Proloagele din 27 iunie şi de la Ohrida

Luna iunie în 27 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și făcătorul de minuni Samson, primitorul de străini (+530).

     Sfântul Samson a fost, cu neamul, din Roma și rudenie lui Constantin cel Mare. Din tinerețe, arătându-se plecat spre milostenie și spre ajutorarea celor săraci. Fericitul Samson și-a împărțit săracilor averea rămasă de la părinți, și și-a eliberat robiiși se bucura, viețuind ca un sihastru și împlinind porunca Domnului. Că ajutorarea sărmanilor era bucuria cea mare a vieții lui, după cum firea soarelui este să lumineze și a focului să ardă. 

     Mergând în cetatea Constantinopol, și-a găsit o casă smerită, în care găzduia pe nevoiașii ce veneau în cetate, cu nevoile și necazurile lor. A învățat și meșteșugul doctoricesc și a ajuns doctor iscusit și nu-și cruța nici o osteneală, tămăduind, nu pentru plată, nici pentru faună, ci din dragoste pentru oameni, ca și Mântuitorul Hristos, pe cei ce se aflau în suferințe trupești, și se desfăta în dumnezeieștile Scripturi. Patriarhul Mina, al Constantinopolului, aflând de dânsul și cunoscând credința și curățenia vieții lui și găsindu-l în cunoașterea dumnezeieștilor învățături, l-a sfințit preot al Bisericii lui Hristos; dar fericitul se ostenea mult spre milostenie. Cu meșteșugul său doctoricesc a izbutit să tămăduiască pe însuși marele împărat Iustinian de o boală grea. Și, vrând împăratul să-l răsplătească, pentru osteneală, smeritul doctor n-a cerut nimic pentru sine, ci l-a rugat pe împărat să poruncească să se zidească, lângă locuința sa, două case mari, una pentru tămăduirea bolnavilor, iar alta, pentru găzduirea străinilor. Deci, împăratul, văzând râvna evanghelică a preotului, a dat poruncă de  s-au zidit acele case, iar pe Samson l-a rânduit purtătorul lor de grijă.

      Și așa, îngrijind pe bolnavi și găzduind pe străini, fericitul Samson și-a petrecut viața lui, cea plăcută lui Dumnezeu, răposând, la adânci bătrâneţe, și făcându-se multora pricină de mântuire. Întru slava și lauda lui Hristos, Dumnezeul nostru!

  Întru această zi, pomenirea Sfântului Sever, preotul din învățătura Sfântului Grigorie (+530).

      În părțile cetății Tuderia, între doi munți și o vale, la un loc care se numea Entiroclina, era o biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. La acea biserică era un preot, anume Sever, foarte minunat, prin viața lui cea plăcută lui Dumnezeu. Iar un bărbat, viețuitor din cei de acolo, îmbolnăvindu-se și de moarte apropiindu-se, a trimis, degrabă la preotul acela, rugându-l să vină la el, ca, prin mărturisire și prin pocăință, să-și curețe păcatele făcute și să ia dezlegare, mai înainte de ieșirea lui din trup. Și, s-a întâmplat că preotul acela era în via lui, îndeletnicindu-se cu strângerea strugurilor. Și a zis celor ce veniseră la el: "Mergeți voi înainte, iar eu vă voi ajunge pe voi". Și, văzând că nu rămăseseră mulți struguri, preotul a gândit să zăbovească puțin și să-i culeagă și pe aceia și, sfârșind lucrul său, să pornească și să se ducă la cel bolnav. Și așa a și făcut, dar, pe când mergea el, l-au întâmpinat pe cale, cei ce au fost la cel bolnav și i-au zis: "Pentru ce, părinte, ai zăbovit ? De acum, nu te mai osteni, că, iată, a murit omul acela". Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat și a început a plânge, numindu-se, cu mare glas, pe sine, ucigaș al aceluia. Deci, plângând, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului și, aruncându-se înaintea patului, la pământ, cu lacrimi se tânguia mult și se lovea cu capul de pământ, zicându-și ucigaș, adică pricinuitor al morții aceluia. Așa tânguindu-se el, deodată mortul a înviat. Și aceasta văzând-o cei ce stăteau de față s-au înspăimântat foarte tare de acea minune, și s-au bucurat de învierea lui. Și, de bucurie, au plâns și-l întrebau pe el: "Unde ai fost? Și cum te-ai întors, cu sufletul, în trup ?" Iar acela, răspunzându-le le-a zis: "Niște arapi înfricoșători și foarte mândri, din gura și din nările cărora ieșea foc, m-au luat pe mine și m-au dus în niște locuri întunecoase, pline de frică și de cutremur. Și, iată, deodată, s-a arătat un tânăr prealuminos, cu alți purtători de lumină, venind întru întâmpinarea noastră și au zis, cu hotărâre, către cei ce mă duceau pe mine: "Întoarceți-l pe acesta, că Sever, preotul, plânge pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a dăruit lui pe acesta". Atunci, Sever, preotul, sculându-se de la pământ, cu negrăită bucurie a dat mulțumire lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela înviat învățându-l pentru pocăința și mărturisirea lui ascultându-i și dezlegându-i păcatele, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Și a fost omul acela șapte zile în viața aceasta, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu, iar într-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din această viață.

      Iar noi putem să înțelegem, că multă dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: că n-a vrut să-l mâhnească pe el, ci, degrabă, i-a ascultat rugăciunea lui și voia lui a făcut-o. De aici, să cunoaștem că Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu și, întru toată viața lui, L-a slujit din inimă. Și, plăcând Domnului, s-a săvârșit și s-a dus la Dânsul și stă, înaintea Scaunului dumnezeieștii slave, în cetele Sfinților celor ce slăvesc pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeu. Căruia, și de la noi, să-I fie slavă în veci. Amin.

  Întru această zi, cuvânt că bun lucru este a cerceta pe cei bolnavi.

     Să nu vă leneviți a cerceta pe bolnavi, pentru Domnul, pentru că cercetarea bolnavilor este asemenea cu milostenia. Ascultați pe Domnul, Cela ce zice: "Bolnav am fost și M-ați cercetat pe Mine". Iar cel ce-și astupă urechile sale, ca să n-audă de bolnavi, se va ruga și el, și nu va fi cine să-l ajute. Căci, chiar în cinste mare de ești, mai mare plată vei afla de la Hristos și vei fi iubit, pentru aceasta, iar de ești sărac și nu ai ce să duci, pentru trebuința bolnavului, atunci, pe tine să te duci și mângâierea cea prin cuvinte, să-i aduci lui. Și, așa, în ziua aceea, vei auzi de la Domnul: "Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă; că bolnav am fost și M-ați cercetat pe Mine".

  Întru această zi, cuvânt din minunile Maicii Domnului.

      În vremea Sfântului Sava, erau, în lavra lui, mulți monahi îmbunătățiți. Deci, s-a dus ca să se facă monah și un dregător, de bun neam și bogat, pe care Sfântul l-a primit, cu bucurie. Și, fiindcă nu era obișnuit cu osteneala, îl cruța și nu-l lăsa să se ducă cu alții, la munca cea grea a pământului. Că se lucra până la ceasul al nouălea și, atunci, veneau să citescă slujba de obște și, după Vecernie, mâncau, o dată pe zi, după rânduiala vieții de obște. Deci, fiindcă nu putea să facă aceasta acel începător, i-a poruncit să se nevoiască în mânăstire, după putere, și să postească până vin toți frații, ca să mănânce toți împreună, după rânduială. Iar acela nici măcar porunca aceasta n-a păzit-o, ci mânca în chilia lui, pentru că îi aduceau rudeniile felurite bucate. Deci, Sfântul știa aceasta, dar, pentru că era monahul acela începător nu-l certa, ca să nu-l îngreuieze. Îl ruga numai, pe Dumnezeu, să-l îndrepteze. Deci, a venit praznicul Adormirii Preasfintei, Născătoarei de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a lui august, și, în ziua cea dinaintea prăznuirii, pe când se duceau frații la ascultare, ca să lucreze, le-a spus Sfântul să vină la ceasul al nouălea, ca să cânte Vecernia. Iar acelui începător i-a zis să se ducă la biserică, la ceasul Vecerniei, să caute când toți frații se adună, ca să-i dea și lui vreun cuvânt. Așa, s-a și făcut. Și, după ce au venit părinții, începătorul a avut o arătare minunată fără să doarmă, ci treaz, adică, a văzut o femeie preafrumoasă între doi îngeri, strălucind mai mult decât razele soarelui, și un înger ținea un potir plin de pâine cerească și celălalt ținea o mahramă subțire, iar femeia aceea frumoasă, care era Stăpâna noastră, ținea o linguriță de aur. Și se ducea câte un frate și îngerul îi ștergea fața lui cu mahramă. Apoi, se închina Preasfintei și ea lua lingurița și îi dădea pâinea cea cerească. Acestea văzându-le, începătorul se minuna și, apropiindu-se, ca să se învrednicească și el de un dar ca acesta, nu și-a dobândit dorința, căci nici îngerul nu l-a șters, nici Preasfânta nu l-a împărtășit, ci i-a zis lui: "Mâncarea aceasta este trupul Fiului meu, și-l iau numai cei ce postesc până seara, în ceasul acesta, și se curăță. Însă, tu nu postești; cum, dar, te vei împărtăși cu pâinea aceasta ?" "Să mă șteargă, măcar îngerul, cu mahrama aceea sfântă". Iar ea i-a răspuns: "Dacă vrei să te șteargă cu aceasta, să te ostenești și tu, cu ceilalți, pentru că aceia asudă de osteneală și, pentru aceasta, se șterg, dar pe tine, de care sudoare să te șteargă îngerul ?" Acestea auzind, s-a îngrozit și, alergând la egumen, a zis: "Ați văzut oare, arătarea pe care am văzut-o eu, nevrednicul ?" Iar egumenul i-a răspuns: "Ceea ce ai văzut, a fost spre îndreptarea ta. Că frații sunt încredințați, că Preasfânta îi sfințește, ca să fie vrednici în tot praznicul să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine".

     De atunci înainte, se ostenea și el, mai mult, și mânca mai puțin și, așa, sfârșindu-se în fericită ascultare, s-a învrednicit de fericirea cea cerească. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.

Proloagele de la Ohrida

27 iunie Pomenirea Sfîntului Samson Primitorul de  Străini

         Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate  în care şi-a făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp,   închinîndu-se pe sine mai ales ştiinţei medicale. Samson a fost un medic foarte   milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor lui nu doar medicamente trupului, ci şi  sufletului. El pe toţi pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate  cerinţele  Sfintei  Credinţe  a  lui  Hristos.  Mai  tîrziu  s-a strămutat la Constantinopol, unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, de sfat, de nădejde, leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu trupul, şi cu sufletul, însuşi Patriarhul a auzit de marile virtuţi ale acestui bărbat şi l-a sfinţit preot. La acea vreme s-a întîmplat că împăratul Iustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu i-a descoperit în vis că Samson este acela care îl va vindeca. Cu adevărat,  aflînd  împăratul despre  Samson, l-a  chemat  de îndată la curtea imperială. Bătrînul Samson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca acest medic-preot să fie copleşit  cu  daruri,  Sfîntul  Samson a mulţumit, dar  nu  a primit nimic, şi i-a zis: „O, împărate, eu însumi  am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă."  Cînd împăratul a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci  Sfîntul Sampson l-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci. În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii din ea  aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci  şi  pentru neajutoraţi. La sfîrşit, acest bărbat sfînt,  plin de toate virtuţile şi harurile cele  cereşti,  s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Samson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.

Pomenirea Sfîntului Sever Presbiterul 

         Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt. Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe acel om, Sever a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-l poată mărturisi şi cumineca, aşa cum  i se ceruse. Dumnezeu a ascultat ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea omului, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul pentru ceasul morţii, l-a lăsat. Omul acela,după opt zile, a murit la loc.

Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţa

          Această  Ioana  a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod(Luca 8: 3). Cînd Irod a poruncit  uciderea lui Ioan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a luat de acolo capul  Sfîntului Ioan şi l-a îngropat cu cinste la Muntele Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui Constantin, s-a aflat capul Sfîntului Ioan Botezătorul.  Sfînta  Ioana Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea s-a odihnit cu pace.

Cîntare de laudă la Sfîntul Sever Presbiterul

            Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat: „Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?" „Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă: împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi; Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie; Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum. Sufletul meu sugrumat era de deznădejde, Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat. În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut, Şi cei negri fioroşi cu capete de cîini au prins a lătra: „Acesta al nostru este - Al nostru, unde vrei să-l duci?! Au nu vezi că cetăţean al iadului este!? " Dar îngerul a zis: „Severus se roagă pentru el! Porunca Celui Preaînalt este aceasta, Să-l scot dintre voi! El într-al lui trup se va întoarce, Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui! Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!" Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună  în sus m-a zburat, Prin recele iad noi am trecut Prin                 întuneric de spaimă. Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors. Iată istoria mea, a celui mort. O, comoara mărturisirii păcatelor şi a împărtăşirii! O, bucuria de a muri curăţit!"

Cugetare

             Nimeni  nu  este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Sfîntul Ioan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult. „Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim," a zis Fericitul Teofil de la Kiev(+1853). Cel care cunoaşte şi simte că el se află pe lume spre a se curăţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din tăcere şi din rugăciune  îl  aduc  la  adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a mai zis odată: „Se cuvine  să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui." Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil  zice că să plîngi, pe cînd satana  zice că să le veseleşti. Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor Teofil!"   Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la Kiev în anul 1853.

Luare aminte

             Să  luăm  aminte  la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):•    La cum luîndu-l, Domnul l-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;•    La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii detrup;•    La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-l vindece, liberîndu-l de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.

Predică - Despre  adăpostul  cel  de  sus  - Cel ce nădăjduieşte în Domnul stă la adăpost(Pildele lui Solomon 29: 25).

            Dreptul  se  află pururea  la adăpostul Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-l va ajunge, nici potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu l-a înecat, căci Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur - atunci unde  va mai putea fugi omul,  sau cine îl va mîntui pe  el ? El nu va putea scăpa  decît  la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus. Potopul patimilor l-a cuprins şi pe David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui. O Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv fii nouă Doamne Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne  ridică la adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea ne îneacă, Căci Ţie  Se cuvine toată slava şi mulţumita  în  veci, Amin.

Sursa:

http://www.scribd.com/doc/49586227/Proloagele-de-La-Ohrida-Vol-1-Sf-Nicolae-Velimirovici

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-ioana-mironosita
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-samson-primitorul-de-straini

Proloagele din 26 iunie şi de la Ohrida

 Luna iunie, în 26 de zile: pomenirea Precuviosului Părintelui nostru David, cel din Tesalonic (+548). 

    Acest fericit părinte David, s-a născut și a crescut în strălucita cetate a Tesalonicului. Și, din pruncie, supunându-și poftele trupului, cu înfrânarea și curăția, s-a arătat ca un înger în trup, strălucind ca un luceafăr. Asemenea, și-a părăsit prietenii și averea, pe care împărțit-o săracilor și a mers la mănăstirea Cunuliaton, unde s-a făcut monah. Deci, a rămas acolo, nevoindu-se în post și rugăciune și păzind toată fapta bună, iubind, mai ales, înfrânarea și smerenia, ca unul ce socotea că traiul îmbelșugat aduce trândăvia sufletului, iar alergarea după laude întunecă și risipește faptele cele bune.              Citind, fără odihnă, minunatele fapte și pătimiri ale Sfinților, se minuna de puterea credinței lor și se osândea pe sine, socotindu-se nevrednic și slab în sufletul său. Aflând, din acele cărți, că stăpânindu-și trebuințele cele trupești, dobândeau Sfinții tărie de nezdruncinat, pentru sufletul lor, tânărul călugăr năzuia să le urmeze pilda, înfrânându-și pornirile pământești și căutând a crește în dragostea pentru cele duhovnicești. Iubea, cu deosebire viața Sfântului Simeon și îndelunga răbdare a Sfântului Daniil Stâlpnicul. Așa a crescut în inima Cuviosului David hotărârea de a se face urmașul acestora. Drept aceea, făcându-și cuib într-un migdal, ca o pasăre ce cântă, din acel loc bucura pe toți prin cuvintele sale, legându-se să nu coboare de acolo, trei ani de zile. Și răbda, cu vitejie, gerul și viscolul, ploaia și arșița soarelui. Și, cu cât își chinuia mai mult trupul, cu atât coborâ, în sufletul său, mai multă liniște și pace. Și, s-a îmbogățit, astfel cu lucrarea minunilor. Iar, când s-au împlinit trei ani, ucenicii i-au ridicat o chilie și a fost multora povățuitor. Deci, primind a merge la Constantinopol, ca trimis, cu cererea cetății sale, fericitul David a minunat pe marele Iustinian împăratul prin înțelepciunea cuvântului său și cu nepătimirea, cea mai presus de fire, a trupului său. Că, luând în mâna sa cărbuni aprinși și tămâind pe împăratul, focul nu-i ardea mâna. Și și-a aflat obștescul sfârșit, pe drumul de întoarcere, cu vestea bună a dobândirii celor cerute de tesalonicienii săi, de la împărat. 

  

Întru această zi, cuvânt din Pateric.. 
  

         Ne-a povestit nouă Paladie, că el, oarecând, intrând în Alexandria împreună cu ava Daniil, pentru o anumită trebuință, a întâlnit pe un oarecare tânăr, ieșind din baie, că se scăldase. Și, văzându-l pe el, bătrânul a suspinat și a zis către ava Paladie: "Vezi, pe acest frate? Se va defăima numele lui Dumnezeu, printr-însul. Deci, să mergem după el, ca să vedem unde petrece." Și, mergând pe urma lui, au intrat după el. Și, bătrânul, luându-l deoparte i-a zis: "Frate, tânăr fiind și sănătos, nu ți se cuvine să te scalzi la baia de obște. Că, să fii încredințat, fiule, că pe mulți smintești." Răspuns-a acela bătrânului: "De aș plăcea oamenilor, n-aș mai fi slugă lui Hristos, dar scris este: "Nu judecați și nu veți fi judecați."" Atunci, bătrânul i-a pus lui metanie, zicând: "Iartă-mă pentru Domnul că am greșit, ca un om." Și am ieșit de la dânsul. Iar bătrânul, suspinând și lăcrimând, a zis: "Să te încredințeze pe tine adevărul, frate: mai mulți decât cincizeci de draci am văzut înconjurându-l pe dânsul și turnând peste el noroi, iar, o arăpoaică, șezând pe umerii lui, îl săruta pe el, și altă arăpoaică, jucând înaintea lui, nerușinări îl învăța, iar dracii, mergând împrejurul lui, se bucurau de el. Iar pe Sfântul Înger nu l-am văzut, nici aproape, nici departe de el. Pentru aceasta socotesc că era el plin de toată necurăția.   Și o dovedesc aceasta și hainele lui care sunt de căprioară, moi și împodobite cu fir: apoi, și, petrecerea lui așa fără de rușine, în mijlocul acestei cetăți, întru care și cei ce au îmbătrânit în nevoință, când intră pentru trebi de neînlăturat, se sârguiesc să iasă îndată, ca să nu sufere vătămare. Apoi, de nu era el iubitor de sine și iubitor de dezmierdări și iubitor al desfrânării, nu s-ar fi dezgolit pe sine fără de rușine în fața tuturor, și n-ar fi privit și pe alții, asemenea goi, ca și el, când Sfinții, Părinții noștri, Antonie și Pahomie, Amon și Serapion și ceilalți purtători de Dumnezeu părinți, au legiuit că nimeni între călugări, fără de mare boală și nevoie, să nu se dezgolească pe sine. Că și ei înșiși, pentru oarecare trebuințe, având nevoie să treacă râuri și nefiind luntre, nu sufereau să se dezgolească, pentru că se sfiau de Sfântul Înger, care urma după dânșii și de soarele care-i lumina, deși nu-i vedea vreun om; ci se rugau lui Dumnezeu și treceau prin văzduh, fiindcă Iubitorul de oameni și Atotputernicul Dumnezeu primea îndată cererea lor, plină de evlavie, și, preaslăvit, o împlinea și o săvârșea cu fapta." Acestea spunându-mi-le, bătrânul a tăcut. Iar, după ce ne-am întors noi la Schit, n-au trecut multe zile și au venit frații de la Alexandria, care ne-au povestit că fratele cutare, cel ce, cu puțin mai înainte, venise de la Constantinopol, acela despre care vorbise bătrânul, s-a aflat că se desfrânase cu femeia lui Selentarie și, fiind prins de slugile lui și de vecini, a fost ucis, făcându-se tuturor rușine și ocară. Iar eu, auzind, sculându-mă, m-am dus la ava Daniil și i-am povestit lui cele ce s-au întâmplat. Și, auzind, bătrânul a lăcrimat și a zis: "Pedeapsa celui mândru, este căderea." Cu aceasta bătrânul arătă că acela, de nu bolea cu mândria, și ar fi primit sfatul său, nu ar fi pătimit una ca aceasta, pe care și alții mândri o vor suferi, dacă nu se vor învăța, prin această cădere, să fugă de o prăpastie ca aceasta. Drept aceea, părintele a poruncit să se scrie acestea, ca vrednice de scris, și să se pună în cartea de semne a purtătorilor de Dumnezeu Părinți, spre folosul și zidirea celor ce o vor citi. 

  

 Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, că nimeni să nu se deznădăjduiască de mântuire, căzând în multe păcate, ci să se pocăiască. 
  

    Nimeni, umblând în răutatea păcatului, să nu deznădăjduiască, știind că, pentru boala sufletului, leacul sufletesc este pocăința. Pentru că, prin ea, se poate tămădui toată neputința și, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate, prin pocăință, să se indrepteze. Frate, să nu fie hulite de tine ierburile cele de leac, nici să ți se închidă cetatea mărturisirii, nici să te lași pe tine în adâncul răutăților și nici să te dai singur ucigașului de oameni, pentru că Domnul știe a scula pe cei căzuți. Dacă nădejdea mântuirii te-a părăsit pe tine, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunătăților, ce vor să fie, sau frica chinurilor, care sunt gătite celor care nu s-au pocăit, nu sunt în mintea ta, apoi, trezește-te degrabă, ridică-ți ochii la cer și vino-ți în simțire, încetează cu răutățile tale, scutură de la tine beția ce te-a cuprins și adu-ți aminte de îndurările lui Dumnezeu, că tămăduiește cu undelemn și cu vin. Să nu deznădăjduieşti de mântuire, ci să-ți aduce aminte de cele scrise: "Cel ce cade, oare nu se va ridica? Și cel ce se abate, nu au se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită, oare, nu va birui? Iar cel ce se mărturisește, nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să se mântuiască." Chiar și în adâncul răutăților, dacă ai căzut, să nu deznădăjduieşti. Este vreme de înfrânare, este vreme de vindecare, este vreme de îndreptare. Ai alunecat? Scoală-te! Ai greșit, părăsește greșeala; să nu stai în calea păcatelor, ci să fugi. Că, dacă, întorcându-te, atunci sculându-te,  te vei mântui. , după , este sănătate , din , vine mântuire. Îndrăznește, nu .  nu este legea lui Dumnezeu,  legea stăpânitorilor, celor ce , care osândesc la moarte, fără .  trăind sub ,  depărtează , așteptând îndreptarea,  când este   , iar, după ce se  închide , atunci, Mirele nu se  auzi pe cei  .  Căruia este , acum  pururea   vecii vecilor. 

  

Proloagele de la Ohrida 26 iunie 

Pomenirea Sfîntului Cuvios David 

            Acest Sfînt David s-a născut la Tesalonic. El mai întîi s-a nevoit în apropiere decetatea Tesalonicului, într-o chilie pe care şi-a zidit-o sub un migdal. Apoi, el şi-a continuat nevoinţele în Tesalia. Atît de mult şi-a curăţit sufletul lui cu postul, curugăciunea şi cu privegherea, încât s-a învrednicit de mari măsuri ale harului lui Dumnezeu. El odată a luat în palmele sale goale cărbuni aprinşi, a presărat pe ei tămîie şi astfel l-a tămîiat pe împăratul, fără nici o rănire a mîinilor lui. Văzînd aceasta, împăratul s-a închinat adînc pînă la pămînt înaintea lui. Poporul era pururea în uimire văzînd marile şi multele lui minuni. El s-a odihnit cu pace şi s-a strămutat la cereştile locaşuri la anul 540 după Hristos.

 Prăznuirea Icoanei Născătoarei de Dumnezeu din Tikhvin

         Această sfîntă icoană a Născătoarei de Dumnezeu a fost mai întîi laConstantinopole, dar în 1383, cu şaptezeci de ani mai înainte de căderea cumplită a acestei mari cetăţi, ea s-a arătat fără veste pe cerul Rusiei, în partea de nord, în apropiere de oraşul Tikhvin. La locul la care ea a venit pe pămînt s-au ridicat biserică şi mînăstire. De la cetate şi-a luat icoana şi numele. Nenumărate şi mari minuni s-au lucrat înaintea acestei sfinte Icoane, înaintea ei vindecîndu-se mai ales cei suferinzi de boli grele.

Prăznuirea     Icoanei     Născătoarei     de     Dumnezeu     Hodighitria[Povăţuitoarea]

           Această  icoană  s-a pictat pe lemn de către însuşi Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu însăşi a văzut-o şi a binecuvîntat-o. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca a dăruit această icoană demnitarului Teofil, căruia îi şi trimisese ca epistolă Faptele Apostolilor. Mai tîrziu, icoana a fost adusă de la Antiohia la Ierusalim; de la Ierusalim, împărăteasa Evdochia a luat-o şi a trimis-o la Constantinopol, ca dar surorii împăratului, dreapta şi binecredincioasa Pulheria. Pulheria a aşezat sfînta icoană în Biserica din Vlaherne, biserică întemeiată de ea. Prasfînta Născătoare deDumnezeu s-a arătat odată înaintea a doi orbi, pe care i-a îndreptat să meargă la Biserica din Vlaherne, înaintea icoanei ei, şi acolo să-şi redobîndească vederea. Din această pricină, icoana a primit numele Hodighitria, adică Povăţuitoarea. Cînd trupele regelui persan Hosroe şi ale celui scit Kagan au atacat Constantinopolul, Patriarhul Serghie a adus icoana şi a mers în procesiune cu ea pe drumul de strajă de la crenelurile zidului împrejmuitor al cetăţii. Atunci s-a arătat marea putere a Fecioarei de a-i apăra pe creştini de necreştini. Oştirile păgîne au căzut în împrăştiere, marea  a  început să ridice valuri mari, corăbiile lor s-au scufundat, iar cei care au rămas vii au scăpat cu fuga. De atunci această preamare minune se prăznuieşte  în  fiecare an, în Sîmbăta a Cincea din Sfîntul şi Marele Post, prin cîntarea Imnului Acatist înaintea acestei sfinte icoane, în timpul sălbaticelor prigoane împotriva cinstirii sfintelor icoane, Hodighitria a fost dusă şi ascunsă la Mînăstirea Pantocrator, zidită fiind într-un zid, după ce înaintea ei a fost aşezată o candelă aprinsă. După multă vreme, la deschiderea zidului, icoana a fost aflată nestricată şi candela aprinsă înaintea ei, întocmai ca în ziua în care fusese pecetluită  în  zid.

Prăznuirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lydda, 

sau Romana [vezi cîntarea de mai jos]

           Cîntare de laudă la Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lydda A Născătoarei de Dumnezeu de la Lydda icoană De Patriarhul Gherman a fost trimisă, cel pentru Credinţă închis. El de la Constantinopol Papei de la Roma a trimis-o Cînd în Răsărit drepţii închinători Ucişi erau pentru-a icoanelor cinstire. Icoana pornit-a pe-ale mărilor ape, Mai iute decît corăbiile ce pe ele plutesc, Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul; Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating. Icoana vreme multă la Roma rămîne, Timp îndelungat, ani lungi, Pînă cînd în răsărit Nebunii împăraţi de oboseală se-opresc Cu Hristos să se mai lupte. Iar cînd cea de aur pace Răsăritul l-a împodobit, Icoana din Lydda s-a întors acasă, Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul; Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating. Două mari capitale, cu mucenicia slăvite, Puterea Pururea Fecioarei o preaslăvesc. Este puterea minunatei  Icoane din Lydda, Care morţii ridică şi tămăduieşte ale oamenilor boli

Cugetare

         Pocăinţa neîncetată  îi  este de neapărată trebuinţă creştinului, pînă la cea mai de pe urmă suflare a lui. Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Gîndeşte-te şi vezi că taina evlaviei în sfinţii lui Dumnezeu s-a lucrat prin pocăinţa neîncetată, întotdeauna. "Sfinţii aveau neîncetata pocăinţă, chiar şi pe patul de moarte! Iată următoarea întîmplare: La un moment dat, se pregătea de ceasul ieşirii sufletului un nevoitor bătrîn şi foarte îmbunătăţit. El de aceea a chemat preotul pentru spovedania şi cea mai de pe urmă împărtăşire cu Sfintele Taine. Pe drum,  preotului i s-a alăturat un tîlhar care voia şi el să vadă care este moartea unui om sfânt. Bătrînul a primit cu pace Sfintele Taine şi apoi a vorbit liniştit cu preotul. Atunci tîlharul a plîns şi a zis: „Fericit eşti tu! Iar eu, ticălosul, oare ce fel de cumplită moarte voi avea?" Atunci dintr-o dată bătrînul cel îmbunătăţit, pe patul de moarte fiind, s-a mîndrit şi a zis: „Fii şi tu ca mine şi vei avea şi tu parte de aceeaşi moarte fericită!" Tîlharul atunci s-a întors la sălaşul lui plîngîndu-şi cu amar viaţa lui ticăloasă şi, aşa fâcînd, a căzut jos  şi a murit. Oamenii au putut atunci să vadă pe un nebun pentru Hristos cum plîngea la mormîntul monahului, deplîngîndu-i soarta, dar se bucura la mormîntul tâlharului, fericindu-l. Cînd a fost întrebat de ce făcea acestea, el a zis: “Plâng  pentru că mîndria l-a surpat pe monahul îmbunătăţit în  ceasul morţii,  pe cînd pocăinţa i-a adus tîlharului raiul în ceasul ieşirii lui."

Luare aminte

          Să luăm aminte la minunata vindecare a femeii celei gîrbove (Luca 13:La  cum  Domnul  Şi-a pus  mîinile  asupra  femeii  celei  ţinute  de optsprezece ani de duhul de neputinţă, iar femeia îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Domnul; La cum şi sufletul meu este gîrbovit la pămînt, precum era şi trupul femeii; La cum Domnul şi asupra sufletului meu poate să-Şi pună mîinile, adică, Sfîntul Său Duh, iar gîrbovirea mea se va vindeca îndată.

Predică - Despre frica nelegiuiţilor 

          Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă(Pildele lui Solomon 28: 1). Nelegiuiţilor le este frică pînă şi de umbre; lor umbra unui copac le pare că este o armată întreagă. Oriunde foşneşte ceva, nelegiuitul îşi zice: iată răzbunătorul vine asupra mea! Lui foşnetul frunzelor i se pare un zăngănit de lanţuri, iar sunetele scoase de păsări strigăte de vînător care dau semnalul de asmuţire cîinilor să sară asupra vînatului. El crede că ierburile cele înalte sînt pîndacii faptelor lui nelegiuite, că undele apei sînt martori în contra lui, că soarele este judecător iar stelele chinuitorii lui. O fraţilor cîte minciuni nu se nasc din frică! Căci frica vine de la păcat, păcatul de la diavol, iar diavolul este tatăl tuturor minciunilor. Frica aceasta rea este primul rod al păcatului. Cînd Adam a păcătuit, el s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Iar cînd Dumnezeu a strigat şi l-a chemat, Adam a zis: "Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut"(Facerea 3: 10). Dar Adam nu ştia de nici o frică înainte de a păcătui, nici nu s-a mai ascuns el de la faţa Domnului pînă atunci. Dimpotrivă, el întotdeauna se grăbea cu bucurie în întîmpinarea Domnului. Dar de îndată ce a păcătuit, el s-a temut. Dar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă. El stă fără păcat, deci fără punct nevralgic, fără slăbiciune, fără frică. Cei fără păcat sînt puternici, foarte puternici, şi au curaj, un foarte mare curaj. Cei fără păcat sînt puternici şi nu ştiu ce este aceea vreo frică. Astfel sînt drepţii, şi numai drepţii. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Unule  fără de păcat, mîntuieşte-ne pre noi de sataniceasca şi deşarta frică, şi păzeşte-ne pe noi de răutatea păcatului care o zămisleşte pe ea, Căci Ţie Se cuvinte toată slava şi mulţumita în veci. Amin.

Sursa:

http://www.scribd.com/doc/49586227/Proloagele-de-La-Ohrida-Vol-1-Sf-Nicolae-Velimirovici

http://www.doxologia.ro/sfantul-cuvios-david-din-tesalonic#icoane