Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

miercuri, 31 martie 2010

Proloagele din 1 aprilie



Sf. Mc. Gherontie, Cuv. Maria Egipteanca


Luna lui aprilie în ziua dintâi,
pomenirea Preacuvioasei maicii noastre
Maria Egipteanca



Aceasta a fost din Egipt. Încă de la vârsta de 12 ani, s-a despărţit de casa părintească şi a mers în Alexandria. Era tânără şi frumoasă şi a căzut într-o desfrânare fără saţiu, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni, cu desfătările pierzaniei desfrânării. Deci, petrecând ea şaptesprezece ani în cea mai adâncă viaţă păcătoasă, părându-i-se că numai aceasta este viaţă, Dumnezeu i-a întins o mână de ajutor, făcând ca un îndreptar de întoarcere la pocăinţă, de nevoinţă peste fire şi de neasemuită sfinţenie. Că, dorind să se închine lemnului Sfintei Cruci, a mers la Ierusalim, vânzându-şi trupul corăbierilor, drept plată de călătorie. Dar, încercând să se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a întâlnit cu o Putere nevăzută, care o respingea afară din biserică, şi n-o lăsa să intre. Şi, făcând încercare de mai multe ori şi neizbutind şi-a dat seamă de viaţă ei păcătoasă. Şi aşa a început plânsul şi pocăinţa Mariei. Deci, luând chezaşă pe Preacurata, că de o va lăsa să intre îşi va schimbă viaţa, şi-a dobândit dorirea şi şi-a ţinut făgăduinţa. Având trei pâini uscate drept merinde, a trecut Iordanul şi s-a afundat în pustie. Nevoinţele ei au fost multe şi grele, lacrimile neostoite, postul, rugăciunea, goliciunea trupului în frig şi în arşiţa soarelui. Şi, aşa, a trăit 47 de ani în aspră pocăinţa, în încercări şi ispite, aflând mântuirea. Şi atât s-a înălţat deasupra patimilor, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stă la rugăciune, se înălţa în sus, ca de un cot de la pământ, neavând alt martor decât pe Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfântul Zosima.

Şi aşa, biruind firea omenească, prin nevoinţa ei şi cu harul lui Hristos, şi dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr. Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin



Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru cei ce fac răutaţi şi nu sunt pedepsiţi aici



Cât de îndelung a fost răbdat de Dumnezeu faraon împăratul, căci îl răbda pe el când făcea răutăţile lui cele multe. Vedeţi însă că, mai pe urmă, pentru toate răutăţile lui, a luat răsplătire şi cumplită pedeapsă. Nu numai că rău şi-a săvârşit viaţa aceasta, ci şi dincolo cumplit şi fără de milă se chinuieşte. Drept aceea, se cade nouă, fraţilor, ca mult să ne mâhnim şi să ne temem şi mai mult să ne doară pentru cei ce primesc aici faceri de bine şi sănătate, deşi petrec în răutăţi şi nu fac nici un bine şi nicidecum nu iau nici o certare de la Dumnezeu, nici necazuri, nici boli. Că, atunci când, pentru faptele noastre cele rele, Dumnezeu aduce pedeapsă asupra noastră şi chinuri, prin boli, atunci, mai uşoară ne face nouă judecata, pentru unele ca aceasta. Iar dacă pentru orice greşală ne rabdă, apoi, mare şi rea osândă ne aşteaptă pe noi. Că, dacă nimeni din lume n-ar fi luat pedepsiri, nimeni n-ar fi socotit că este un Dumnezeu deasupra noastră. Şi dacă, iarăşi, aici ar fi luat fiecare după faptele sale, nimeni n-ar fi socotit că mai este o înviere a morţilor, că toţi îşi iau plată aici, după fapte. Dar nu este aşa, ci, pe unii aici, îi pedepseşte, iar, pe alţii, îi lasă. Şi mulţi drepţi, pentru puţine greşeli sunt pedepsiţi aici, iar, pe mulţi răi îi vedem sănătoşi şi cu trupurile şi în zile bune, dar, dincolo, foarte amar le va fi lor.

Deci, acestea ştiindu-le, să nu ne tulburăm. Isaia Proorocul a fost fierăstruit, Ştefan cu pietre a fost ucis. Petru Apostolul a fost răstignit, Ioan, Mergătorul înainte, a fost tăiat cu sabia şi alţi mulţi Sfinţi cumplite primejdii şi tot felul de moarte au luat. De multe ori, cei binecredincioşi, pentru că au puţine greşeli, ca şi de acelea să se izbăvească, iau multe necazuri şi întristări. Că nu este nici un drept, care să nu aibă vreo greşeală şi nu este nici un păcătos, care sa nu aibă ceva lucru bun. Precum şi păcătoşii mor în cumplite morţi, ca şi ceilalţi, văzându-i pe ei pedepsiţi, să se teamă. Însă cei ce mor cumplit îşi iau o parte de uşurare în osândă, ca, pe acela pe care îl iubeşte Domnul, îl ceartă. Iar cei ce petrec întru îndestulare şi în nimic n-au fost încercaţi, unii ca aceştia sunt în primejdie şi să ia seama! Dumnezeului nostru, slavă !



Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, să nu ne lenevim a citi cărţile Sfintei Scripturi.

Mulţi din necitirea dumnezeieştilor Scripturi, s-au înstrăinat de la calea cea dreaptă şi, rătăcindu-se, au pierit. Iar alţii, chiar citind Cărţile, fiindcă n-au avut cunoştinţă cea adevărată, asemenea şi aceia s-au abătut de la calea cea dreaptă, Dumnezeu dându-le voie slobodă, pentru mândria lor. Pentru că, după ce primesc înţelegerea, nu au şi voia cea bună să facă dreptatea. De vreme ce omul cărturar dacă este beţiv, nu se poate îndrepta spre adevărul mântuirii. Iar dacă cineva, neştiind Scriptura, s-ar face înţelept, unul ca acela, asemenea este ca un stâlp, sau ca un gard, ce stă fără de proptele şi, dacă suflă vântul, el cade. Aşa şi acela ce se face înţelept, neştiind Scripturile, dacă ar sufla asupra lui vântul păcatului, apoi cade, neavând proptele şi sprijin din cuvintele Scripturii. Iar dacă înţelepciunea şi Scriptura ar fi la un om, apoi ele sunt ca cei doi ochi, pentru un trup, cu vederea desăvârşită.

Că precum păsărilor, pentru aceea li s-au dat aripile, ca să scape de laţurile omeneşti, aşa, oamenilor, li s-au dat Scripturile, ca pe toată înşelăciunea vrăjmaşului să o dea pe faţă, că multe sunt meşteşugurile vicleanului diavol, cu care vânează pe oameni: pe unul îl umflă cu mânia, iar pe altul cu pisma, îl săgetează, pe altul la furtişag şi la strâmbătate îl învaţă, şi pe alţii îi deprinde la deşertăciuni şi îi amăgeşte la beţie şi la desfrânare şi la cântece spurcate, pe unii spre mândrie îi îndeamnă, iar pe alţii cu lenevire îi fură, ca să nu meargă la biserică. Pentru că pe mulţi îi amăgeşte, vrând să-i îndepărteze de Dumnezeu şi să-i facă străini de Împărăţie. Însă Dumnezeu a descoperit oamenilor, prin Sfintele Cărţi, toate smintelile vicleanului diavol, ca să nu înşele pe cei ce cred în El. Şi ne-a dăruit asupra diavolului Cinstita Cruce, iar asupra laţurilor lui, Sfintele Cărţi, pe care, ascultându-le şi făcând cele scrise, vom câştiga sfinţenia şi viaţa veşnică, sălăşuirea cea împreună cu Sfinţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.




Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre cum a miluit Sfântul Apolinarie pe un tânăr, fără ştirea lui.


Ne-a spus nouă patriarhul Alexandriei, despre Sfântul Apolinarie, că era foarte milostiv şi împreună-pătimitor cu toţi. Şi a fost în Alexandria un oarecare stăpânitor al cetăţii, ce avea un fiu şi, murind el, a rămas fiul cu mulţime de bogăţie, pe care nu a mâncat-o, nici nu a cheltuit-o în lucruri necuvioase, ci, ca un tânăr nedeprins, neputând a o chivernisi, a pierdut-o pe toată şi, din bogăţie, a ajuns întru multă sărăcie, şi i s-a spus despre dânsul fericitului patriarh Apolinarie. Iar acesta, văzându-l întru atâta sărăcie şi în haine proaste şi rupte, cu faţa ofilită, pentru că îi ştia pe părinţii lui şi multe suferea pentru dânsul, în sufletul său, voia a-l milui pe el. Dar nu voia această arătat a o face, ci în taină, de la Dumnezeu învăţat fiind. Deci, a chemat pe iconomul sfintei biserici şi i-a grăit lui: "Nimănui să nu spui ceea ce voi să fac." Iar el a zis: "Nădăjduiesc stăpâne, spre Fiul lui Dumnezeu, că nimeni din oameni nu va şti." Iar patriarhul a vorbit lui pentru tânărul acela: "Voiesc a-l milui pe el. Deci, mergi şi scrie act de datorie, că de la fericitul tată al acestui tânăr, s-a luat, pentru trebuinţa bisericii, cincizeci de livre de aur şi scrie şi martori." Iar el a făcut aşa şi a dat înscrisul patriarhului. Ci, tatăl tânărului murise de zece ani şi mai bine, iar înscrisul se arăta nou, şi, pentru aceasta a poruncit patriarhul să-l pună pe el în grâu, ca să se învechească. Şi, după puţine zile, a adus actul acela ca şi când era vechi şi l-a dat patriarhului. Şi a zis patriarhului: "Mergi acum, frate, şi grăieşte tânărului: Ce-mi vei da mie, dacă-ţi voi da un act care-ţi trebuie? Dar, caută să nu iei mai mult de trei galbeni. Şi să-i dai actul." Şi, răspunzând iconomul a zis: "Cu adevărat stăpâne, dacă vei porunci, nimic nu voi lua." Şi i-a zis patriarhul: "Voiesc numai atâta să iei, trei galbeni." Şi a mers iconomul, după poruncă, la tânăr şi i-a zis lui: "Mai înainte, cu puţine zile, am aflat un act pe care mi l-a dat fericitul tatăl tău, spre păzire. Răposând tatăl tău, s-a întâmplat a fi la mine înscrisul până în ziua de astăzi, că am uitat şi nu mi-a venit la îndemână să ţi-l dau; dar acum, ce îmi vei da mie, ca eu să ţi-l dau?" A grăit lui tânărul: "Ce voieşti, stăpâne, îţi dau ţie." Şi a zis iconomul: "Dă-mi trei galbeni." A grăit lui tânărul: "Cu adevărat, stăpâne, dacă va fi aşa, şi mai mult îţi voi da ţie." Iar el a zis lui: "Datornicul este şi bogat şi înţelept şi-ţi vei scoate plata fără osteneală." Şi i-a dat scrisoarea, în care scria despre cele cincizeci de livre de aur. Iar el, luând-o cu bucurie, a mers la patriarhul şi i-a dat lui scrisoarea aceea. Şi, citind-o patriarhul a zis tânărului ca şi cum s-ar fi supărat: "De când a murit tatăl tău sunt zece ani, unde ai fost până acum? Du-te şi nu mă supăra." Şi a zis tânărul: "Cu adevărat, stăpâne, n-am avut eu scrisoarea aceasta, ci, zilele acestea, mi-a dat-o mie iconomul, grăind: Căutând alte hârtii, am aflat-o şi pe aceasta. Iar patriarhul, oprind la sine scrisoarea, l-a slobozit pe el, zicând: "Mă voi gândi la aceasta." Şi, după o săptămână, din nou, a venit tânărul. Iat patriarhul, iarăşi, cercetându-l pe el, i-a zis: "Pentru ce ai zăbovit atâta?" Şi se făcea că nu vrea să-i dea lui. Atunci, a grăit lui tânărul: "Ştie Dumnezeu, stăpâne, că nu avem cu ce să ne hrănim şi ceea ce va pune Dumnezeu în gândul preasfinţiei tale, cu aceea să mă miluieşti." Atunci, a grăit lui cel întru sfinţi, patriarhul Apolinarie, prefăcându-se ca şi când îl ruga pe dânsul: "Toată datoria ce scrie în scrisoare ţi-o voi da ţie, dar te rog pe tine, fratele meu, să nu ceri de la sfânta biserică dobândă." Atunci tânărul, închinându-se, a grăit lui: "Ce voieşti, stăpâne, şi ce vei porunci, aceea voi face, nu numai dobândă, ci şi din aurul ce scrie în scrisoare, ia cât voieşti." Iar patriarhul a zis: "Nu, destul ne este iertarea dobânzii." Şi, luând cincizeci de livre de aur, le-a dat tânărului. Şi, făcând rugăciune pentru dânsul, l-a slobozit pe el, mulţumindu-i pentru lăsarea dobânzii. Aşa sunt faptele, cele ascunse şi nearătate oamenilor, ale dumnezeiescului Apolinarie. Că nu numai ridica din atâta sărăcie, dar şi covârşea cu dărnicia.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


Mai multe despre Sfinţii zilei se gãsesc în Vieţile Sfinţilor

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/aprilie/Proloage01Apr.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie01.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=21&p2000_imageid=946




marți, 30 martie 2010

Proloagele din 31 martie



Întru această lună martie, în 31 de zile, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Ipatie, făcătorul de minuni, episcopul Gangrelor (sec. IV).

Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinţi Părinţi de la întâiul Sinod cel a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea (325), în vremea Sfântului Împărat Constantin (324-337), osândind rătăcirea lui Arie şi întărind credinţa cea adevărată în Sfântă Treime, statornicită de Mântuitorul, propovăduită de Apostoli şi pecetluită cu sângele Mucenicilor. Şi a trăit el până pe timpul împărăţiei lui Constanţiu, fiul marelui Constantin. Înarmat din tinereţe cu înţelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune plăcute lui Dumnezeu şi propovăduia neîncetat dreapta credinţă păstoriţilor săi, făcându-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-însul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfânt, încât însuşi împăratul Constanţiu îl cinstea şi-l preţuia, ca unul ce avusese mult folos de la dânsul. Odată, însă, pe când fericitul Ipatie se întorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceată de eretici novatieni hotărâseră să-l piardă pe cela ce se arătase stâlp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca nişte tâlhari l-au pândit, ca nişte fiare sălbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop şi l-au lovit de moarte, străpungându-i trupul cu suliţele şi umplându-l de răni; apoi, l-au aruncat într-o prăpastie, pradă păsărilor şi sălbăticiunilor. Zvârcolindu-se în durerile morţii, Cuviosul Ipatie şi-a adunat puterile şi s-a rugat, cum se rugase şi altă dată Sfântului Arhidiacon Ştefan, spre iertarea şi îmblânzirea ucigaşilor lui. Dar, pe când se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luând o piatră ascuţită, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop şi l-a lăsat mort, iar trupul său a fost ascuns în şura de paie a unui gospodar din apropiere. Deci, aflând de aceasta, creştinii din Gangra au venit şi au luat trupul Sfântului, ca unul care prin binefacerile şi sfinţenia vieţii lui câştigase dragostea păstoriţilor săi, şi cu multă cinste, şi cu mare alai şi jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinţe, au îngropat sfintele lui moaşte. Şi multe minuni şi tămăduiri s-au arătat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinţa la mormântul Sfântului. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.



Întru această zi, cuvânt pentru cei puternici, care asupresc pe cei mici si despre milostenie

Anastasie împăratul, căzând în erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului şi pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, după Sinodul din Calcedon. Şi l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, într-o zi, amândoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicând: să mergem dar, să ne judecăm cu dânsul înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi a zis: Eu sunt Cel ce judec cu dreptate şi nu Mă sfiesc de faţa omului." Şi, după două zile, s-au mutat amândoi patriarhii la Dumnezeu. Deci, acestea ştiindu-le voi, puternicilor, să nu faceţi nedreptăţi celor neputincioşi, ca să nu vă dea pe voi lui Dumnezeu şi acolo cumplit să fiţi osândiţi. Pentru că s-a zis: "Viermele nu va muri şi focul nu se va stinge pentru cei ce nu judecă după dreptate şi jefuiesc averile străinilor şi, cu mândria cea mare înălţându-se, nu-şi aduc aminte de ziua morţii." Că în ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toată bogăţia lumii acesteia, numai să scape şi să nu i se despartă sufletul de trup, pentru că moartea păcătosului cumplită este. Iar de vă sculaţi din pat şi din boala morţii, apoi, iară vă apucaţi, asuprind şi mai rău casele săracilor jefuiţi după nedreptate judecaţi, vă făţărniciţi şi cu silă luaţi, pe sărac nu-l miluiţi, pe cei scăpătaţi nu-i ajutaţi. Oare, ce adunaţi? Nu ştiţi că, venind moartea, toate acestea pier? Că a Domnului este stăpânirea şi căruia voieşte, aceluia o şi dă. Cuviosul Savarie a zis aşa: "Dacă posteşti, iar milostenie nu faci, acesta nu se numeşte post, ci, mai amar şi mai rău eşti decât cela ce se prea sătura şi se îmbăta şi se îngrăşa. Şi încă ce zic, numai de post, că, chiar şi fecioria nu-ţi vei păzi curată, afară de cămară de mire vei rămâne, neavând milostenie. Mare este fecioria, şi chiar şi în Legea nouă, la mare cinste a pus-o Domnul, dar înseşi fecioarele au rămas afară, de vreme ce milostenie nu au avut. Că nimeni nu va putea câştiga milă fără de milostenie şi în lume nimeni nu trăieşte fără de ea." Că şi cei ce lucrează cu palmele şi ostaşii şi lucrătorii de pământ şi negustorii, toţi slujesc aproapelui şi aceasta mare facere de bine este. Iar a trăi pentru sine singur şi pe ceilalţi a-i trece cu vederea, urât este lucrul acesta şi străin de creştinătate. Că dacă voieşti să fii bogat în veacul viitor, apoi fii sărac aici, risipeşte aici, ca să aduni acolo. Că nici semănătorul n-ar aduna, dacă, mai întâi, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai şi tu celor ce au trebuinţă? Zici: "O casă de copii îmi stă înainte şi voiesc să-i las pe dânşii îndestulaţi." Însă de voieşti să-ţi laşi copiii îndestulaţi, bogaţi, lasă-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Că dacă tu, mai înainte de moarte apucând, vei da averea ta lui Dumnezeu împrumut, atunci multă răsplată le va fi copiilor, că prin ea, Dumnezeu dator le este, ca mai mult să-i iubească. Deci, dacă voieşti ca să-L ai pe El prieten, mai înainte, să-L faci pe El datornic. Că nici un om care dă împrumut, având datornic, nu se bucură atâta, pe cât se bucură Dumnezeu, fiind datornicul tău. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre păstrare, când Hristos stă gata a o primi, voind cu şi mai multă dobândă să-ţi dea împrumutul? Că din mâinile Lui nimeni nu o va răpi. La oameni, adică, de-ţi va păzi cineva averea ta, plată cere de la tine. Iar Hristos, pentru păzire, îţi dăruieşte ţie mai multă plată. Pentru aceasta îţi porunceşte ţie Dumnezeu, ca averea ta să o dai celor ce au trebuinţă, ca să ţi-o păzească. Că până o ţii singur nu fără teamă, o păstrezi; te temi, ca să nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau tâlhar sau moartea să te ajungă. Iar de o vei împărţi la săraci, Eu, zice Domnul, ţi-o voi păzi cu întemeiere. Pentru că, vrând să ţi-o dau, zice Domnul, o iau de la tine. Ci, ca mai multă în veacul viitor, în viaţa cea neîmbătrânitoare, să ţi-o dau ţie, spre bucuria cea fără de sfârşit. Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre dragoste

Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind ingreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

Un monah avea în grija sa alt monah care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: "Cheamă pe fratele, să vină să ia pâine." Şi iarăşi a socotit: "De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu.". Şi, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: "De ce plângi?" Iar el, arătându-i rană, a zis: "Pentru aceasta plâng." Zis-a îngerul: "Nu plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci, se numără pentru Domnul şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac." Atunci pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile. Şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors. Iar a două zi, luând iarăşi pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Şi s-a întâmplat atunci, că venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci, a zis cel ce mergea către cel ce venea: "O comoară aveam şi ai căutat să mi-o prădezi." Iar acela a zis lui: "Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine." Şi, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: "Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.




Cuvânt la învierea lui Hristos, al celui între Sfinţi, Părintelui nostru Dimitrie mitropolitul

"Pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o" (Evr. 2.9).

În ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos Mântuitorul nostru, fără de slavă şi fără de cinste, aşa cum grăia Isaia despre Dânsul: "Şi l-am văzut pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era necinstit şi mai defăimat decât al tuturor fiilor omeneşti." iar acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem împreună cu Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, iubiţii mei ascultători. Întru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar acum, spre slava Sa, primeşte flori pe preacuratul Său cap, nevestejiţii trandafiri de laudă. Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care L-a răscumpărat cu scump sângele Său şi din iad l-a slobozit. Că, Domnul, în mijlocul adunării Sfinţilor Săi, S-a arătat, zicând: "Eu sunt cu voi." Întru acea vreme, mulţi trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost bătut peste spate, peste obraz şi chinuit până la moarte, că, spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea şi pe diavolul. Că scrie: "Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?" Întru acea vreme, Dătătorul nostru de viaţă era mort, iar acum viu este Domnul şi binecuvântat Dumnezeu. Întru acea vreme, soarele pe cer, la amiază s-a întunecat, iar acum, din mormânt, Soarele dreptăţii, cel frumos, nouă ne-a răsărit. Şi vedem, împreună cu Apostolul, pe Iisus, că, pentru primirea morţii, cu slavă şi cu cinste S-a încununat. iar noi aici, cercetând în scurt, vedem că altă cale nu este, către veşnica slavă şi cinste, fără numai prin multe pătimiri. Că Însuşi Începătorul vieţii noastre, Hristos se cuvenea, prin pătimiri, a Se sfârşi. Întru această puţină vreme, să ne înălţăm mintea noastră către cer, lăsând toată grija cea lumească. Şi să privim, ca printr-o oglindă, prin descoperirea Sfântului Ioan Teologul. Şi să auzim ce se lucrează în cer. Că eu aud acolo o oarecare tulburare făcându-se, ca un glas de tunete tari şi glas de ape al îngerilor celor mulţi - că era numărul lor mii de mii -, împrejurul Tronului şi al celor patru fiinţe şi al bătrânilor, un glas zicând: "Poruncesc la toate zidirile, în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare, ca să se pregătească mulţumire şi închinăciune pe robi Feţei împărăteşti, ce stă pe Scaunul cel dumnezeiesc." Să vedem, dar, noi, cine împărăţeşte pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a părut că Leul va lua împărăţia. Că se zice: "Iată Leul, cel ce este din seminţia lui Iuda, a biruit." Şi celui ce biruieşte, zice Dumnezeu, îi voi da să stea pe Scaunul Meu. Dar nu văd, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are să ia împărăţia, negreşit, Vulturul, cel ce-şi acoperă cuibul său şi peste puii săi se va îndura, că şi a întins aripile sale şi i-a luat pe ei şi i-a ridicat pe umerii săi. Dar, nici pe Vultur nu-l văd pe Scaun. Atunci, cine este în acest fel, Cel ce primeşte acea dumnezeiască şi împărătească cinste. Căruia are a se închina toată zidirea cea de sus şi cea de jos? Privind, iată, văd pe Mielul împărăţind - Miel înjunghiat, şi aud mii de mii zicând cu glas mare: "Vrednic este Mielul, Cel înjunghiat, să ia puterea şi bogăţia şi tăria şi înţelepciunea şi cinstea şi slava şi binecuvântarea." Deci, să luăm aminte, că Unul şi acelaşi Hristos este şi Leu şi Vultur şi Miel. Leu, că a biruit lumea şi că moartea şi iadul a stricat, Vultur, că pe sufletele sfinţilor le-a ridicat pe aripile sale şi pe umerii săi şi i-a scos pe ei din iad, Miel, că a pătimit pentru toţi. Însă, când a voit a împărăţi, a împărăţit nu cu înfăţişarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu înfăţişarea Mielului, Celui înjunghiat, ca să arate că, pentru cununa Împărăţiei Cereşti şi a veşnicei slave, nu este altă cale, în afară de calea pătimirii Celui înjunghiat. Şi, din pământeni cine voieşte ca acolo să afle cunună, să-şi rănească inima sa prin umilinţă să-şi înjunghie patimile sale prin omorâre şi greu să pătimească în ostenelile pocăinţei. Căutând spre cele cereşti, să privim şi Raiul, care, aşa cum este scris în descoperirea Teologului, pe lângă alte minunate şi nepovestite frumuseţi, are şi această mică frumuseţe, că porţile care sunt în numărul de douăsprezece, sunt mărgăritare. Pentru care, oarecine mărturiseşte, zicând că, în visul nopţii, de i se arată cuiva mărgăritar, atunci, însemnează lacrimi. La aceasta se uneşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau înfrumuseţaţi, ca şi cu nişte mărgăritare." Mă minunez că, dacă mărgăritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt şi semn de plângere. Deci, pentru ce sunt acolo porţi de mărgăritare, unde nu se arată nimic de lacrimi, nimic de plâns, ci toate sunt pline de nepovestită bucurie? Eu, cercetând, am cunoscut că acolo se va sili cineva să intre, prin acele porţi nu va putea prin altceva, fără numai prin lacrimi. Văzut-ai că porţile Raiului, cele de mărgăritar, însemnează mărgăritarul-lacrimă? Şi aceasta să-ţi fie ştiut, că, prin lacrimi, ţi se cade ţie a intra în Rai şi nu este altfel de intrare în Rai, în afară de lacrimile cele de mărgăritare. Că lacrimile se fac din sfărâmarea inimii, iar sfărâmarea inimii din întristarea cea pentru păcate şi din greaua pătimire pentru Dumnezeu. În acest fel este calea spre odihna Raiului. Dar, să ne întoarcem către cele de jos şi să trecem prin părţile Egiptului, să pomenim acolo despre cele de demult lucrări ale cinstitului Iosif. Că Domnul, pe Iosif cel prea frumos, în Egipt pregătindu-l spre scaunul şi cununa împărătească, oare ce fel de cale spre acea slavă şi cinste i-a pregătit? Cu adevărat, cale de spini, strâmtă, plină de nevoinţe, cu năpraznică năpastă, temniţă întunecoasă, lanţuri grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lungă era acea cale, legătură de multă vreme. Că a smerit în cătuşe picioarele lui şi prin fier a trecut sufletul lui. După aceea, după destulă şi multă vreme a pătimirii, a trimis împăratul şi l-a slobozit pe el şi l-a pus stăpân casei lui şi domn peste toate averile sale. Cumplită cale către cinstea împărătească! Iosif acela era, mai înainte, închipuire a Patimilor Domnului nostru. Şi cum şi în ce fel Domnul nostru a pătimit, mai înainte de a lua împărăţia, peste toată făptură, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le ştiu. Dar, eu mă duc spre plimbare în grădina lui Solomon, ca să iau seama ce se lucrează acolo. Văd că Mirele Ceresc se răcoreşte acolo, logodindu-şi Lui mireasă, cum se zice de obşte de către pământeni, pe Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu sângele cel scump al Său şi zic, chiar, pe tot sufletul fiecărui creştin l-a răscumpărat. Pe acea mireasă iubind-o mai mult decât sufletul Său, a numit-o pe dânsa crin. Ca şi crinul în spini, aşa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Său, pe iubita Sa mireasă, în grădină Sa, Mie mi se pare că o va pune la un loc larg, între alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Său între spinii cei ascuţiţi, ca un crin în spini, precum este cea de aproape a Mea, în mijlocul fecioarelor. Aici, dar, o bine-credincioşilor ascultători, să gândim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Său, pe mireasa Sa, o voieşte să fie în mijlocul spinilor. Crin între spini? Când a sădit Raiul spre răsărit, l-a împrejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine înfrunziţi. Ierusalimul cel Nou, care s-a arătat Sfântului Ioan, întru descoperire, că venea din cer, era împrejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, având porţi de mărgăritare, fiecare poartă dintr-un mărgăritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie în Evanghelia de la Matei, a înconjurat-o cu o oarecare îngrăditură aleasă şi cu gard a îngrădit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasă, pentru care nici sufletul Său nu Şi-a cruţat pe cruce, o pune pe pământ întru îngrădire, nu ca grădină a Raiului, nu întru frumoşi pomi roditori, ci, într-o îngrădire de spini, o păzeşte, ca pe un crin între spini. Dar, aici, să pomenim şi de parabola cea de demult, de care se scrie în cărţile Judecătorilor israiliteni, în care toate lemnele, pădurile, livezile, viile, adunându-se într-o adunare, îşi alegeau lor împărat. Şi, după ce mulţi s-au lepădat, s-au unit să aleagă pe spin, ca să împărăţească peste ele, şi au zis către el: "Vino şi împărăţeşte peste noi." Ar fi putut zice cineva lemnelor: "Ascultaţi, lemnelor, ce vi s-a întâmplat, pe cine alegeţi? Au nu sunt între voi slăviţi cedri, preaînalţii finici, bineroditorii măslini şi alte lemne alese şi aducătoare de folos? Ci, de la spini, ce roadă o să aveţi? Ce folos va fi vouă? Că Evanghelia pe el nu-l laudă, ci mai vârtos zice: "Au, doară, din spini aduni struguri?" Dar, ca să nu fie defăimat cu totul sfatul lemnelor, cel într-o unire, eu le voi lăuda buna socotinţă, şi alegerea. Că bine au făcut ele, alegându-şi-l lor pe spin de împărat. Că, el, măcar că este spin, este încununat de trandafir, încât cu toată cumplita lui ascuţire a spinilor, are a lui firească slavă şi frumuseţe. Şi apoi, când spinul stă împrejurul livezilor sau al viilor, atunci îngrădirea este gata, păzindu-le de orice stricăciune. Pentru că de ţepii lui, ca de o armă ascuţită, nu se poate apropia nimeni. Deci, împărăţeşte tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea aleşi şi preaînalţi copaci, plecaţi-vă vârfurile voastre sub spin, închinaţi-vă lui, veniţi şi intraţi sub umbra lui. Multele soiuri de copaci închipuiesc tot felul de sfinţi: cedrul şi finicul, închipuiesc pe cei drepţi, că dreptul ca finicul va înflori; măslinul cel bine roditor însemnează învăţătorii bisericeşti, care, cu roadele cuvântului lui Dumnezeu, satură sufletele oamenilor credincioşi, via însemnează tot poporul cel de obşte, care vieţuieşte după Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce însemnează, fără numai de pătimire? "M-am întors spre chinuire," zice, "când m-a împuns pe mine spinul." Însemnează mucenicie, primejdii, ca nişte bolduri ascuţite, necazuri, ca nişte răni de spini. Iar cel ce rabdă, pentru Dumnezeu, toate acestea, se află ca şi crinul între spini, care sunt pătimirile înseşi, şi începe a primi părţi din veşnica slavă. Înaltă rânduială este cea a Proorocilor, înaltă, a Apostolilor, dar nu mai prejos şi a Învăţătorilor, a Cuvioşilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor şi a celorlalţi Sfinţi. Însă nici una din ele n-a primit desăvârşirea, fără a ei pătimire. Că tuturor acestor rânduieli, chip S-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pământ, către oameni, S-a arătat în mulţimea sfinţilor şi nu S-a încununat cu slavă împărăteştii cununi, până n-a străbătut, mai întâi, rânduiala pătimirii. Că prooroc era, spunând mai dinainte cele ce erau să fie, despre dărâmarea Ierusalimului şi despre judecata zilei cei înfricoşătoare. Era apostol, pentru că de la Dumnezeu Tatăl a fost trimis, umblând şi propovăduind pretutindenea. Era doctor fără de plată, că tot poporul căuta să se atingă de El şi să se tămăduiască de neputinţele sale. Era mare făcător de minuni, că învia morţii. Dar nu aici Şi-a întărit El cununa slavei şi împărăţiei sale. Dar unde? În rânduiala pătimirii, întru cununa de spini, în vărsarea sângelui Său, că aşa se cuvenea a pătimi Hristos, ca să intre în slava Sa. Şi aşa vedem pe Hristos, pentru pătimirea morţii, cu slavă şi cu cinste încununat. O, iubiţilor ascultători, dacă Hristos, Domnul nostru, Care, voind să intre întru a Sa slavă, în aşa fel a trebuit a pătimi, ce ne rămâne nouă? Ce fel de osteneli, ce fel de nevoinţă ne trebuie nouă, celor ce voim a intra, nu întru a noastră, ci întru cea străină slavă? Întru cea străină, da, pentru că ne-am înstrăinat de dânsa, prin păcatele noastre, că din pântecele mamei noastre, noi, păcătoşii, ne-am înstrăinat... Dar nu voiesc, în sărbătoarea cea de bucurie, cu nemângâietoare cuvinte a tulbura dragostea voastră, ci, vă doresc a vă bucura, pentru Hristos Cel înviat şi strig ca David: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa." Amin.

Sursa:

luni, 29 martie 2010

Proloagele din 30 martie

[3003.jpg]
LUNA MARTIE ÎN 30 DE ZILE:

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan,

cela ce a scris Scara.


Sfântul Ioan era, de fapt, din Palestina şi a trăit între anii 578-649. Iscusit la minte şi aplecat spre învăţătură, fericitul Ioan s-a îndeletnicit cu cartea, încă din copilărie, înainte de a intra în tagma călugărească. La vârsta de 16 ani însă, în fragedă tinereţe, se lepădă de toată slava lumească şi, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească lui Hristos şi oamenilor, vieţuind în mânăstire. Deci, la vârsta de 20 de ani, a fost tuns în călugărie, "mutându-se cu trupul în Sinai, iar, cu sufletul, în muntele ceresc" şi a fost încredinţat unui foarte bun avă, anume Martirie. Şi, a petrecut, mai întâi, 20 de ani sub povăţuirea acestui avă în viaţa de obşte a mănăstirii, apoi, după aceea, alţi 21 de ani, în viaţă pustnicească, în pustia Tola, la început, ca ucenic al lui Martirie, iar, după moartea acestuia, singur, şi, în sfârşit, ca povăţuitor al lui Moise, ucenicul său. Şi era Tola, ca la cinci stadii de biserica mănăstirii. Deci, petrecând patruzeci de ani în focul dragostei dumnezeieşti, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârşit învăţat, în toată înţelepciunea, şi dascăl al ştiinţelor cereşti, încât i s-a dat şi numele de Scolasticul, adică învăţatul, încă tânăr fiind, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Dar, cine este destoinic a arătat prin cuvânt ostenelile lui cele de taină, având rugăciunea părintelui său armă de apărare, pentru risipirea patimilor şi îmblânzirea cornului mândriei: Şi cine ar fi crezut că Sfântul poate avea şi vrăjmaşi? Deci, auzind el că-i învinuit de unii, că-şi pierde vremea în cuvântări deşarte, căutând lauda şi slava lumii, ori de câte ori, în Duminici şi în sărbători spunea un cuvânt de învăţătură fraţilor Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg, nici un cuvânt, către nimeni, ostenindu-se singur la tăcere. Trecând anul, înfrânţi de umilinţa Sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat, cu lacrimi, să le ierte nedreapta învinuire şi să nu îngroape talantul înţelepciunii, ci să povăţuiască pe cei ce vin la dânsul. Şi Sfântul Ioan a rupt tăcerea şi, fără supărare şi cu umilinţă, propovăduia oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, după obiceiul lui cel dintâi. Şi, petrecând în neîncetată rugăciune şi în dragostea spre Dumnezeu, cea neasemănată, fiind plin de toată fapta bună, de mari arătări s-a învrednicit. Aşa, aflându-se o dată în chilia sa, şi cunoscând prin darul Sfântului Duh că ucenicul său Moise se odihneşte, furat de somn, sub o piatră mare ce sta să cadă să-l turtească, stareţul l-a izbăvit dintr-o moarte ce aceea, arătându-i-se în vis şi chemându-l afară din primejdia pietrei aceleia, care a şi căzut îndată. Deci, ajungând el în vârful faptelor bune şi toţi fraţii fiind uimiţi de iscusinţa lui, în toate împrejurările, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumină în sfeşnic, la dregătoria de egumen al fraţilor din Sinai. Nu se ştie câţi ani a trăit ca egumen, nici când a fost sfinţit preot, dar, ceea ce se ştie bine este că Sfântul Ioan n-a plecat în veşnicie din lumea aceasta vremelnică, înainte de a ne lăsa, la cererea prietenului său Ioan, egumenul din Rait, minunata şi plina de înţelepciune carte nemuritoare, a dumnezeieştilor suişuri duhovniceşti, ce se cheamă "Scara". De la cartea aceasta vestită, marele stareţ îşi trage numele de Ioan Scărarul.

Dumnezeului nostru, slavă !

Mai multe despre Viaţa şi învãţãturile Sfântului Ioan Scãrarul se gãsesc în Vieţile Sfinţilor


Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, pe care a mântuit-o Sfântul Macarie, că era nemilostivă

O oarecare fecioară din Alexandria, cu numele Mononia, se călugărise, din tinereţile sale, şi arăta cu chipul că era smerită, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginţi. Că iubea bogăţia şi aduna aur şi niciodată nu da milostenie, din averea ei, nici la străini, nici la săraci, nici la văduve, nici la călugări. Însă avea o nepoată de soră căreia, noaptea şi ziua, îi făgăduia bogăţia sa, ca una ce căzuse din cereasca dragoste. Că lucru de înşelăciune al diavolului este ca, adică, să ţie cineva avere şi să nu facă milostenie la săraci. Că diavolul nu ne lasă să ne îngrijim de suflet, ci, mai mult, ne învaţă să asuprim pe cei săraci şi pe aproapele, şi să trecem cu vederea pe tată şi pe mamă, să ne asemănăm ucigaşilor. Că, de multe ori, şi pe călugări îi sfătuieşte să se îngrijească de rudenii şi să le adune avere, iar la săraci milostenie să nu facă, cu adevărat, spre pierzare păstrând-o pe ea. Că, dacă cineva, din înţelegere duhovnicească şi cu darul lui Dumnezeu se porneşte, mai întâi, a se îngriji pentru sufletul său, iar, după aceea, începe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, nu poate cânta împreună cu David, întru frica lui Dumnezeu, zicând: "Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său" (Ps. 23, 3-4). Pentru că aceia, cu adevărat, în deşert îşi iau sufletul lor, parându-li-se că au murit cu trupul, fiindcă lucrul cel duhovnicesc cu lenevire îl fac, iar pentru trup, în tot chipul se silesc. Deci, pe această fecioară ce se numea Mononia, vrând să o facă milostivă şi să o întoarcă de la averea ei cea covârşitoare, Sfântul Macarie presbiterul, iconomul săracilor, al şchiopilor şi purtătorul lor de grijă, ca unul, care, în tinereţe, fusese lucrător de pietre scumpe, a zis către Mononia: "Pietre nepreţuite, smarald şi iachint a adus la mine cineva şi nu ştiu, ori sunt furate, ori cumpărate, nu pot spune, pentru că sunt mai presus decât preţul cerut. Şi le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni şi prea potrivite sunt spre împodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a căzut, cu toată osârdia, la picioarele lui, zicând: "Rogu-mă ţie, să nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Să mergi, stăpâna mea, singură în casa mea şi să le vezi." Iar ea n-a vrut să meargă, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicând: "Ia-i pe aceştia, rogu-mă ţie, că eu nu voi ieşi din chilie şi nu vreau să văd pe omul acela care le vinde." Deci, luând de la dânsa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinţă săracilor. Şi a trecut câtăva vreme; însă, fiindcă avea mare cinste, în Alexandria, iubitorul de Dumnezeu şi milostivul stareţ, fecioara se sfia ca să-i aducă aminte. Iar, mai în urmă, l-a întâmpinat pe el la biserică şi i-a zis: "Ce porunceşti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat preţul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua în care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la preţul pietrelor şi, de voieşti ca să le vezi pe ele, să mergi în căsuţa mea, că acolo se află pietrele şi să vezi de-ţi vor plăcea, iar de nu, îţi vei lua aurul tău." Şi a venit Mononia, bucurându-se. Şi erau în casele acelea, în cele de sus, bărbaţi, iar în cele de jos, femei. Deci, venind în casa lui, i-a zis ei Sfântul: "Ce voieşti să vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voieşti." Şi a suit-o pe ea în casele de sus şi i-a arătat ei pe şchiopi, pe orbi şi pe slăbănogi şi i-a zis: "Acesta este iachnitul." După aceea, a pogorât-o pe ea în casele de jos şi i-a arătat ei femeile, zicându-i: "Iată, acesta este smaraldul. Şi socotesc că nu se află nimic mai scump şi mai cinstit decât acestea, de-ţi sunt plăcute şi ţie, iar de nu, să-ţi iei aurul tău." Deci, după ce s-au făcut acestea aşa, s-a întors fecioara foarte necăjită. Şi, intrând în casa ei, de necazul cel mult a căzut în boală, că nu pentru Dumnezeu făcuse lucrul acesta, ci, fără voie, de stareţ amăgită fiind. Şi în boala aceea, aproape de moarte ajungând şi foarte slăbită fiind, s-a văzut pe sine, în vis, în locurile cele de osândă: de o parte, întru întunericul cel mai din afară, iar de alta, în focul cel nestins şi la viermele cel neadormit şi s-a înfricoşat. Iar un oarecare bărbat luminos i le arăta ei pe acestea şi-i zicea: "Vezi ? Dintru această osândă te-a izbăvit pe tine Cuviosul Macarie, care ţi-a cumpărat ţie pietrele acelea, iachnitul şi smaraldul." Deci, ea, ca din somn deşteptându-se, din boală s-a trezit şi mult mulţumea stareţului. Iar, după aceea, s-a făcut fecioara foarte milostivă spre săraci. Dumnezeului nostru, slavă !

duminică, 28 martie 2010

Proloagele din 29 martie





[2903.jpg]


Luna lui martie în 29 de zile: pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Marcu, episcopul Aretuzilor, şi a celor dimpreună cu dânsul (sec.IV).
Acest Sfânt minunat, Marcu Aretuzianul, s-a născut în zilele marelui Constantin împăratul, cel care a stins prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor la calea mântuirii, atât prin înţeleapta lui frumoasă-grăire cât prin chipul cel fără de prihană al vieţii sale. Drept aceea, a fost sfinţit episcop în cetatea Aretuzia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Şi, iubind pe păstoriţii săi, se îngrijea de aşezarea bunei rânduieli creştine în Biserica sa şi de sporirea duhovnicească a turmei sale. Dar la anul 361, urcându-se pe tronul împărătesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepădat de credinţa creştină şi se lupta pentru întoarcerea supuşilor săi la închinarea zeilor păgâni), mulţime de creştini au răbdat chinuri fără de seamăn şi nu s-au despărţit de sfânta credinţă. Deci, ajungând trimişii lui Iulian în Sicilia a început şi acolo prigoana creştinilor. La început, lăsând loc prigoanei, Sfântul, după cuvântul Domnului, s-a sfătuit în sine să fugă în altă cetate, dar, văzând că alţii suferă, pentru el, s-a dus şi s-a predat de bună voie prigonitorilor. Şi acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Şi-l purtau pe bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bună voie, prin cetate şi una era sârguinţa păgânilor, să se întreacă în cruzime. Deci, a fost târât bătrânul pe uliţe, împins în tină, batjocorit în strigăte de ocară, dezbrăcat şi bătut, împuns cu cuţite şi cu trestii ascuţite şi cu ace, uns cu saramură, uns apoi cu miere pe trupul gol şi spânzurat sus, într-o coşniţă cu ştreanguri ca să-l ardă soarele şi să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind cu anii, a biruit pe păgâni cu mărturisirea credinţei lui Hristos, cu atâta căldură, încât mulţi păgâni şi-au schimbat gândul şi au crezut în Hristos. În acest timp, împăratul Iulian a pierit în război şi prigoana a încetat, iar creştinii prinşi au fost eliberaţi. Şi aşa, stăruind în evlavie, măcar că slăbit de mulţimea suferinţelor, Sfântul episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă, la 29 martie, când s-a aşezat şi prăznuirea lui, precum şi a celor dimpreună cu dânsul. Dumnezeului nostru slavă!



Întru această zi, învăţătură din Pateric.

Să ştii, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre şi începătura înţelepciunii, după Proorocul şi întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orişicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Că printr-însa şi curăţirea de păcate şi păzirea faptelor bune şi calea spre desăvârşire, se fac. Că, dacă întâi intră frica de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naşte smerenia, care este cap şi începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea şi din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământeşti se face smerenia. Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-şi omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci şi gândurile, să nu-şi tăinuiască faţă de părintele său. A treia, ca nu ştiinţei sale, ci judecăţii şi poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, ca întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, ca nu numai însuţi tu să nu îndrăzneşti să ocărăşti pe cineva, ci, încă şi ocara, cea care-ţi vine ţie de la altul, cu bucurie să o primeşti. A şasea, ca nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ţi este poruncit ţie de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A şaptea, când cu puţine haine te vei îndestula şi cu mulţumită le primeşti pe acestea şi nevrednic te socoteşti pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toţi, te socoteşti pe tine, cu adevărată inimă. A noua, ca limba să-ţi înfrânezi, adică, să nu îndrăzneşti a-ţi înălţa glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne şi din cele asemenea cu acestea, se cunoaşte smerenia, care, dacă s-ar săvârşi cu adevărat, apoi, degrabă, îl ridică spre înălţimile dragostei pe cela ce o câştigă pe ea. Că întru smerenie, frica de osândă nu este şi toate nu se mai păzesc de frică, ci, din dragostea cea nemăsurată şi din dorirea cea bună. Şi atunci poţi ajunge la vârful, care este pe scara bunătăţilor. Iar îndemnuri de urmat să-ţi fie ţie cuvintele fraţilor, celor ce vieţuiesc împreună cu tine şi evlavia lor. Că, din a urma şi a râvni celor sporiţi, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârşire, încât să poţi urma şi tu tuturor acestora. Şi, întru această rânduială duhovnicească, a vieţii celei de obşte, să rămâi până la sfârşit. Acestea pe care le-a zis David spre pază să-ţi fie ţie, ca să poţi vieţui împreună cu fraţii. "Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări." (Ps. 37, 13-14). Că, atunci când cele ce vezi şi nu sunt spre zidire şi folos, să fii ca un orb faţă de ele, asemenea şi spre cele ce auzi, ca un surd, şi ca un mut să fii şi să nu ai în gură mustrări. Oricâţi credincioşi neascultători şi fără de ruşine ar fi, ca un mut şi surd, să te întorci spre dânşii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări şi defăimări sau ocări, nemişcat să fii şi să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveţi, adică: "Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea.(Ps. 38, 1-2)". Şi, ca să nu-i urăşti pe aceştia, sau să-i osândeşti, la acestea de-a pururea să te întorci şi să păzeşti cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fără de minte şi neştiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înţelept. Şi numai pe părintele tău să-l socoteşti că este sfânt şi drept şi că folositoare îţi sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îţi va întări inima ta şi aşa vei putea răbda până la sfârşit şi purta jugul cel bun şi sarcina cea uşoară a ascultării. Şi nu va putea meşteşugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viaţa cea de obşte. Însă răbdarea ta să nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocărî, nici nu te va defăima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătăţii tale, nici întru a ta voie se află. Ci, când vei fi cu adevărat, ocărât, defăimat şi clevetit, atunci cu blândeţe şi cu smerenie să rabzi, pentru că aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ţi-le înainte le-am zis, scuturându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ţi poţi aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăşi, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârşirea faptelor celor bune. Începătura mântuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naşte buna ascultare. Iar, din aceasta, se naşte lepădarea de lume şi trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământeşti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Şi din smerenie se naşte omorârea voinţelor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se veştejeşte rădăcina poftelor. Şi din omorârea aceasta, toate patimile sufleteşti se sting şi pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac şi înfloresc, iar din înmulţirea faptelor bune, curăţia inimii se naşte. Şi curăţia inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei şi te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei

Sursa: