană, încât era nevoită să umble cu fața foarte apropiată de pământ. La 11 august 1978 aproape o sută de locuitori din Cipru organizează un pelerinaj la Sfântul Ioan Rusul și este adusă Maria Siaca de către rudele ei. Aici, la racla sfântului, este ridicată de ceilalți pe brațe pentru a se putea închina sfintelor moaște. Îndurerată, bătrâna privește fericitul trup al sfîntului și plânge, cerând puțin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei bătrâneți. I-a văzut Sfântul durerea, i-a văzut măreția sufletelui, i-a văzut și credința. În fața ochilor tuturor, ceva asemeni unei mâini nevăzute a apucat-o cu putere de umeri și, încet a început să-i îndrepte trupul. Îi trosnește mijlocul și iată! - bătrâna stă acum dreaptă! Consătenii ei plâng. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugăciune de mulțumire de către toți ciprioții, care nu-și mai pot stăpâni lacrimile. Numai cel ce s-a întâmplat să fie acolo în ceasul în care s-a petrecut minunea poate înțelege cu adevărat aceste clipe. La sfârșit se aude glasul bătrânei: "Feciorul meu, Sfântul meu, nu am ce să-ți dau, sunt săracă. Îți las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie până la moarte!" În Cipru ziarele au zis: "Maria Siaca, după pelerinajul făcut în Grecia la Sfântul Ioan Rusul poate să-și privească acum consătenii în față, pentru că aproape 20 de ani a fost gârbovită și nu vedea decât pământul. Prin minunea Sfântului însă s-a îndreptat, iar acum este cu desăvârșire bine!" "Apoi Moise a pus toiegele înaintea Domnului, în cortul mărturiei". (Numerii 17,7) 
Luna mai în 27 de zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Terapont,
episcopul Sardelor (+259).
       Sfântul Mucenic Terapont a trăit pe vremea stăpânitorului Iulian (361-363) şi a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu învăţătura sa, pe mulţi păgâni de la înşelăciunea idolilor i-a întors la Hristos şi cu Sfântul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stăpânitorul şi, pus fiind în butuci şi în lanţuri, l-au închis în temniţă, şi cu foamea şi cu setea, multă vreme, l-au pedepsit. Scoţându-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei şi, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, şi pretutindenea, în multe feluri, l-au schingiuit. Ducându-l, apoi, la un râu ce se chema Astalin, l-au întins pe el gol cu faţa la pământ, legat fiind de patru pari uscaţi ce erau înfipţi în pământ, şi l-au bătut tare până ce cădea carnea de pe oase şi se roşise pământul sub el de sângele lui. Deci, au odrăslit parii de care era legat şi au înverzit cu ramuri şi cu frunze, cu care se tămăduiau toate neputinţele oamenilor. A fost dus, apoi, în Lida Traciei, aproape de râul Ermia, în episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor şi, acolo, după multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos şi a luat astfel, cununa cea nestricăcioasă.
Întru această zi, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Eladie (+615)

      Acest Sfânt, curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns arhiereu, cu alegere dumnezeiască. Şi, încrediţându-i-se ocârmuirea bisericii lui Hristos, gonea pe oamenii cei cu chip de lup de la turma sa şi, ca un vrednic şi priceput păstor, o îndruma, păzind-o necălcată şi neatinsă de tot răul. Deci, de vreme ce tiranii l-au adus înaintea lor, legat, atunci, el, şi mai mult a strălucit şi a luminat cugetele credincioşilor. Că, mergând cu osârdie la lupte şi propovăduind liber dreapta credinţă, a fost dat la multe chinuri şi, fiind strujit foarte rău la trup, i s-a arătat Hristos, Dumnezeul nostru, şi i-a vindecat toată durerea rănilor, şi l-a făcut, de aici înainte, şi mai stăruitor. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au aruncat pe Sfântul Eladie în foc şi, rămânând nears, pe mulţi i-a tras la credinţa în Hristos. Dar, fiind chinuit cumplit, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.


Întru această zi, cuvânt pentru preoţi
        Datoria preoţilor este ca, în acest fel, să poarte grijă de popor: mai întâi, să facă rugăciune, din tot sufletul, pentru oameni, după aceea de la moarte să-i apere şi, în încercări, să-şi pună sufletul lor pentru turma lui Hristos. Şi, iarăşi, dator este preotul să ajute celor asupriţi, să mângâie, la întristare, pe cei scârbiţi, şi să nu ţină mânie. Iar de va ţine preotul mânie, niciodată nu va aduce jertfă curată lui Dumnezeu, fiind răutate în inima lui. Deci, de nu se va împăca cu aproapele şi de nu-şi va lepăda răutatea sa, să nu se apropie de altar. Adu-ţi aminte, cum a poruncit Domnul, zicând: "De vei aduce darul tău la altar, şi, acolo, îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, să mergi, mai întâi, să te împaci cu fratele tău şi numai atunci să-ţi aduci darul tău." Deci, să nu treci cu vederea porunca Domnului, ca să nu fii osândit. Să nu te deprinzi cu înşelăciunea, pe unul a-l înălţa, iar, pe altul, a-l pogorî. Nici să cinsteşti pe cel bogat, ca să te pună să stai mai sus, nici să treci cu vederea pe cel sărac, care nu are de unde să-ţi dea daruri, ci, la fel, să-i socoteşti pe ei. Iar clevetirile să nu le primeşti şi pe oameni să nu-i judeci numai din auzire. Că mulţi, din invidie, cu nedreptate clevetesc. Sau, de-l vei afla, cu multă căutare, pe acela ce a greşit, să nu-l mustri, nici să-l vădeşti pe el înaintea tuturor, până ce vei afla o vreme potrivită. Să nu te ruşinezi de cineva. Două răutăţi sunt, când vădeşti pe cineva înaintea tuturor. Una, că păcatele cele vădite îl duc pe om la ruşinare, dar în alte păcate îl aruncă. Şi alta, că unii, fără de socoteală ocărâţi fiind, aleargă îndată şi-şi fac seama. Deci, pentru aceste pedepse, dator este preotul să fie foarte blând şi să ia aminte de turmă şi, cu multă băgare de seamă, să îngrijească de mântuirea ei, iar, de va afla pe vreun om greşit, să nu-l izgonească pe el îndată din biserică, ca să nu-l răpească satana şi să-l tragă la sine. Cine, dacă se va despărţi, fără de socotinţă, de preot şi de-l va răpi pe el satana, apoi, nu se va mai depărta de la el niciodată. Drept aceea, nu se cade preotului, a despărţi sau a blestema pe cineva. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-sfintit-mucenic-terapont-episcopul-sardei
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-iuliu-veteranul

Proloagele din 26 mai

Luna mai în 26 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Carp, 
unul din cei şaptezeci (+66)
           Sfântul Carp era unul din cei şaptezeci de Apostoli, despre care vorbeşte Evanghelia Sfântului Luca şi a fost slujitor şi ucenic al Sfântului Apostol Pavel, ca unul care ducea scrisorile lui, celor cărora le erau trimise. Şi era, de loc, din Troada Asiei. Aceşti 70 de Apostoli au fost chemaţi, de Mântuitorul, ca să răspândească pretutindeni cuvântul Său, şi îi trimitea înaintea Sa, doi câte doi, pe oriunde avea El să meargă. Dar, puţine ştiri, despre lupta propovăduirii lor, au străbătut veacurile, până în zilele noastre. Cumplitele prigoniri, pe care le-au îndurat creştinii din partea împăraţilor păgâni, n-au îngăduit să se păstreze ştiri şi istorisiri, mai bogate, despre ostenelile şi jertfa lor. Tot ce ştim despre Sfântul Carp sunt cele câteva cuvinte ce le scrie Sfântul Pavel, în una din epistolele sale. Aşa, aflăm că Sfântul Carp a slujit marelui Apostol, ajutându-l la mântuitoarea răspândire a Evangheliei, şi, anume, că el a găzduit, o vreme, pe Sfântul Pavel, în una din călătoriile lui. Cu acest prilej, Apostolul Pavel i-a lăsat, spre păstrare, un felon şi nişte cărţi, despre care marele Apostol, însuşi, aminteşte în Epistola sa, către Timotei, zicând: "Când vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, percum şi cărţile, mai ales pergamentele"(II Timotei 4,13). Tradiţia a păstrat ştirea că Sfântul Carp ar fi păstorit, ca episcop, în cetatea Veria, din Tracia, în care cu vrednicie, pe mulţi păgâni i-a întors, de la închinarea la idoli, la Hristos, Dumnezeu. El s-ar fi ostenit cu propovăduirea cuvântului şi în insula Creta, unde ar fi primit, în casa sa, pe Sfântul Dionisie Areopagitul, care, la rândul său, mărturiseşte că Sfântul Carp nu începea a săvârşi Liturghia, până nu vedea un semn dumnezeiesc din cer. Neîndoielnic este faptul că a propovăduit credinţa cea nouă a creştinilor, fără odihnă şi neînfricat, despărţind prin Sfântul Botez pe credincioşi de cei necredincioşi. Asemenea, şi pe iudei i-a învăţat, să creadă, că Hristos Cel răstignit este Dumnezeu adevărat şi Făcătorul tuturor. Dar, după aceasta, a fost ucis cu nemilostivire de cei care nu crezuseră. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului său.
Întru această zi, cuvânt despre cum scoate diavolul pe oameni din biserică,
înainte de sfârşitul slujbei
        A fost un stareţ, mai înainte văzător, cu duhul, în mănăstirea Pecersca, anume Matei. Iar, odată, stând el în biserică, la locul său, şi ridicându-şi ochii, privea către fraţii, care stăteau la cântare în biserică, de amândouă părţile. Şi a văzut pe dracul, umblând şi dând târcoale, îmbrăcat în chip lumesc, şi, purtând în poale nişte scai. Umbla de jur împrejur pe lângă fraţi, luând scai din poale şi aruncând la fiecare din ei. Şi dacă se lipea scaiul de vreunul din fraţii cei ce cântau, atunci, după puţin, acela se slăbea cu mintea şi, găsindu-şi oarecare pricini, ieşea din biserică la chilie şi se punea de dormea. Iar, dacă nu se lipea de cineva scaiul, acela stătea întemeiat la cântare, până ce se sfârşea Utrenia şi, atunci, ieşea din biserică, la chilia sa. Deci, aceasta, văzând-o, stareţul acela, a spus-o fraţilor. Iar ei, după ce au auzit aceasta s-au întărit cu gândul şi nu mai ieşeau din biserică înainte de sfârşit.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
      S-au dus odinioară trei fraţi la seceriş şi şi-au luat, fiecare câte şasezeci de măsuri de arătură. Iar unul dintr-înşii s-a îmbolnăvit, în ziua dintâi, în chilia sa. A zis unul din cei doi, către celălalt: "Iată, frate, vezi că s-a îmbolnăvit fratele nostru; sileşte-ţi, dar, puţin gândul, şi credem că, prin rugăciunile lui, vom secera şi locul lui." Deci, după ce s-a sfârşit lucrul, vrând să meargă şi să-şi ia plată, chemau şi pe fratele, zicând: "Vino, ia-ţi plata ta, frate." Iar el a zis: "Ce plată să iau, nesecerând?" Iar ei au zis: "Cu rugăciunile tale s-a făcut secerişul tău; deci, vino, ia-ţi plata ta." Iar el nu se învoia. Deci, multă împotrivire făcându-se între ei, s-au dus să se judece, la un bătrân. Şi i-a zis lui fratele: "Părinte, am mers câte trei să secerăm şi, în ziua cea dintâi, m-am îmbolnăvit şi m-am întors la chilia mea şi mă silesc fraţii pe mine, care, nici măcar un ceas nu am secerat, să iau plata pentru secerişul, pe care ei l-au secerat, în locul meu." Şi au zis aceia: "Părinte, câte trei am luat şasezeci de măsuri de arătură să le secerăm. Şi, dacă am fi fost toţi trei, nu am fi putut să le săvârşim, dar, cu rugăciunile fratelui, degrabă am săvârşit secerişul. Şi îi zicem lui: "Ia-ţi plata ta, şi el nu voieşte." Iar bătrânul, auzind, s-a minunat. Şi a zis fratelui celui ce era împreună cu ei: "Loveşte în toacă, să se adune toţi fraţii." Iar, după ce au venit toţi, a zis lor bătrânul: "Veniţi, fraţilor, auziţi astăzi judecată dreaptă." Şi le-a spus lor toate. Iar ei au hotărât pe frate să-şi ia plata sa şi să facă cu ea ce va voi. Şi s-a dus fratele îndreptat la chilia sa.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre smerita cugetare
      "Iubite, dacă vreodată gânduri spurcate ar tulbura mintea ta, să nu deznădăjduieşti, ci adu-ţi aminte de îndurările lui Dumnezeu. Că un căpitan de corabie nu e mustrat pentru că a lăsat valurile să lovească în corabia sa, ci pentru că s-a lenevit şi nu s-a luptat împotriva valurilor şi n-a scăpat la limanul ce stă înaintea sa. Iar îndurările lui Dumnezeu sunt limanul acesta. Că, dacă vrăjmaşul ridică împotriva noastră tulburare de gânduri necurate, pe care ne este ruşine a le pomeni şi ne zice: "Ai pierit, nu mai este, pentru tine, nici o nădejde de mântuire, vrând să ne cufunde întru deznădăjduire, tu să nu te încrezi în cele zise de el, ca să nu-ţi sperii sufletul. Ci, cu cât el îngreuiază, cu deznădejdea, sufletul tău, cu atât noi să-l uşurăm, cu nădejdea celor ce vor să fie, aducându-ne aminte de îndurările lui Dumnezeu." Deci, când zic ei către noi: "Ai pierit, nu mai poţi să te mântuieşti, noi să zicem către ei: "Având pe Dumnezeu îndurat şi îndelung răbdător, nu vom deznădăjdui de a noastră mântuire; că Cel ce a zis: "Nu numai de şapte ori a ierta aproapelui, ci de şaptezeci de ori câte şapte", Acela, cu mult mai mult, va lăsa păcatele celor ce aşteaptă mântuirea Lui. Deci, căzând ei în această parte, în altă parte aleargă, zicând: "Îndurat şi mult-milostiv, mult răbdător fiind Dumnezeu, Care iartă păcatele, pentru ce nu vă îndulciţi, mai mult, din dulceţile lumii, ca, după aceea, să vă pocăiţi?" Să zicem şi noi către ei: "Ceea ce am făcut, am făcut. Iar acum, fiindcă Scriptura mărturiseşte că este ceasul cel mai de pe urmă, să luăm aminte la acest ceas, să nu ne lenevim de mântuirea noastră, şi nimic rău să nu mai facem înaintea Domnului." Că te-ai asemănat unui bărbat care stă sub un copac şi când s-au adunat asupra lui fiarele cele sălbatice, el se suie sus şi fiarele nu-l ating pe el. Socoteşte, dar, copac, frica de Dumnezeu, şi-ţi va fi darul ajutător ţie, în toate căile în care vei merge, şi vei surpa pe vrăjmaşii tăi, dedesubtul tău." Aşa se cade a călători credincioşii întru această viaţă. Dacă s-ar întâmpla nouă bucurie, ori sporire, ori daruri, să socotim că, nu departe, stă întristarea, iar, când ar veni asupra noastră întristarea, să aşteptăm bucuria, care este aproape de noi. Să luăm pildă pe cei ce călătoresc pe mare, că aceştia, când se ridică asupra lor vânt şi furtună cumplită, nu deznădăjduiesc de a lor mântuire, ci se împotrivesc valurilor, buna alinare aşteptând. Iar, când se împărtăşesc de linişte, vifor aşteaptă. Pentru aceea stau de veghe totdeauna, ca nu cumva, năpraznic, ridicare de vânt făcându-se, să-i afle pe dânşii negătiţi şi să-i răstoarne pe ei în mare. Aşa se cade, ca şi noi să luăm aminte la amândouă. Că ceea ce se aşteaptă, de va veni, nu înspăimântă pe cel ce o aşteaptă, că nu-l află nepregătit. Deci, când se întâmplă nouă necaz sau strâmtorare, ajutor să aşteptăm de la Dumnezeu, ajutor care se va face nouă, ca nu cumva, zăbovind necazul, să ne pricinuiască nouă moarte, ca şi când nu ar fi nădejde de mântuire pentru noi. Asemenea, şi când se face nouă bucurie, necaz să aşteptăm, ca nu, prin bucuria cea multă, să uităm plânsul." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=1001
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage26May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-26-sf_ap_carp.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-26-sf_gheorghe_cel_nou.html

Proloagele din 25 mai de la Ohrida

Pomenirea celei de a Treia Aflări a Capului Sfântului Ioan Botezătorul
         În veacul al optulea, în timpul sângeroasei prigoane împotriva sfintelor icoane, sfântul Cap al Sfântului loan Botezătorul a fost adus la Comane, locul de surghiun al Sfântului loan Gură de Aur. Când la anul 850 luptele împotriva cinstirii sfintelor icoane au încetat, în timpul domniei împăratului Mihail şi pe cînd Patriarh la Constantinopol era arhiereul Ignatie, cinstitul Cap al Sfântului loan Botezătorul a fost adus în Cetatea lui Constantin şi aşezat cu cinste în Paraclisul Curţii Imperiale.
Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Terapont, Episcopul Ciprului
           Terapont a fost un monah foarte nevoitor din Insula Cipru. El a fost aflat vrednic de rangul de episcop, dar în timpul prigoanelor împotriva creştinilor el s-a aflat vrednic de o cunună încă şi mai mare, şi anume de cununa muceniciei. Trupul lui se odihnea în una din bisericile din Insula Cipru. În timpul domniei împăratului Nichifor, la anul 806, cînd Insula Cipru a fost atacată de agareni, sfântul i-a apărut în vedenie paracliserului bisericii aceleia, i-a vestit că necredincioşii vor ataca Ciprul şi i-a poruncit să-i ducă sfintele moaşte în cetatea Constantinopolei. Paracliserul s-a supus îndată poruncii sfântului. Pe cînd corabia cu sfânta raclă plutea pe mare, s-a iscat o furtună înfricoşată, dar în jurul corăbiei, prin minune de sus, marea era liniştită, iar din sfânta raclă ieşea o mireasmă dulce de jur împrejurul corăbiei. Paracliserul a deschis sfânta raclă şi toţi cei din corabie au văzut că ea era plină de sfântul mir care curgea din sfintele moaşte ce se aflau în ea. Ungându-se cu acest sfânt mir, bolile multora dintre ei s-au vindecat fără urmă. La Constantinopole peste sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfântului Terapont s-a înălţat o biserică, în care Sfântul a continuat să vindece minunat pre toţi cei care cu credinţă şi cu evlavie se atingeau de ele. Prin harul lui Dumnezeu, boli groaznice precum posedările demonice, cancerul, scurgerile de sânge, nebunia, orbirea, sterpiciunea precum şi multe altele se vindecau desăvîrşit la moaştele Sfântului Terapont.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Pasicrat, Valentian, Iulius
şi a celor împreună cu dânşii
      Aceştia toţi au fost soldaţi romani. Ei toţi au luat mucenicia pentru Hristos în Dorostolul macedonean, cam pe la anul 302. Când fratele lui Pasicrate, Papian, care de frica chinurilor s-a lepădat de Hristos, a început să-l îndemne pe Pasicrate să se lepede şi el şi să rămînă viu, Sfântul Pasicrate i-a răspuns: „Depărtează-te de la mine; tu fratele meu nu eşti!" Pasicrate şi Valentian au fost amîndoi omorâţi, împreună, prin tăierea capetelor. La judecată, Sfântul lulius a zis: „Eu veteran roman sunt; timp de douăzeci şi şase de ani mi-am slujit împăratul cu credinţă şi deci, dacă i-am fost credincios celui mai mic, cum dar acum nu-i voi fi credincios Celui mai mare?" - adică Împăratului Ceresc, Hristos Dumnezeu. După aceasta, Nicandru a fost adus înaintea prefectului Maximus. Soţia lui Nicandru îl întărea, îl încuraja şi îl sprijinea pe soţul ei să moară pentru Hristos. „Babo nebună!" i-a strigat ei ca o fiară Maximus: „Zici asta ca să-ţi iei alt bărbat!" Atunci femeia i-a răspuns: „Atunci porunceşte slugilor tale să mă ucidă pe mine mai înainte decât pe bărbatul meu!" Marchian a fost şi el omorât împreună cu Nicandru. Soţia lui Marchian s-a apropiat de eşafod, plângând şi cu pruncul în braţe. Marchian şi-a sărutat fiul şi s-a rugat lui Dumnezeu: „O Atotputernice Doamne, Ţie îţi încredinţez pe fiul meu!" După aceasta, ei au fost decapitaţi, iar sufletele lor s-au strămutat în împărăţia Cerească a lui Hristos .

Cântare de laudă la Sfântul Terapont
        Fericitul Terapont pentru Hristos a murit, Şi a luat îndoită cunună: Cunună de al Bisericii ierarh, şi de mucenic cunună. Trupul său, ca o floare proaspătă neveştejit a rămas, El bolnavi vindeca, şi înmiresma lumea. El pe nenorociţi mîngîia, şi bucura credincioşii: Astfel a proslăvit Dumnezeu pre cel Care L-a proslăvit, Pre cel care a fost al turmei Sale cuvîntătoare Păstor minunat. Astfel vestit-a Domnul De la un cap al lumii la altul, Că năpraznica moarte pe-un sfânt Niciodată-l ucide, Ci îl încununează cu slavă şi vesteşte numele său Veşnic, în Bisericile-amîndouă: A celor Biruitori din Ceruri, Şi a celor Luptători de pe pămînt. O slăvitorule al lui Dumnezeu, Teraponte Sfinte, Mucenice slăvit al Credinţei Creştine, Ajută-ne şi nouă, pentru dragostea lui Dumnezeu, Cu rugăciunile tale înaintea tronului Său!
Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului crede că toţi aceşti martiri
au fost de neam slav. Vezi: Sfinţii pământurilor slave.

Cugetare
       Unii oameni prost călăuziţi se gîndesc mai mult la sfîrşitul lumii decît la sfîrşitul propriilor lor vieţi, deşi vădit este că odată cu sfîrşitul vieţii omului, care este oricum mult mai previzibil, atunci pentru el se sfârşeşte cu adevărat şi lumea. Un frate care se afla în prezenţa Sfântului Serafim de Sarov se tot frământa în mintea lui cum să facă şi să-l întrebe pe Sfântul Serafim despre sfârşitul lumii. Citindu-i gândurile, Sfântul Serafim i-a zis: „Bucuria mea! Gândeşti prea înalt despre sărmanul Serafim! De unde vrei să ştiu eu cînd va fi sfârşitul lumii, şi acea măreaţă zi în care Domnul va judeca viii şi morţii şi va da fiecăruia după faptele lui? Nu, nu, acestea sărmanul Serafim nu are cum să le cunoască!" Iar dacă sfinţii mari nu puteau cunoaşte acestea, atunci cum le-ar putea fi ele deschise păcătoşilor?! Şi de ce ne-am dori să cunoaştem ceea ce însuşi Mântuitorul a socotit că nu ne este nouă de folos să ne descopere? Pentru noi este mult mai bine să ne gîndim că propria noastră moarte va veni mai înaintea sfîrşitului lumii, mai curând decît că sfârşitul lumii va fi înainte ca să murim noi.
Luare aminte
       Să luăm aminte la harul Duhului Sfânt Dumnezeu de la Sfânta Taină a Pocăinţei şi Mărturisirii:• La cum, atunci cînd harul se atinge de inima celui care se pocăieşte, el vede toată urâţenia păcatelor lui şi şi le spală cu lacrimi;• La cum harul pătrunde în cel care s-a pocăit, precum bucuria întru cel care suferă, şi nădejdea în cel deznădăjduit.

Predică :Despre aceea că Judecătorul stă înaintea uşilor  "Iată, Judecătorul stă înaintea uşilor"(Iacob 5: 9).
      8Într-o singură zi, fraţilor, noi toţi putem câştiga nemurirea. Şi într-o singură zi, fraţilor, noi toţi putem să o pierdem. Nouă ni se pun la dispoziţie mii de zile pe pămînt, ca timp în care să ne hotărâm fie mântuirea personală a vieţii fiecăruia dintre noi, fie pieirea personală veşnică a vieţii noastre a fiecăruia. Dar de sute de ori fericită fie acea zi în care ne pocăim de toate faptele noastre necurate, de toate gândurile şi cuvintele noastre necurate şi putrede, şi ne întoarcem la Dumnezeu cerând cu lacrimi milostivirea! Acea zi este mai preţioasă omului decît o mie de zile trăite de el pe pămînt. Dar ce fel de zi este acea minunată zi? Ea este ziua osândirii de sine. Când mijesc zorile unei astfel de zile, atunci omul care până atunci judeca întreaga lume, va privi la sine şi se va vedea deodată ca cea mai mare pată de pe zidirea lui Dumnezeu. El se va ruşina de sine înaintea lui Dumnezeu, se va ruşina înaintea oricărui om, şi înaintea fiecărui lucru din zidirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, zice el, oricare om de sub soare este mai bun decît mine! Cu adevărat, toate lucrurile de pe pământ sînt mai curate decît mine! Eu sînt mai negru chiar decât funinginea, eu, care pînă acum mă credeam alb! Eu sînt mai urât şi mai respingător decât broscoii, eu, care până acum mă credeam frumos ca un înger! O, Doamne, Doamne, Doamne, milostiveşte-Te către mine, păcătosul, şi mă curăţeşte pre mine de noroiul păcatului, ca să încep şi eu cât de cât să mă asemăn frumuseţilor din zidirea Ta! Nu aştepta, frate, nu aştepta ca ziua fericită a pocăinţei tale să vină de la sine. Apucă hotărît şi degrabă prima zi care răsare peste tine şi zi aşa: „Tu eşti binecuvîntata zi în care eu îmi voi cîştiga mântuirea!" Nu aştepta, frate, nu aştepta, căci iată, Judecătorul stă înaintea uşilor ! Acest Judecător este Domnul Dumnezeul Cel Viu Care te-a zidit pe tine şi ţi-a văzut mai dinainte şi ţi-a măsurat toate păcătuirile tale de pînă acum. Într-o zi sau alta, El te poate chema la judecată, acolo unde nu vei putea găsi nici măcar un singur cuvânt întru apărarea ta! Prinde ziua! Apucă ziua pocăinţei! Apucă ziua mai înainte ca să te apuce pe tine moartea! Căci Iată, Judecătorul stă înaintea uşilor ! O, Stăpîne Doamne înfricoşate şi Drepte, lungeşte zilele noastre ale păcătoşilor pînă cînd apucăm să ne căim, Căci noi Ţie îţi aducem mulţumită şi slavă în veci, Amin !
Sursa:
http://www.scribd.com/doc/20799517/Proloagele-de-la-Ohrida-Vol-1-sf-Nicolae-Velimirovici

joi, 24 mai 2018

Proloagele din 24 mai

Luna mai în 24 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru 
Simeon, din Muntele Minunat (+592)
           Acest Cuvios a trăit în zielele împăratului Iustin (518-527), născut în Antiohia Siriei şi a crescut în aceeaşi cetate. Încă de la şase ani, a mers la munte şi, ucenicind la un pustnic a început a se deprinde cu petrecerea cea grea şi cu răbdarea. Şi avea, deseori, dumnezeieşti arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia să facă şi-l îndemnau, prin asemănare cu cele bune şi cu cele rele, că, adică, cele bune să aleagă şi de cele rele să fugă. Deci, descoperind în vârful muntelui, o mânăstire, al cărui egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravila vieţii de stâlpnic. Şi, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt, se trudea. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, şi îl urmau, că nişte mieluşei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, să tămăduiască toate bolile, cu rugăciunea. Şi, tulburându-se de neodihnă, de vreme ce mult popor şi-aducea bolnavii la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, la un loc înalt, de pietre seci, unde a zidit o mânăstire, cu mâinile celor tămăduiţi şi acolo se liniştea. Şi, fiind sfinţit preot, în fiecare Duminică, după Liturghie, primea de la înger pâine cerească din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească. Deci, la anul 526, dorind să-şi înfrângă toate pornirile trupului, prin trai aspru, s-a urcat şi el în vârful unui stâlp. Şi nu putea sta decât în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce-şi făcuse în jurul său, sub cerul-descoperit şi iarnă şi vară. Şi niciodată, cât a fost pe stâlp, n-a putut să se culce, ci doar aţipea puţin şi se ruga fără odihnă. Şi a trăit, în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, iar toată vremea vieţii lui a fost de optzeci şi cinci de ani. Şi-l cinsteau, cât a fost viu, toţi creştinii, pentru viaţa lui plină de sfinţenie, iar, răposând, a fost plâns, atât de obştea călugărilor, cât şi de mulţimea credincioşilor, care se împărtăşiseră din multele lui daruri duhovniceşti şi proslăveau pe Dumnezeu, pentru mutarea şi aşezarea lui în slava îngerilor.
Întru această zi, cuvânt din Limonar, 
despre un călugăr ce umbla prin cârciumi
       Un oarecare stareţ din Schit a ieşit cândva la Alexandria, vrând să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Însă, văzând pe un călugăr tânăr intrând într-o cârciumă, foarte mult s-a mirat de aceasta şi l-a aşteptat stând afară, până ce a ieşit. Iar, după ce a ieşit acel tânăr călugăr, stareţul l-a oprit şi i-a zis lui: "Au, nu ştii frate, că în chipul îngeresc eşti îmbrăcat? Au, nu cunoşti că multe sunt cursele vrăjmaşului? Au, nu ştii, că poţi să te vatămi, în cetate, cu ochii, cu auzul şi cu chipul tău? Că tu, călugăr fiind, intri, adeseori, în cârciumi, în care nu ţi se cade ţie să intri şi cu necuvioşi, bărbaţi şi femei, să te întâlneşti? Ci, te rog pe tine, fiule, să fugi în pustie şi, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să te mântuieşti." Iar tânărul i-a răspuns lui, zicându-i: "Du-te părinte, că Dumnezeu nimic alta nu caută, fără numai inima curată." Atunci stareţul, ridicându-şi amândouă mâinile spre cer, a zis: "Slavă Ţie Dumnezeule, că eu am în Schit cincizeci de ani şi inima curată n-am câştigat, iar acesta, în cârciumi petrecând, a câştigat inima curată."
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre milostenie
          Spuneau călugării din mănăstirea lui ava Teodosie că, după rânduiala părintelui Teodosie, era obicei, în Joia cea Mare, când veneau la mânăstire toţi săracii, văduvele şi scăpătaţii din ţara aceea, să-şi ia fiecare după rânduită măsură, grâu, bani, vin şi miere. Însă fusese, mai înainte cu trei ani, lipsă de grâu şi în ţara aceea se vindea grâul câte douăsprezece măsuri la un galben. Deci, după ce a venit postul, au zis oarecare fraţi egumenului: "Ava, în anul acesta, să nu dai, după rânduitul obicei, grâu la străini şi la săraci, ca să nu fie lipsă în mănăstirea noastră, pentru că puţin grâu se află şi cu mult preţ se cumpără." Iar părintele nostru, egumenul, a zis fraţilor: "Să nu lăsăm, fiilor, rânduiala părintelui nostru, că acela poartă grijă de noi şi nu este nouă de folos să-i trecem cu vederea poruncile Lui." Însă, fraţii îl sileau pe egumen, zicând: "Nu ne va ajunge nouă, şi, pentru aceea, să nu dăm." Atunci, egumenul s-a mâhnit mult şi le-a zis lor: "Să faceţi precum voiţi." Deci, n-au dat grâu, cum le era obiceiul, în Sfânta Joi şi în Sfânta Vineri. Iar, după aceea, la vremea sa, a mers chelarul la hambar şi, deschizând uşa, a văzut că tot grâul se mucegăise şi voiau, îndată să-l arunce pe tot în mare. Atunci, părintele egumen a zis: "Fraţilor, cela ce trece cu vederea poruncile părintelui său, unele ca acestea pătimeşte, fiind cuprins de boala neascultării. Cinci sute de măsuri de am fi împărţit, la cei ce aveau trebuinţă, şi pe Părintele nostru Teodosie l-am fi împăcat, cu ascultarea, şi pe fraţii noştri, cei săraci, i-am fi mângâiat. Iar acum am pierdut grâul, ca la cinci mii de măsuri, şi mare pagubă, în loc de folos, ne-am câştigat nouă şi ne-am vătămat şi pe noi înşine. Că două lucruri rele am făcut: Unul, adică, fiindcă porunca Părintelui nostru am călcat, iar, al doilea, că nădejdea noastră nu am pus-o în Dumnezeu, ci în hambarele noastre. Deci, măcar de acum, fraţii mei, să ştim că Dumnezeu este Cel ce rânduieşte şi poartă grijă de toţi oamenii şi că Sfântul Teodosie ne priveşte pe noi, ca pe fiii săi, dacă-i păzim poruncile.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerita cugetare
        Fiindcă zice Apostolul: "Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare"(1Tes.4,3) şi nu este nevoinţă puţină între sfinţenie şi între necurăţie. Ajutătorii necurăţiei sfătuiesc unele ca acestea şi zic: "Iată, nimeni nu te vede pe tine. Şi de cine te sfieşti?" Iar ajutătorii sfinţeniei, grăiesc către dânşii, dimpotrivă: "Dumnezeu te vede şi îngerii Lui de faţă sunt şi cum zici tu: "Cine te vede pe tine?"" Cela ce ispiteşte zice: "Acum, aici, pe nimeni nu vedem." Cei ai sfinţeniei grăiesc: "Bine ai zis, că pe nimeni nu vedem, că scris este: "Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu"(Înţ.2,21-22). Fiindcă poporul strigă şi zice: "Înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte?"(Ps.93,9). Iar, în alt loc, zice: "Doamne, cercatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele ce de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti. De voi lua aripile mele în dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: "Poate întunericul mă va acoperi. Dar noaptea este lumină întru desfătarea mea. Că întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina"(Ps. 138, 1-12). Iar în alt loc zice: "Că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem"(Fapte 17, 28). Şi cum zici tu, că nimeni nu te vede pe tine? Că Domnul zice: "Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga"(Luca 19,40). Deci, acestea pomeneşte-le în gândul tău şi păcatul nu te va mai stăpâni pe tine şi nici întristarea păcatului nu te va mai prinde, ci bucurie şi pace în Sfântul Duh. Că, ce este păcatul? Scârbă întunecată, care urmează, căzând asupra celor ce îl lucrează pe el. Iar sfinţeniei îi urmează bucuria şi pacea. Drept aceea, cineva, şezând în liniştea chiliei sale, se bucură întru Duhul Sfânt, ca un prunc la sânul mamei sale. Apoi, întorcându-se Darul, îl face pe el a plânge şi a lăcrima, pentru pomenirea ce se află întru dânsul, a păcatelor celor mai dinainte făcute, ca să nu se poticnească, răspândindu-se prin multă bucurie. Şi prin lacrimi se luminează sufletul, făcându-l oglindă a celor cereşti, după darul Domnului. Că mare dar este sfinţenia, în dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".(Matei 5,8) Iar Însuşi Domnul, Cel ce ridică pe cei surpaţi şi mântuieşte pe cei deznădăjduiţi şi înnoieşte cu totul mădularele cele învechite în multe păcate, prin pocăinţă, El să păzească neîntinat şi trupul şi sufletul şi Duhul vostru. Căruia I Se cuvine slava în veci.

Pentru mai multe vezi: Vieţile SfinţilorSfinţii zilei
Sursa:

Proloagele din 23 mai de la Ohrida


Pomenirea Sfântului Mihail, Episcopul Sinadelor
         Mihail, acest ierarh sfânt şi foarte învăţat, s-a închinat pe sine slujirii lui Hristos încă din fragedă copilărie, împreună cu Sfântul Teofilact al Nicomidiei, el a dus o viaţă de mari nevoinţe. Odată, în timpul unei secete, aceşti doi sfinţi au adus ploaie bogată peste pămînt cu rugăciunile lor. Datorită vieţii curate şi feciorelnice pe care a dus-o din fragedă copilărie, el a fost ales de obşte şi sfinţit episcop al Sinadelor de către Patriarhul Tarasie. Sfântul Mihail a participat la Sfântul Sobor al Şaptelea a toată lumea de la Niceea, din anul 783. La cererea împăratului, el a mers al Califul Harun-al-Raşid spre a purta cu el negocieri de pace. În timpul nenorocitei domnii a împăratului Leon Armeanul, Mihail a fost scos din scaunul său episcopal şi aruncat în exil, deoarece nu a voit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Acolo, în cumplită mizerie şi sărăcie, dar întru toată deplina Dreaptă Credinţă, el s-a odihnit de viaţa din această lume deşartă la anul 818, şi s-a strămutat la locaşurile împărăţiei celei veşnice a lui Hristos.
Pomenirea Sfântului Mucenic Mihail
        După moartea părinţilor lui, acest Mihail şi-a împărţit toate bunurile săracilor şi a mers în pelerinaj la Ierusalim. După aceea el a intrat în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit, în care a fost tuns monah. Mihail era foarte tînăr şi foarte frumos, dar după multele postiri trupul lui s-a uscat, iar chipul s-a făcut palid. În acel timp stăpîni la Ierusalim erau arabii; într-o zi, Mihail a fost trimis de către părintele lui duhovnicesc la oraş, ca să vândă rucodelia[lucrul mîinilor] sa. Pe cale l-a întâlnit eunucul reginei din Arabia, care l-a dus pe Mihail la regina lui spre a-i arăta acesteia rucodelia lui Mihail. Cînd regina l-a văzut pe acest monah frumos ea s-a umplut de toată necurata patimă faţă de el, şi grăindu-i lui ruşinoase graiuri, s-a făcut precum altădată soţia lui Putifar faţă de virtuosul Iosif cel Preafrumos. Când Mihail a respins-o pe regina cea mult necurată şi a căutat să fugă, regina mânioasă a poruncit să fie bătut cu trestii şi să fie adus în faţa regelui Arabiei sub acuza că a hulit credinţa mahomedană. Regele i-a propus lui Mihail să îmbrăţişeze islamul, dar Mihail a refuzat. Pentru aceasta a fost silit să bea o otravă puternică. Mihail a băut otrava, dar a rămas cu desăvârşire nevătămat. Atunci regele a poruncit ca Mihail să fie omorât prin tăierea capului în centrul Ierusalimului. Monahii au aflat trupul lui şi l-au adus în Mănăstirea Sfântului Sava, unde l-au îngropat cu cinste. Mihail a luat mucenicia pentru Hristos şi s-a preaslăvit în veacul al nouălea.
Pomenirea Cuvioasei Eufrosina, Cneaghina din Polotsk
        Eufrosina a fost fiica Cneazului Vseslav din Polotsk. Când părinţii ei au voit să o logodească, ea a fugit la o mănăstire şi s-a tuns în îngerescul chip. Un înger al Domnului i s-a înfăţişat de trei ori şi i-a descoperit locul în care trebuia să întemeieze o nouă mănăstire pentru fecioare. Ea a atras-o chiar şi pe sora ei Eudochia la viaţa călugărească, împreună cu multe alte fecioare de neam bun, din rândurile aristocraţiei. Verişoara ei, Zvenislava, născută Prinţesă Borisov, şi-a adus toate bogăţiile ei, toate hainele ei scumpe şi toate bijuteriile şi a zis:„Toate cele lumeşti le lepăd, iar această zestre ce s-a pregătit pentru cununia mea o aduc şi o dăruiesc Bisericii Mântuitorului. Iar eu pe mine însămi Lui mă logodesc întru cununie duhovnicească şi capul mi-l pun în jugul Său Cel blând, şi asupra mea iau sarcina Lui cea uşoară." Eufrosina a tuns-o pe această monahie şi i-a dat numele de Eupraxia. Ajungînd la o vârstă înaintată, Eufrosina a dorit să moară la Ierusalim, şi L-a rugat pe Dumnezeu cu dinadinsul pentru aceasta. Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei şi cu adevărat, cînd Eufrosina a mers la Ierusalim, ea a murit acolo. Eufrosina a fost înmormîntată în Mînăstirea Sfântului Teodosie în douăzeci şi trei de zile ale lunii mai din anul 1173.
Cântare de laudă la Sfântul Cuvios Mucenic Mihail
        Reaua regină pe Mihail îl acuză Că mahomedana credinţă a lepădat. Monahului regele străină propunere-i face: Cum că fiu al său îl va numi, De islamul va îmbrăţişa, Şi capul precum musulmanii-şi va rade. Monahului inima îi arde în rugăciune Iar sultanului îi zîmbeşte liniştit: „Oare crezi, împărate, că decât mine mai tare eşti? Află că moartea mie o nouă viaţă îmi este. Sufletului meu de-astă lume nu-i pasă. Iată, eu ţie trei lucruri îţi propun: Fie te botează cu Crucea adevăraţilor credincioşi, Ori ucide-mă cu sabia ta setoasă de sînge, Ori slobozeşte-mă către al meu părinte duhovnicesc, La mînăstirea mea să mă pot întoarce. " Regele precum fiara se-nfurie: El capul sfântului îl taie Cu o lovitură de iatagan. Îngerii sfântul său suflet îl iau Şi către împărăţia lui Hristos îl poartă.

Cugetare
          Omul duhovnicesc interpretează toate lucrurile şi toate fenomenele naturale într-un mod duhovnicesc şi simbolic, trăgând învăţăminte duhovniceşti pentru sufletul său din toate lucrurile şi întîmplările. Odată au venit nişte fraţi la Sfântul Ioan cel Pitic şi au început să-i povestească cum o ploaie grozavă a udat palmierii lor, care au început să dea mlădiţe noi spre bucuria lor, căci de acum vor avea din belşug pentru lucrul mâinilor. Sfântul Ioan s-a gândit un pic şi a zis: „Aşa şi Duhul Sfânt intră în inimile sfinţilor, astfel încît ei să se înnoiască şi să rodească mlădiţele noi ale fricii de Domnul."

Luare aminte
        Să luăm aminte la harul Duhului Sfânt a lui Dumnezeu de la Sfânta Taină a Botezului:• La cum harul dă putere sufletului să-I urmeze lui Hristos Domnul;• La cum el este o chezăşie a înfierii de către Dumnezeu a omului celui botezat.

PredicăDespre aceea că nu trebuie să întristăm Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu 
Să nu întristaţi Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4: 30).
        Fraţilor, cuvintele "Pecetea Harului Duhului Sfânt" sunt cuvinte sfinte ce s-au rostit deasupra noastră a tuturor, celor care suntem botezaţi din apă şi din Duh. Duhul lui Dumnezeu ni s-a dăruit nouă nu pe socoteala vreunui merit personal al nostru - nimeni să nu cugete aşa ceva - ci pe socoteala marii milostiviri a Dumnezeului Celui Viu. Chiar între relaţiile obişnuite dintre oameni, fericit este cel care dăruieşte ceva, şi fericit de asemenea cel care primeşte darul. A dărui este o bucurie din ambele părţi. Cu cât mai mare e darul, cu atît mai mare este şi bucuria. Dumnezeu Se bucură atunci cînd dăruieşte harul Duhului Său Celui Sfânt; atunci, de ce să nu se bucure pentru aceasta şi oamenii? Căci săracul care primeşte, de obicei se bucură mult mai tare decît bogatul care dăruieşte; de ce atunci să nu se bucure şi nenorociţii de oameni atunci cînd primesc acest covârşitor Dar de la Dumnezeu Cel Atotbogat? Deci cum reuşesc oamenii să întristeze pe Duhul Sfânt? Apostolul, care ne-a poruncit nouă să nu întristăm pe Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, adaugă imediat şi ce anume provoacă această întristare: "Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate"(Efeseni 4:31), zice Apostolul. Cu alte cuvinte, Duhul lui Dumnezeu Se întristează de fiecare păcat al nostru. Să îndepărtăm de la noi tot păcatul, iar Duhul lui Dumnezeu Se va bucura, iar prin El ne vom bucura şi noi. Atunci când în casele noastre adăpostim vreun oaspete important noi ne străduim să facem toate cele care îi sunt plăcute oaspetelui nostru. Dar ce oaspete poate fi oare mai mare decît Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Deci, dacă El este Cel mai mare şi mai dorit Oaspete al casei sufletului nostru, atunci eforturile cele mai mari ale vieţii noastre trebuie să fie investite în a-I plăcea Lui. Şi ştim cu ce ne facem plăcuţi Duhului lui Dumnezeu: cu aceleaşi lucruri cu care ne facem plăcuţi Stăpânului Hristos Însuşi: "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele"(Ioan 14:15). Prin urmare, cel care păzeşte poruncile lui Hristos are dragoste faţă de Fiul şi faţă de Duhul Sfînt. Cel care place Fiului, păzindu-I poruncile, acela place şi Tatălui şi Duhului Sfânt. Apostolul recomandă cu insistenţă: "Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos"(Efeseni 14: 32). Dacă suntem buni, dacă suntem milostivi, dacă iertăm unul altuia, prin acestea plăcem Duhului lui Dumnezeu, pre Carele Îl avem Oaspete în casa inimilor noastre. Atunci Duhul lui Dumnezeu Se bucură întru noi, şi întreaga noastră făptură se cutremură cu o anume bucurie negrăită. O fraţilor, să avem grijă ca nu cumva să-L întristăm pe Oaspetele nostru Cel Preaînalt, Carele a venit la noi cu cele mai mari daruri. O, Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, iartă-ne nouă negrija noastră faţă de înălţimea Ta Nemuritoare şi nu ne lăsa fără Tine, deşerţi şi nevrednici. Căci Ţie Îţi aducem slavă şi mulţumită în veci. Amin !
Sursa:
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/minuni-vindecari-vedenii/sfantul-mihail-al-sinadei-alungatorul-lacustelor

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4