Proloagele din 29 septembrie

Luna septembrie în 29 de zile: Cuviosul Pãrintele nostru Chiriac Sihastrul

Acesta a fost pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450) şi a lui Leon cel Mare (457-474) în cetatea Corint. Tatăl sau se chema Ioan, fiind preot al bisericii din Corint, iar mama lui era Evdochia. Era nepot al lui Petru episcopul, care l-a făcut citeţ la aceeaşi biserică. Deci, plinind el de la naşterea sa optsprezece ani, s-a dus la Ierusalim şi, mergând în lavră, a fost făcut călugăr de marele Eftimie. Şi, arătând el multă nevoinţă, a petrecut 30 de ani în ascultările mănăstirii cu viaţă de obşte apoi, la şaptezeci de ani, a început a se nevoi în peştera Sfântului Hariton, ca pustnic. În vremea aceasta, se înmulţea eresul lui Origen, în Sfânta Cetate, la a cărui dezrădăcinare, Cuviosul Chiriac a îndurat multe osteneli, cu rugăciunea şi cu cuvântul, întorcând pe cei înşelaţi de la amăgire şi întărind pe cei credincioşi în dreapta credinţă şi proorocind grabnica risipire a eresului, prin grabnica moarte a începătorilor ereziei, Hon şi Leontie. Deci, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, a mers Cuviosul Chiriac la linişte şi s-a liniştit în munte, vreme de încă nouă ani, înainte de sfârşitul său. Şi avea Cuviosul un leu mare şi înfricoşător, care nu vătăma pe fraţi, paznic al lui de tâlhari şi al verdeţurilor lui, de caprele sălbatice. Şi era Sfântul Chiriac blând şi primitor şi spunea mai dinainte cele ce aveau să fie. Şi era drept la trup, cu cuviinţă şi cu har, păstrând la peste o sută de ani de vârstă, toate părţile trupului întregi şi neschimonosite de bătrâneţe. Şi niciodată nu s-a aflat şezând degeaba, ci, sau se ruga sau lucra ceva. Şi, aşa, ajungând la adânci bătrâneţi şi făcând multe minuni, cu harul lui Hristos, a răposat în Domnul.

Întru aceastã zi, povestire din viaţa Pãrintelui nostru Chiriac Sihastrul.

        Întru această vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru dezrădăcinarea căruia Sfântul Chiriac a suferit multe osteneli şi, cu rugăciunea şi cuvântul, pierzând ereticeasca şi fără de Dumnezeu învăţătură, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe dreptcredincioşi i-a întărit în credinţă, de care lucru grăieşte Chiril, scriitorul cărţii acesteia, aşa: "Eu," zice el, "ieşind atunci din Lavra marelui Eftimie, am mers în Lavra Sfântului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte (sihăstrie) şi am fost trimis de dânsul cu cărţi la ava Chiriac, înştiinţându-l de războiul ce a fost cu ereticii în Sfânta Cetate şi rugându-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca degrabă să cadă învăţăturile lui Hon şi Leontie, căpeteniile ereticeşti, care bârfesc asupra lui Hristos hulirile lui Origen. Şi, sosind eu la locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi, închinându-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan Sihastrul." Iar el mi-a zis mie: "Să nu se mai mâhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului". Şi a proorocit despre grabnica moarte a lui Hon şi Leontie, care răspândeau dogmele lui Origen. Deci, întinzând cuvântul de învăţătură, Cuviosul mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniştilor şi cum că, prin dumnezeiască descoperire i s-a arătat lui otrava eresului acestuia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, fericitul, înţelegând din vorbe că sunt călugăr din Lavra marelui Eftimie, mi-a zis: "Iată, dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti". Şi a început a spune multe despre Sfântul Eftimie, spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorba lui cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a slobozit cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac, că au murit de năpraznică moarte începătorii eresurilor şi s-a risipit ereticeasca putere şi a încetat războiul cel din mijlocul dreptcredincioşilor. Atunci Chiriac, fără de grijă fiind, a ieşit din peştera Cuviosului Hariton şi a mers, iarăşi, la sihăstrie în Susachim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale şi a sihăstrit într-însa nouă ani. Drept aceea, eu iarăşi poftind să văd faţa cea cu sfântă podoabă a Cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului, la fericitul Chiriac, şi am aflat acolo pe Ioan, ucenicul lui. Iar când ne apropiam de locul acela, ne-a întâmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfricoşător pe care, văzându-l, m-am temut foarte. Iar Ioan, ucenicul Sfântului, văzându-mă înspăimântat, mi-a zis: "Nu te teme, frate Chiril, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru şi nu vatămă pe fraţii ce vin la dânsul". Iar leul, văzându-ne pe noi venind la stareţ, a păşit în lături din cale. Şi, văzându-mă pe mine, ava Chiriac a zis: "Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine, şi s-a bucurat de mine".Apoi, făcând rugăciune, am început să vorbim şi Ioan, ucenicul lui, i-a spus de mine: "Părinte, fratele Chiril, văzând leul, s-a temut foarte". Deci, mi-a zis mie stareţul: "Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că petrece cu mine, şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice". Şi, vorbind, mi-a spus mie multe din marele Eftimie şi de alţi părinţi pustinici, care au vieţuit cu fapte bune; apoi, a poruncit să-mi pună înainte mâncare. Şi, mâncând noi, a venit leul şi stătea înaintea noastră. Şi, sculându-se, stareţul i-a dat lui o parte din pâine, zicându-i: "Mergi de păzeşte verdeţurile". Iar mie mi-a zis: "Vezi, fiule, leul acesta? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tâlhari şi pe barbari îi goneşte de aici. Că de multe ori, oameni răi au năpădit asupra acestui loc sărac şi i-a gonit pe ei leul". Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fiarele sălbatice, ca pe nişte oi, plăcutului Său. Şi am petrecut la dânsul o zi şi multă învăţătură de la dânsul am luat. Iar a doua zi, făcând rugăciune, mi-a dat blagoslovenie şi m-a slobozit cu pace, poruncind ucenicului său să mă petreacă. Şi, ieşind, am aflat leul şezând în cale şi mâncând o capră sălbatică. Şi m-am oprit, neîndrăznind a merge pe lângă el. Iar el, văzându-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vânatul său şi s-a abătut din cale, până ce am trecut. Locul unde Cuviosul vieţuia era sec şi fără apă şi fântână nu avea. Deci, săpând fericitul o groapă într-o piatră, aduna într-însa apă iarna şi destulă îi era, spre trebuinţă şi spre adăparea verdeţurilor, pe toată vara. Iar într-o vară, în luna lui iulie, fiind arşiţă mare, a secat apa cea adunată în piatră şi se mâhnea Sfântul, neavând apă. Deci, ridicându-şi ochii la cer, s-a rugat zicând: "Dumnezeule, Cel ce ai scăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustiul acesta puţină apă, pentru cele de nevoie ale săracului meu trup". Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susachimului, unde vieţuia, şi a plouat în jurul chiliei lui şi i-a umplut lui toate gropile, cele ce erau de piatră. Aşa, degrabă, a ascultat Dumnezeu pe robul său. Încă, socotesc de folos cu dreptate - zice scriitorul vieţii acesteia, Chiril - a spune aici şi aceasta pe care mi-a povestit-o mie părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblând noi prin pustie, mi-a arătat mie un loc, zicându-mi: "Aceasta este locuinţa fericitei Maria". Şi l-am rugat pe el, ca să-mi spună mie de dânsa. Iar el a început a-mi spune: "A fost, zicea el, ceva mai înainte, că mergând eu împreună cu prietenul meu, fratele Paramon, la părintele Chiriac, căutând, am văzut de departe un om stând. Şi socoteam că este un pustnic şi, sârguindu-ne, am mers la dânsul, vrând să ne închinăm lui. Şi, dacă ne-am apropiat de locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Apoi, ne-am înfricoşat şi ne-am înspăimântat, socotind că am văzut un duh viclean şi stăteam la rugăciune. Iar, după rugăciune, căutând încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pământ şi am cunoscut că nu duh viclean era, ci un rob al lui Dumnezeu este şi s-a ascuns dinaintea noastră. Şi, mergând aproape de peşteră, l-am rugat pe el cu jurământ, ca să se arate nouă şi să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de folositoarele lui cuvinte. Şi am auzit din peşteră un răspuns ca acesta: "Ce folos voiţi de la mine? Sunt o femeie păcătoasă şi proastă." Şi ne-a întrebat pe noi, zicând: "Voi unde mergeţi?" Şi i-am răspuns ei: "Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Ci, să ne spui nouă, pentru Dumnezeu, cum îţi este numele şi viaţa ta şi de unde eşti şi pentru ce pricină ai venit aici." Iar ea a răspuns: "Să mergeţi unde voiţi să mergeţi şi, când vă veţi întoarce, vă voi spune vouă". Iar noi ne-am jurat, zicând: "Nu ne vom duce, până nu vom auzi de la tine numele şi viaţa ta." Iar ea, văzându-ne pe noi că nu voim să ne ducem, a început, din peştera sa şi nearătându-se, a ne spune aşa: "Eu mă numesc Maria şi am fost cititoare de psalmi la biserica Învierii lui Hristos, dar diavolul pe mulţi îi rănea din pricina mea şi m-am temut ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gânduri ale cuiva şi să nu adaug păcate peste păcatele mele. M-am rugat lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de unele sminteli ca acestea. Deci, umilindu-mă, odinioară, cu inima, de frica lui Dumnezeu, am mers la Siloam şi am scos un vas cu apă şi am luat şi o coşniţă de bob muiat şi am ieşit noaptea din cetate şi, încredinţându-mă dumnezeiescului ajutor, m-am dus în pustie. Iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus în acest loc şi am optsprezece ani vieţuind aici şi, cu darul lui Dumnezeu, nu mi-a sfârşit apa, nici coşniţa de bob, până astăzi. Ci, mă rog vouă, mergeţi acum la părintele Chiriac şi sfârşiţi slujba voastră, iar, când vă veţi întoarce, să mă cercetaţi şi pe mine, săraca." Aceasta auzind-o, am mers la părintele Chiriac şi i-am spus lui toate cele ce am auzit de la fericita Maria. Iar părintele s-a minunat şi a zis: "Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, câţi sfinţi ascunşi ai, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-Ţi Ţie în taină. Ci să mergeţi, fiii mei, la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi." Deci, întorcându-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria şi am strigat-o, zicând: "Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta; şi nu ne-a răspuns." Apoi, apropiindu-ne de intrarea peşterii, am făcut rugăciune şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrând înlăuntrul peşterii, am aflat-o pe ea răposată în Domnul. Iar din sfânt trupul ei ieşea mare şi frumoasă mirosire şi nu am avut în ce să o învelim şi să o îngropăm pe ea. Şi ne-am dus la mânăstire şi am adus de acolo toate cele de trebuinţă şi, îmbrăcând-o, am îngropat-o pe ea în peşteră şi am astupat peştera cu pietre." Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceasta, a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris, spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru slava iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

Întru aceastã zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Dada, Govdela şi Casdoas, 

fiu şi rudenii ai lui Saporie, împãratul perşilor (sec.IV).

Întru zilele lui Saporie cel Mare, împăratul perşilor, tatăl Sfântului Govdela, era un oarecare creştin anume Dada, mai de frunte la iatacul împărătesc, preaiubit şi neam împăratului, trimis să domnească în ţările ce erau sub stăpânirea perşilor şi el credea, arătat, în Hristos. Deci, pârându-l oarecine la împărat, acesta a trimis la dânsul pe Andramelec, cel mai mare dintre dregătorii lui, ca să afle adevărul, şi, găsindu-l că adevărat crede în Hristos, a scris de aceasta împăratului. Iar împăratul, scriindu-i răspunsul, i-a dat putere asupra oricărui creştin. Şi acest răspuns l-a trimis cu fiul său, Govdela. Deci, primind Andramelec răspunsul şi Govdela şezând alături cu dânsul, a început a face cercetare şi, luându-i seama ce aveau ei în gândul lor, au aflat pe Sfântul, crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos şi vrând să moară cu osârdie pentru Dânsul. Atunci, au aprins un cuptor de foc foarte mare şi au poruncit să bage pe Sfântul într-însul. Şi, aprinzându-se cuptorul foarte şi înălţându-se para focului, încât se îngrozeau cei ce o vedeau, au adus pe Sfântul Dada să-l arunce într-însul, că nu se supuneau păgâniei. Deci, dacă s-a apropiat de cuptor şi şi-a făcut semnul cinstitei şi de viaţa făcătoarei Cruci, au văzut cuptorul stins şi izvorând apă, în loc de văpaie. Şi se minunau toţi de o minune mare ca aceea. Iar fiul împăratului, Govdela, a zis: "Iubitul meu Dada, cine te-a învăţat nişte farmece ca acestea?" Iar el a zis către dânsul: "Măcar de te-ai fi învrednicit şi tu să fi învăţat de la dascălul meu". Şi Govdela a zis: "Dar, de voi crede în Hristosul tău, putea-voi să fac şi eu lucruri ca acestea?" Zis-a Dada: "Nu numai ca acestea vei face, ci cu Dânsul vei împărăţi". Şi a poruncit Govdela de a aprins un cuptor şi, chemând el numele lui Hristos, îndată l-a stins şi, căzând la Sfântul, a crezut în Hristos. Acestea văzând, Andramelec s-a dus de a spus toate împăratului. Deci, împăratul, auzind că fiul său s-a făcut creştin, a trimis de l-au adus şi a poruncit să taie toiege cu ghimpi şi a pus patru slujitori de l-au bătut, care, obosind şi nemaiputând, a pus pe alţii în locul lor. Iar Sfântul, fiind bătut peste tot trupul, se ruga întru sine, ca să i se dea răbdare. Şi, arătându-i-se, îngerul îl întărea zicându-i: "Fii bărbat, că eu sunt cu tine". Şi, băgându-l în temniţă, a stat acolo cinci zile. După aceea, un oarecare Gargal, luând voie de la împăratul asupra Sfântului şi asupra tuturor creştinilor şi scoţând pe Sfântul din temniţă şi bătându-l cu vine de bou Sfântul se ruga şi osândea legea tatălui său. Atunci, a poruncit Gargal să-i scoată două fâşii de piele de la picioare până la cap, zicând: "Lasă, că va veni, cu adevărat, Hristosul tău şi te va tămădui". Şi, după aceasta, legându-l foarte tare, l-au băgat iar în temniţă. Deci, legăturile singure dezlegându-se şi Sfântul îndată făcându-se sănătos, precum era şi mai înainte, Gargal văzând aceasta, se minună şi a mers de a spus împăratului. Iar împăratul i-a zis: "Mergi de-l omoară pe păgân, că nu-mi este fecior, ci-mi este vrăjmaş, de vreme ce a crezut în Hristos". Deci, i-a băgat o frigare arsă prin ureche, ce a răzbătut în cealaltă ureche şi l-a aruncat în temniţă. Iar el, făcând rugăciune, a venit îngerul Domnului şi i-a scos frigarea şi l-a tămăduit. Deci, Gargal, văzând aceasta, iarăşi, l-a bătut cu vine de bou şi l-a închis, iar, a doua zi, l-a bătut cu beţe de rugi. După aceea, zgâriindu-i coastele cu unelte de fier, fără milă zicea: "Ia să vedem, veni-va Hristos să te tămăduiască?" Şi numai cât s-a rugat, fiind în temniţă, îndată s-a tămăduit, slăvind şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu. Deci, văzându-l cei ce erau în temniţă s-au minunat, zicând: "Mare este Dumnezeul creştinilor !" Iar stăpânitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l ia cu cârlige de fier, să-l spânzure de umeri şi să stea aşa de la al treile ceas, până la al noulea, şi, făcându-se aceasta, Sfântul se ruga întru sine, fiind spânzurat. Deci, pogorându-l de acolo, l-au dus, iarăşi, în temniţă. Iar mama sa şi sora sa doreau ca să-l vadă, dar se temeau de împărat. Deci, împăratul auzind, a zis către Gargal: "Încă tot trăieşte acel fermecător Govdela?" Iar el a zis: "Aşa, împărate, încă este viu. Şi eu multe chinuri i-am făcut lui, dar tot este viu". Atunci, împăratul a poruncit să-i descopere pielea capului, începând de la spate, să-i acopere obrazul. Şi, făcându-i şi aceasta, iar l-a băgat în temniţă şi el slăvea pe Dumnezeu. Iar dimineaţa, aflând că tot este viu, i-au dezrădăcinat unghiile de la mâini şi de la picioare şi cele patru măsele mari şi l-au auncat în temniţă, ca pe un mort, poruncind să nu-i dea nici apă, nici să intre cineva la dânsul. Iar sora-sa, a mers la dânsul şi i-a dat apă, zicând temnicierului să nu spună cuiva, că-şi va pune capul. Deci, până aici primea Sfântul tămăduirile, de vreme ce încă nu era sufletul lui întărit şi întemeiat. Iar dacă i s-a adeverit credinţa, nu-i mai trebuia lecuire. Ci, luând răbdare, îndrăznire şi osârdie la chinuri, cu luminarea Sfânului Duh, aflându-se şi rănit, se bucura şi tămăduia pe toţi şi toţi se minunau de aceasta. Deci, mai era şi un alt oarecare Gargal, fermecător, ce se afla în temniţă, pentru multe rele ce făcuse, care, văzând răbdarea Sfântului şi acele slăvite şi minunate lucruri ce se făceau de către dânsul, a căzut la picioarele Sfântului, zicând: "Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomeneşte-mă şi pe mine înaintea Hristosului tău". Iar Sfântul i-a zis: "Crede într-Însul şi te va izbăvi de toate relele tale". Şi Gargal a zis: "Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase". Şi s-a alăturat lui Govdela. Deci, a doua zi, i-a adus stăpânitorului pe amândoi înaintea sa şi, dezbrăcând pe Gargal, a poruncit de l-au bătut cu toiege şi el, cătând la cer, zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tău pătimesc, întăreşte-mă". Şi acestea zicând, şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Iar pe Sfântul Govdela, punându-l într-un teasc de lemn, i-au strujit picioarele şi aprinzând nişte făclii, i-au ars subţiorile. Deci, băgându-l în temniţă, cei închişi se ungeau cu sângele de pe trupul Sfântului şi se lecuiau de rănile lor, ce le aveau din bătăi şi alţi bolnavi intrau şi se tămăduiau şi slăveau pe Dumnezeu. De care lucru auzind, dregătorul nu credea. Iar peste cincisprezece zile, scoţându-l din temniţă, l-au aflat întreg şi sănătos şi, văzându-l se minunau. Deci, punând într-o căldare iarbă, pucioasă şi smoală şi fierbându-le foarte, a poruncit să bage pe Sfântul într-însa, iar Sfântul, căutând la cer şi rugându-se, s-a aruncat înăuntru, dar spărgându-se căldarea, a ieşit sănătos şi neatins de smoală. Atunci Gargal socotindu-se cu soţii lui, au răstignit pe Sfântul gol, sus pe un lemn şi l-au săgetat multă vreme. Şi era de văzut lucru preaslăvit, de vreme ce, nu numai că Sfântul rămânea nerănit, ci şi săgeţile, ce se slobozeau asupra lui, se duceau în văzduh. Aceasta i-a făcut pe toţi de s-au cutremurat, iar cel ce a dat sfatul acesta a tras cu arcul asupra Sfântului, dar săgeata s-a întors şi i-a scos ochiul cel drept. Deci, văzând iarăşi, împăratul toate lucrurile deşarte, a trimit pe fiica sa, Casdoas, să înveţe pe Govdela şi să-l întoarcă. Iar ea, dacă s-a dus, învăţându-se de fratele său, s-a făcut creştină. Deci, împăratul mâniindu-se, de aceasta, a poruncit de a pus pe fiica sa de au bătut-o cu toiege, apoi au băgat-o în temniţă şi, durând-o rănile ce primise, a zis către Sfântul: "Roagă-te pentru mine, că nu pot răbda chinurile." Iar Sfântul i-a zis: "Să nu-ţi lipsească credinţa lui Hristos şi nădăjduiesc în Acela în Care ai crezut, că nu te vor mai cuprinde chinurile, nici vei mai cunoaşte altă durere." Apoi, scoţând împăratul pe Sfântul Govdela, a poruncit să-i lege mâinile şi picioarele şi să-l arunce în picioarele cailor de la moară, ca să-l calce toată noaptea. Deci, făcându-se şi aceasta, s-a păzit nevătămat, binecuvântând pe Dumnezeu. Iar dimineaţa, aflându-se sănătos şi dezlegat de legături, se minunau toţi. Deci, au ars şi nişte ţepi de fier şi l-au mai ars. Apoi, a poruncit de i-au băgat două cârlige de fier prin mâni şi l-au spânzurat între două lemne, fiind de trei coţi depărtare unul de altul. Dar Sfântul, şi spânzurat, tot se ruga. Iar Dadi şi Alvin, creştini fiind, stăruiau şi scriau chinurile Sfântului, în taină, de frica împăratului. Către ei a zis Sfântul: "De puteţi, aduceţi-mi apă şi undelemn, ca să mă botez, iar de nu puteţi, rugaţi-vă, ca să se facă aceasta." Şi, grăind aceste cuvinte, iată, un norişor, mic cât o neghiniţă, l-a acoperit pe Sfânt şi au turnat pe capul lui undelemn şi apă multă şi a auzit glasuri zicându-i: "Iată că ai primit Sfântul Botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela". Şi s-a făcut faţa lui ca lumina şi a ieşit mult miros frumos. Iar Sfântul, auzind glasul, spânzurat fiind pe acel lemn, făcea rugăciune către Dumnezeu, mulţumindu-I şi slăvindu-L. Deci, Gargal pogorându-l şi dintru acel chin, ascuţind trestie, a pus de l-a împănat pe tot trupul de la picioare, până la cap. Şi, astfel, stând împănat multe ceasuri, şi, iarăşi, Sfântul rugându-se către Dumnezeu, şi-a dat sufletul. Atunci, Gargal i-a legat picioarele cu ştreanguri şi atârnându-l de cozile unor cai neînvăţaţi, i-au târât trupul gol, prin locuri rele şi pietroase, de i se rupea carnea în bucăţi de pe dânsul, şi ce a mai rămas din trupul lui, l-au tăiat şi l-au făcut trei părţi şi l-au risipit.

Iar creştinii, cei mai sus zişi, bărbaţi care erau şi preoţi, adică Dadi şi Avdin şi Armazac diaconul, le-au luat şi le-au dus la casele lor. Şi înfăşurându-le cu pânză şi cu aromate, le-au îngropat cu osârdie. Iar pe Sfântul Dada cel slăvit, vărul împăratului, chinuit mai înainte cu multe feluri de chinuri, l-au tăiat în bucăţi şi aşa s-a săvârşit şi el în Domnul. Iar oarecare iubitori de Dumnezeu, adunând şi bucăţile moaştelor lui, le-au îngropat la loc însemnat. Deci, cei trei bărbaţi, ce s-au pomenit mai înainte, cântând toată noaptea, când a fost la miezul nopţii, s-a aflat în mijlocul lor şi Sfântul Govdela, care le-a zis: "Îmbărbătaţi-vă în Domnul, fraţilor şi staţi întăriţi şi neschimbaţi şi nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar pe suflet nu pot să-l ucidă." Iar ei, dacă l-au văzut, s-au bucurat şi, iarăşi, le-a zis: "Dumnezeu să vă dea plată pentru cele ce aţi ostenit pentru mine". Deci, plecându-şi capul către Dadi, a zis: "Ia cornul cu undelemn şi Sfântul Trup al lui Hristos şi intră în grădina împăratului şi unge pe soră-mea Casdoas şi o împărtăşeşte cu Sfântul Trup.". Deci, acelea luându-le, a mers şi cum a sosit la poartă i s-a arătat îngerul Domnului şi a intrat cu dânsul şi, botezând-o preotul şi împărtăşind-o cu Trupul Domnului i-a zis ei: "Mergi şi dormi, până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos" şi, îndată, luând îngerul sufletul ei, l-a adus la cer. Iar dimineaţă, mama sa, intrând la dânsa şi aflând-o săvârşită, s-a dus la împărat şi i-a zis: "De acum înainte, bucură-te tu şi împărăţia ta. Că fiul meu, ca şi cum ar fi avut el singur greşelile a mii de ucigaşi, cu mii de chinuri muncindu-l tu, s-a săvârşit. Iată, acum, şi fiica mea, ca şi cum ar fi ucis pe tatăl ei, omorâtă cu toiege s-a săvârşit şi ea". Acestea auzind, cumplitul şi nemilostivul acela băutor de sânge împărat nu s-a plecat nicidecum să cinstească sfintele moaşte ale sfintei fiicei sale şi, învelind-o spre milă. Iar împărăteasa, luând aromate de tot felul cu mirosuri scumpe, a uns într-o porfiră împărătească, a pus-o împreună cu Govdela, fiul ei. Întru slava Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeului nostru, Căruia I Se cuvine slava în veci, Amin.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage29Sep.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1186http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie29.htm

Proloagele din 28 septembrie

 

Luna septembrie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului 

Pãrintelui nostru Hariton Mãrturisitorul.

      Acesta a trăit pe vremea împăratului Aurelian(270-275), fiind din cetatea Iconiei şi din ţara Licaoniei, unde Sfântul strălucea în dreaptă credinţă, ca cel mai bun între creştini. Deci, fiind adus înaintea judecătorului şi mărturisind cu îndrăzneală că zeii păgânilor sunt diavoli, iar Hristos este Dumnezeu, a fost bătut de patru slujitori, fără cruţare; şi atât l-au bătut, încât carnea cădea de pe oase, iar sângele se vărsa ca un râu. Şi, văzând că era de-abia viu, încetară de a-l mai bate şi, temându-se că degrabă va muri, l-au dus la temniţă, că abia sufla. Şi l-a întărit Dumnezeu şi l-a făcut sănătos. Deci, a doua oară l-au scos la judecată. Iar el, aceleaşi mărturisind, cu şi mai mare mânie s-a pornit judecătorul, poruncind să-i ardă trupul cu făclii şi l-au fript ca pe nişte carne de mâncare. Şi, iarăşi, în temniţă îl aruncară. Deci, murind Aurelian împăratul şi prigonirile încetând, se vesti poruncă pretutindeni, ca toţi creştinii să fie slobozi. Şi era mare bucurie între creştini. Atunci, a fost slobozit sănătos şi Sfântul Hariton. Însă ostaşul lui Hristos cel însemnat cu răni, s-a lepădat de lume şi, alegând calea cea aspră, s-a făcut pustnic. Şi, mergând odată pe cale, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care, neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, cu gândul să ia un preţ bun, vânzându-l ca rob, şi l-au dus la peştera lor. Dar el s-a izbăvit de ei, într-un chip ca acesta: un şarpe veninos, venind şi intrând în vasul în care aveau tâlharii vin, şi-a vărsat otravă în vin, din care, bând tâlharii, toţi au murit. Iar Sfântul, făcând peştera biserică, a strâns acolo mulţime de călugări şi cu aurul găsit la tâlhari a făcut o mânăstire şi îi învăţa pe fraţi calea cea mântuitoare a muncii şi a rugăciunii. Şi aşa a întemeiat el trei mânăstiri, păşind din pustie, în mai mare pustie. Şi mulţi credincioşi veneau la dânsul să-i povăţuiască să ia binecuvântare, deprinzând de la el curata vieţuire creştinească şi necurmata slujire a lui Hristos. Deci, scoţând dintr-o piatră uscată izvor de apă şi arătându-se tămăduitor a tot felul de boli, la adânci bătrâneţi a adormit în Domnul. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc 

şi a sufletului şi despre Învierea morţilor.

      Un oarecare om de bun neam a sădit vie şi a îngrădit-o pe ea cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: "Pe cine voi face străjer la moştenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă aşa voi face: voi pune lângă poartă un orb şi un olog şi, de va voi cineva din vrăjmaşii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceştia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va şi merge, apoi în prăpastie va cădea". Şi i-a pus pe ei lângă poartă şi s-a dus. Iar după ce au stat ei multă vreme, a zis orbul ologului: "Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluieşte pe dinafară de poartă?" A răspuns ologul: "Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înţelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog şi nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăţi şi să ne săturăm". A răspuns orbul ologului, zicând: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorinţa şi cu lipsa? Că măcar că eu sunt orb, însă picioare am şi puternic sunt ca să te port pe tine; ia coşniţa şi te aşează în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea şi toate bunătăţile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dânsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: "Tu ştii că eu sunt orb." Sau de te va întreba pe tine şi tu să zici: "Eu sunt olog." Şi aşa, mult mai înţelepţi vom fi decât stăpânul nostru". Deci, şezând ologul deasupra orbului şi mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia şi, văzând-o pe ea furată, a poruncit să aducă pe orb şi i-a zis: "Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?" A răspuns orbul: "Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că chiar de aş fi voit, însă nu văd pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu". Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, până ce va veni ologul şi, venind, au şi început singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: "De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-aş fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog". Iar orbul zicea: "De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aş fi mers eu acolo?" Atunci domnul, şezând la judecată, a început a-i judeca pe ei. Şi le-a zis lor: "Precum aţi furat, aşa să stea ologul pe orb". Deci, şezând ologul pe orb, a poruncit să-i bată pe ei fără de nici o milă. Să înţelegeţi puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar via este pământul şi lumea aceasta. Iar gardul, Legea şi poruncile. Slugile, care sunt cu dânsul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puşi lângă poartă, arată că adică i-a dat omului în stăpânire toate cele pământeşti. Iar, călcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiască pământul şi să învieze morţii, precum grăieşte Pavel, atunci toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Că atunci sufletele, iarăşi, vor intra în trupuri şi vor lua răsplătire după fapte. Şi se vor trimite păcătoşii întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, iar drepţii întru viaţa veşnică. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage28Sep.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie28.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=118

Proloagele din 27 septembrie

 

Luna septembrie în 27 de zile: Sfântul Mucenic Calistrat 

şi cei împreunã cu dânsul (+304)

      Locul de naştere al Sfântului Calistrat a fost Cartagina, din Africa, iar cu slujba ostăşească era la Roma, în zilele împăratului Diocleţian (284-305) şi ţinea de tabăra cruntului dregător Persentin. Deci, pe când era el cu toată tabăra lui la Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă şi, fiind prins de Persentin şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a fost bătut cumplit, de curgea sângele din rănile lui, ca pârâul. A fost, apoi, târât cu trupul gol pe un loc cu hârburi ascuţite, şi, băgându-l într-un sac, slujitorii l-au aruncat în mare, dar, rupându-se sacul, Sfântul a ieşit sănătos din valurile apei. Şi, văzând această minune, cei patruzeci şi cinci de slujitori care-l bătuseră au crezut în Hristos. Şi Persentin dregătorul a pus de i-a bătut şi pe aceştia şi i-a băgat împreună cu Calistrat în temniţă. Şi-i învăţa Sfântul Calistrat în temniţă, pe toţi, despre Judecată, despre Înviere şi despre suflet şi celelalte dogme ale credinţei. Iar când i-a scos din temniţă şi-i ducea pe toţi din nou la judecată, trecând ei pe lângă un templu păgân şi făcând rugăciune, toţi idolii din templu au căzut la pământ, sfărâmându-se ca de un cutremur. Cei de faţă, 184 de slujitori, văzând aceasta, au crezut şi au mărturisit şi ei pe Hristos. Deci, tuturor acestora, împreună cu Sfântul Calistrat, li s-au tăiat capetele, în ziua de 27 septembrie. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie,  

despre faptul de a nu judeca pe aproapele

Vezi vreun păcat mai greu, decât a judeca pe aproapele? Ce, dar, este mai greu decât acela? Că aşa îl urăşte Dumnezeu şi se întoarce de la unul ca acela, precum urăşte cineva pe un vrăjmaş al său. Deci, oare, nu suntem datori a ne cutremura şi a ne teme? Că ştiţi ce s-a întâmplat stareţului aceluia care, auzind de un frate ce căzuse în desfrânare, a zis: "O, rău a făcut!". Oare, nu ştiţi cât de înfricoşător grăieşte de dânsul în Pateric? Că a adus Îngerul sufletul fratelui ce greşise şi i-a zis lui: "Vezi, cel pe care l-ai osândit, a adormit. Deci, unde porunceşti ca să-l pun? Întru împărăţie sau la osândă?" Şi, iarăşi, a zis îngerul către stareţul acela: "De vreme ce tu eşti judecător drepţilor şi păcătoşilor, spune, ce porunceşti pentru acest smerit suflet ? Oare, îl vei milui pe el sau chinurilor îl vei da?" Şi aşa, acel stareţ se minuna şi se înspăimânta de o hotărâre îngerească, precum aceea. Şi şi-a petrecut cu suspinuri şi cu lacrimi cealaltă vreme a vieţii sale şi se ruga lui Dumnezeu cu mulţime de osteneli, ca să-l miluiască pentru păcatul acela. Şi a căzut el cu faţa sa la picioarele Sfântului Înger şi a luat iertăciune. Şi, iarăşi, i-a zis lui Îngerul: "Iată, ţi-a arătat ţie Dumnezeu ce este mai greu, adică, aceasta de a judeca pe fratele tău şi niciodată, iarăşi, să nu faci lucrul acesta. Iată, de acum iertat eşti." 

Şi dintr-această vreme, niciodată nu a încetat sufletul bătrânului dintr-un plâns ca acela, până ce a murit. Apoi, ce vom lua noi, osândind pe aproapele? Căci ni se cade nouă, fiecăruia, fraţilor, a lua aminte de noi înşine pentru ale noastre păcate. Că, lui Dumnezeu este cu putinţă a îndrepta sau a osândi, Celui ce ştie aşezarea fiecăruia şi puterea, precum Acela singur ştie. Că într-alt fel judecă pe episcop, într-alt fel pe domn şi pe boier, într-alt fel judecă pe egumen şi într-alt fel pe ucenic, într-alt fel pe bătrân şi într-alt fel pe tânăr, într-alt fel pe bolnav şi într-alt fel pe cel sănătos. Şi cine va putea să ştie acele judecăţi ale Lui, fără numai El singur, Cel ce a făcut toate şi ştie toate?

 

Întru aceastã zi, cuvânt de învãţãturã al lui Grigorie monahul: 

sã nu ne lenevim la a noastrã mântuire 

       Nu este de cuviinţă, fraţilor, să ne lenevim la a noastră mântuire, nici să trecem cu vederea vremea cea dată nouă spre pocăinţă, pe care, iarăşi, a o mai dobândi, nu vom putea. Că foarte de primejdie lucru este, celor ce nu se pocăiesc acum şi aici. Să ne pocăim, drept aceea, de păcatele noastre, până ce nu ne ajunge pe noi moartea. Că de acolo nu ne vom putea întoarce, de vreme ce nu este întoarcere de acolo, ci vom merge în pământul cel întunecat al întunericului celui veşnic, unde nu este lumină, nici viaţă pentru păcătoşi. Drept aceea, acum să ne pocăim, o, fraţilor, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem către noi înşine şi, să-I plăcem Lui prin fapte bune, prin post şi rugăciune, prin milostenie şi prin smerenie, prin curăţie şi prin iubirea de fraţi şi prin pocăinţă, neîndeletnicindu-ne cu deşertăciunile veacului acestuia. Să ne lepădăm de răutăţile lumeşti, să nu ne îmbrăcăm, iarăşi, cu patimile trupeşti, cu nesaţiul şi cu beţia şi cu pofta desfrânării, stricându-ne sufletul şi trupul. Că puţină este vremea noastră aici. Pentru aceasta, să ne grijim de sufletul nostru şi să căutăm mântuirea noastră, să ne ostenim spre Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi nu, adică, astăzi să ne pocăim şi să ne smerim, iar mâine să facem mai rele fapte. Că cel ce se pocăieşte de păcatele sale şi, apoi, iarăşi le face, ce sporeşte în pocăinţa sa, întorcându-se de la dreptate la păcat? Sau cum va fi auzită rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu? Că Dumnezeu găteşte asupra lui mânia Sa. Pentru că, precum multă este mila Lui, aşa sunt multe şi certările Lui şi pe fiecare, după faptele lui, îl judecă şi fiecare, după faptele sale, află. Fericit este omul cel ce poate face păcatul şi nu-l face. Şi amar de inima care cugetă în două părţi şi de păcatul care umblă în două căi. Că Domnul pe cei cu un gând îi sălăşuieşte în casa Sa.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage27Sep.shtmlhttp://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie27.htmhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=76&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1184

Proloagele din 26 septembrie

 

Luna septembrie în 26 de zile: Mutarea sfântului şi întru tot lãudatului 

Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul

     Acest Sfânt Ioan Teologul era din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el, odată, peşti la marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedei, zicând: "Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni". Deci, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus şi mult i-a iubit pe dânşii. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acesta să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost însă unul din cei doisprezece Apostoli, aleşi de Iisus şi era cel mai tânăr din ceata Sfinţilor Apostoli, drept aceea, şi tradiţia Bisericii arată că el a trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic (adică până aproape de anul o sută). Sfântul Ioan era, apoi, unul din Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte "ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20), negreşit pentru fecioria şi darurile lui. Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului. La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credinţa lui Iisus. Aceeaşi Tradiţie mai spune că, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), "Apostolul dragostei" a fost surghiunit în insula Patmos şi că acolo a vieţuit el multă vreme. Tot acolo a scris el şi Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Deci, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98) Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la dânsul şi să aducă pe oameni la Hristos. Sfântul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: "Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl întrebau de ce repetă el mereu aceleaşi îndemnuri. Iar el răspundea, zicând: "Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns". Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, în alt treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), după ce a ieşit nevătămat dintr-un cazan cu untdelemn în fierbere, la Roma (Tertullian). El este singurul Apostol, care a mers cu Iisus până la piciorul Crucii, marele martor credincios al Evangheliei a 4-a şi al Apocalipsei.

 Întru aceastã zi, Cuvânt despre un tânãr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan

       Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind în cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tânăr de bun neam, mare la trup şi frumos la chip şi voia sufletul lui să fie credincios. Deci, învăţându-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urmă l-a dus pe el la episcopul cetăţii aceleia şi i-a zis lui: "Episcope, pe acest tânăr ţi-l dau ţie, martor fiindu-ne Sfântul Duh, ca să-l păzeşti pe el de tot lucrul rău." Şi, acestea zicând, Ioan Apostolul s-a dus în alte părţi, ca să-i înveţe pe oameni a crede în Hristos. Iar episcopul luându-l pe acel tânăr, îl învăţa şi-l povăţuia cu tot dinadinsul. Şi, nu după multe zile, l-a botezat. Deci, socotind că l-a întărit pentru totdeauna cu botezul pe tânăr, episcopul după aceea nu-l mai povăţuia pe el, ca la începutul învăţăturii. Dar, nu după multă vreme, tânărul a slăbit în credinţă şi s-a lipit de nişte tineri, oameni fără de minte şi a început împreună cu dânşii a umbla la ospeţe scumpe, la vin mult şi la desfrânări de toată noaptea, iar, după aceea, la tâlhărit, încât mai pe urmă l-au luat acei răi prieteni până şi în munte. Şi, pentru că era mare la trup, tâlharii şi l-au pus vătaf şi cu totul nemilostiv l-au făcut pe el şi fără de Dumnezeu, amarnic şi cumplit. Şi, trecând un an, a venit Ioan la Efes şi înaintea tuturor a zis episcopului: "O, episcope, să-mi aduci mie datoria, care ţi-am încredinţat-o". Iar episcopul s-a mirat de acel cuvânt, ca şi când Ioan îl întreba pe el, despre lucruri scumpe sau despre aur. Şi dacă Ioan l-a văzut că nu se pricepe, i-a zis: "Să-mi aduci mie pe tânărul pe care ţi l-am încredinţat". Iar episcopul, auzind, a suspinat foarte şi a zis către Ioan: "A murit tânărul". Iar Ioan i-a zis: "Cum şi în ce chip? Cu moarte sufletească sau trupească?" Şi a zis episcopul: "Adevărat este, cu moarte sufletească. Că foarte vrăjmaş s-a făcut şi, mai ales, tâlhar cumplit". Şi a zis Ioan episcopului: "Au nu te pusesem păzitor sufletului tânărului acestuia şi bun păstor la oaia lui Hristos? Deci acum să-mi aduci mie un cal, ca să încalec pe el, şi voi merge la locul unde este tâlharul". Şi, încălecând Ioan pe cal, a alergat degrabă, căutând oaia cea pierdută a lui Hristos. Şi, ajungând la munte, unde făcea tâlhării, îl prinseră străjile tâlhăreşti. Şi se ruga Ioan, zicând: "Să mă duceţi pe mine la căpetenia voastră". Şi, luându-l pe el, l-au dus. Iar el sta întrarmat. Şi cum l-a văzut pe Ioan la sine venind, ruşinându-se, a fugit. Iar Ioan, uitându-şi bătrâneţile, alerga tare după tânăr, zicând: "Pentru ce fugi de mine, o, fiule, al bătrânului tău? Şi pentru ce-mi faci mie osteneală, fiule? Stai, miluieşte-mă pe mine străinul, neputinciosul bătrân. Stai, nu te teme, ai nădejde de mântuire. Pentru tine voi răspunde eu înaintea lui Dumnezeu, pentru tine eu îmi voi pune sufletul meu, precum Domnul Iisus Hristos pentru noi. Nu te teme, fiul meu, nu te înspăimânta. Hristos m-a trimis pe mine, ca să-ţi dau ţie slobozire păcatelor. Eu voi pătimi pentru tine: asupra mea să fie sângele pe care tu l-ai vărsat, pe grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu". Şi aceasta, auzindu-le, a stat tânărul şi şi-a aruncat armele, tremurând foarte şi plângând. Şi s-a apropiat de Ioan, sărutându-l pe el cu lacrimi, iar dreapta lui şi-o ascundea, pentru că era încă pătată de sânge. Deci, luându-l pe el de la tâlhărit, s-au întors în Efes şi l-a dus pe el la Biserică, dându-ne nouă tuturor chip de pocăinţă adevărată, ca nimeni din noi, căzând în multe păcate, să nu deznădăjduim de a noastră mântuire, ci, la pocăinţă venind, să câştigăm mila lui Dumnezeu. Că El voieşte să ne mântuiască pe noi şi la cunoştinţa adevărului să ne ducă.

 

Întru aceastã zi, Cuvânt despre Sfântul Ioan Teologul, care învãţa pe un copil sã facã icoane

      Este o cetăţuie mică, aproape de Constantinopol, şi în aceea era un oarecare copil sărac, cu numele Gusar. Deci, avea el un obicei, că se tocmea să păzească gâştele. Însă la porţile cetăţii aceleia era chipul Sfântului Ioan Teologul, făcut cu vopsele. Şi el, când trecea cu gâştele pe dinaintea porţii, scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul Teologului şi zicând: "Doamne, dă-mi mie ca să învăţ să zugrăvesc doar chipul acesta, că mult îmi doreşte sufletul meu." Şi, uneori, nu-i potrivea mâinile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Şi, iarăşi ştergând, scria. Şi aceasta a făcut-o el în trei ani. Deci, odată, scriind el, a venit la dânsul chiar adevăratul Sfântul Ioan Teologul cu chipul cărunt, cum era şi zugrăvit pe porţile cetăţii, şi i-a zis lui: "Ce este acesta, ce faci Gusar, scriind pe nisip?" Iar Gusar a zis: "Mă uit la poarta cetăţii şi văd chipul lui Ioan Teologul, că aceasta învăţ de trei ani, scriindu-l pe nisip". Şi, iarăşi, i-a zis Sfântul Ioan: "Au, doară, voieşti să zugrăveşti chipul icoanei?" Zis-a lui Gusar: "Aşa, stăpâne, foarte mult doresc aceasta". A luat atunci Ioan condei şi cerneală şi a scris o scrisoare aşa: "Eu, Ioan Teologul, cel ce m-am rezemat de cinstitul piept al Domnului şi am băut paharul cel de taină al Lui, am trimis la tine, Hinare, pe acest copilaş, Gusar, să-l înveţi pe el să zugrăvească icoane, mai bine decât tine". Şi, pecetluind-o cu pecetea, a dat-o lui Gusar, zicându-i: "Mergi la Constantinopol, că este acolo un zugrav împărătesc, anume Hinar, care zugrăveşte în palatele împărăţiei cele aurite şi merge totdeauna la Utrenie, în Sfânta Sofia. Şi, după ce va sosi el, să-i dai lui scrisoarea aceasta şi spune-i: "Mi-a dat-o mie Ioan Blagoslovul; şi să mergi după el". Şi acestea zicând el, s-a făcut nevăzut. Deci, a alergat Gusar degrabă în cetate şi, făcându-se dimineaţă, a văzut pe acel zugrav împărătesc, mergând de la Sfânta Sofia şi i-a dat lui scrisoarea şi a mers după dânsul. Iar zugravul, citind scrisoarea, s-a minunat cum era scrisă. Deci, Gusar i-a spus lui toate cele ce i s-au întâmplat, pe când păştea gâştele. Însă zavistia a cuprins inima zugravului, încât gândea de ar fi putut să nu-l înveţe pe el. Iar întru acea vreme, un om împărătesc făcuse o biserică de piatră şi a dat zugravului să-i zugrăvească o icoană din cele patru icoane mari, în numele Sfântului Ioan Teologul. Şi, ducându-se după unelte, i-a poruncit lui Gusar să-i facă vopsele. Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acela a zăbovit acolo la masă. Iar, pe când ucenicul freca vopsele albe, a venit la dânsul Ioan Teologul şi i-a zis: "Ce faci, Gusar?" Iar Gusar a zis: "Frec vopsele, ca să zugrăvească meşterul meu icoana lui Ioan Teologul". Iar Ioan i-a grăit lui: "Scoală şi scrie". Iar Gusar, tremurând, a zis: "Eu, Stăpâne, nici condei n-am luat, nici n-am învăţat". Iar Ioan i-a zis: "Caută la mine şi scrie". Şi luând condeiul şi apucându-l pe el de mână, scria chipul pe scândură. Şi, după ce l-a zugrăvit, a ieşit de la dânsul şi s-a luminat palatul de icoană, ca de soare. Iar Gusar a început a plânge, gândind: "Ce-mi va fi mie de la meşter?" Deci, venind zugravul, a început a se minuna de ceea ce s-a săvârşit; că îndată Gusar s-a făcut mai bun decât meşterul. După aceea, s-a spus împăratului: "Este, la zugravul tău, un ucenic ce a venit să înveţe, de trei zile, iar ieri a zugrăvit icoana lui Ioan Teologul, cât şi palaturile s-au luminat de dânsa, ca de soare şi mintea omenească nu pricepe". Şi, luând icoana, au dus-o la împărat. Şi pe împărat l-a cuprins frica de strălucirea icoanei. Şi s-a făcut defăimare împărătescului zugrav de către oamenii împărăteşti, unii, adică, ziceau că ucenicul este mai bun decât meşterul. Iar alţii ziceau că meşterul este mai bun. Deci, a zis împăratul: "Eu voi judeca drept, care este mai bun". Şi a zis zugravilor: "Să zugrăviţi doi vulturi în palatele mele şi pe fiecare din vulturi să-l puneţi pe perete. Iar eu, luând corbul, îl voi slobozi şi pe al cărui vultur va începe corbul a-l apuca, acela va fi cel mai bun". Şi toţi au zis: "Drept ai grăit, împărate". Deci, mergând degrabă, au zugrăvit doi vulturi, fiecare pe al său şi toţi se minunau, căutând la amândoi. Şi priveau la zugrăveala meşterului şi ziceau: "Nu este ca acesta în lume". Iar, după ce veneau la al ucenicului în uimire cădeau, că-i vedeau zugrăveala lui foarte vrednică de cinste. Iar împăratul, luând corbul, l-a slobozit, iar corbul a început a apuca pasărea după peretele ucenicului. Şi, de atunci, a luat împăratul pe Gusar, la sine, să zugrăvească palatele; şi a fost pictura lui mai bună decât a lui Hilar dascălul. Iar icoana aceea, a Sfântului Ioan Teologul, a dus-o în Biserica unde o zugrăvise. Şi au sfinţit biserica cu hramul Sfântului Ioan Teologul şi au prăznuit cu bucurie, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cade slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Viaţa Sfântului Voievod Neagoe Basarab

        Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage26Sep.shtmlhttp://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1183

Proloagele din 25 septembrie

 

Luna septembrie în 25 de zile: pomenirea cuvioasei maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul

      Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450) şi era singurul copil al unui om puternic, slăvit, credincios şi milostiv, Pafnutie cu numele, din cetatea Alexandrei. La 18 ani de la naşterea ei, tatăl său îi găsise un mire, după măsura rangului său. Eufrosina, însă, iubea viaţa monahicească. Drept aceea, pe orice călugăr primit în casă şi ospătat de tatăl ei, ea îl întreba despre viaţa fraţilor din mânăstire. Deci, odată, pe când tatăl ei nu era acasă, Eufrosina a părăsit lumea şi deşertăciunile ei şi a fugit, pe ascuns, din casa părintească, schimbându-şi portul, adică îmbrăcând haine bărbăteşti şi numindu-se Smarald, în loc de Eufrosina. Tunzându-şi, apoi, părul capului său şi dându-se drept un famen împărătesc, a intrat într-o mânăstire bărbătească, în tot chipul silindu-se să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei. Aşadar, după ce-şi îndeplini dorinţa de a intra în mânăstire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli şi cu rugăciuni neîncetate, până când s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc şi foarte mult se minunau fraţii încât văzând  greaua pătimire a Sfintei. În vremea aceasta, tatăl ei îndurerat o căuta prin munţi, prin peşteri şi prin tot locul, fără să o poată afla şi fără mângâiere. Şi era un lucru cu adevărat de mirare să vezi o femeie preafrumoasă, locuind în mijlocul monahilor şi ascunzându-se pe sine atât de tatăl ei, cât şi de monahii cu care împreună vieţuia. Şi strălucea în mijlocul bărbaţilor, precum şi piatra scumpă, ce se cheamă smarald, străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat, smarald s-a arătat fericita Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adică până la sfârşitul vieţii sale, că numai atunci, la sfârşit, s-a arătat că era femeie şi nu bărbat. Deci, a petrecut Smarald în mănăstirea aceea treizeci şi opt de ani, asemenea cu îngerii, şi a căzut într-o boală, din care s-a şi mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci în mânăstire, şi tatăl ei, Pafnutie, pentru cercetarea fraţilor, după obiceiul său. Deci, pe acesta văzându-l la acel ceas acolo, chemându-l, Eufrosina şi-a mărturisit nemângâiatului tată taina ei, zicându-i: "O, tată, eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu". Şi acestea zicând, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar tatăl ei, auzind cuvântul acesta, s-a înspăimântat de o bucurie peste măsură ca aceasta şi a căzut la pământ ca un mort. Deci, venindu-şi în sine, a mulţumit Domnului că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa vie, şi împărţind averea sa săracilor, a lăsat lumea şi cele din lume, şi luând asupra lui asprimea nevoinţelor pustniceşti, s-a făcut şi el monah. Şi s-a arătat vrednic urmaş şi moştenitor atât al chiliei şi al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cât şi al râvnei şi bunătăţilor fiicei sale. Şi s-a mutat la Domnul, bucurându-se.  

 Întru aceastã zi, cuvânt despre iertarea prin pocăinţã a unui preot, 

ce a căzut în desfrânare

      A fost în Constantinopol un preot şi, din lucrarea diavolului, a căzut în desfrânare. Iar după câteva zile, s-a gândit la greşeala sa şi se tânguia întru sine, zicând: "Vai mie, spurcatul cu sufletul şi cu trupul, ce voi face ca să-mi câştig iertare de păcatul meu". Şi, sculându-se s-a dus la muntele Olimpului, gândind, adică, să se pocăiască acolo, la vreun oarecare duhovnicesc părinte. Deci, a aflat acolo un stareţ şi şi-a mărturisit la dânsul toate păcatele, după care i-a spus lui şi păcatul cel de desfrânare. Şi i-a zis stareţul: "După cumplitul păcat acela, nu cumva ai îndrăznit de a mai sluji?" Şi a zis: "Aşa, părinte sfinte, am slujit" Şi i-a zis stareţul: "Înştiinţat să fii fiule, că de va cădea preotul într-un păcat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, să nu mai slujească, măcar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocăinţă. Că nu-i este lui iertare să se apropie, iarăşi, de preoţie". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocăinţă, părinte?" Iar stareţul, smerindu-se, a zis: "Iartă-mă fiule, pentru Domnul, că cine sunt eu de am îndrăznit a judeca unele ca acestea? De-aş putea măcar să mă pocăiesc de ale mele păcate". Iar acela, auzind acestea, s-a închinat stareţului şi s-a dus amărât. Deci, pe când mergea, l-a întâmpinat pe el ava Petru şi, văzându-l el foarte mâhnit, i-a zis: "Ce-ţi este ţie, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite părinte, am venit la un stareţ şi i-am mărturisit lui toate păcatele mele şi acela întru deznădăjduire m-a băgat pe mine". Şi ava Petru i-a grăit: "Socotesc, fiule, că nu este păcat să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi în chilia mea şi-mi arată mie lucrurile tale şi, cum va voi Domnul, va aşeza rânduială." Deci, intrând cu dânsul în chilie, îndată a mărturisit fapta cea de desfrânare. Iar Petru a zis: "Adevărat ţi-a grăit ţie sfântul stareţ, că preotului îi este greu acest păcat şi nu are iertăciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut ţie acest lucru, apoi, de acum nu-ţi este ţie cu putinţă a sluji, fără numai să te tunzi în rânduiala monahicească şi să te pocăieşti cu adevărat şi eu nădăjduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, că va face milă cu tine, precum cu toţi cei ce s-au pocăit". Iar el, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui, zicând: "Dacă Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale mâini, nu mă voi despărţi de tine". Iar stareţul, văzând lacrimile lui, a zis: "De-ţi este cu plăcere, nu te voi goni pe tine, că a zis Domnul: "Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepăda afară". Şi, după puţine zile, l-a tuns pe el în sfântul chip monahicesc. Şi era cu dânsul în post şi în pocăinţă şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu. Deci, avea stareţul sub chilie o pivniţă şi, după un an, a început a ruga pe stareţ să-i poruncească lui să vieţuiască în pivniţa aceea, iar stareţul după cererea lui, i-a dat lui pivniţa. Şi, intrând acolo, şi-a făcut un lanţ de fier şi la gâtul lui o zgardă şi a prins lanţul de gâtul lui, iar celălalt capăt de lanţ, l-a înfipt în perete. Şi, dacă au trecut trei zile şi nu a intrat la stareţul său, s-a pogorât stareţul singur la dânsul şi, văzându-l legat cu lanţul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai făcut, fiule? Cum vei ieşi la aer aşa legat cu lanţul? Sau cum îţi vei face nevoile trupului tău?" Iar el a răspuns: "Părinte sfinte, eu mai înainte mă îmbătam de mirosul tămâiei, de frumuseţea mirului şi a moscului, iar acum mă voi sătura de mirosul cel rău care iese din mine. Însă, Dumnezeu să te povăţuiască pe sfinţia ta, ca, după două sau trei zile, să-mi aduci mie puţină pâine şi apă, pentru nevoile trupeşti". Şi stareţul, primindu-i rugămintea lui, îi aducea lui pâine şi apă, după două zile, iar el, udând-o cu lacrimi, o mânca. Şi a suferit el aşa trei ani. Iar după aceea, i s-a vestit stareţului, prin îngeri, că Dumnezeu i-a primit pocăinţa lui, vestindu-i şi că de acum va să se mute. "Mergi", i-a zis, "şi-l dezleagă pe el". Deci, mergând stareţul şi apropiindu-se, ca să-l dezlege, i-a zis: "Iată, ţi-a venit ţie sfârşitul". Iar el se ruga să nu-l dezlege, ci aşa să moară. Iar stareţul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade să fie aşa, pentru că eşti preot.". Şi i-a poruncit lui să facă rugăciune. Şi, încă fiindu-i rugăciunea de iertare în gura lui, şi-a dat sufletul, curăţindu-se de păcate.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru, Serghie egumenul, noul făcător de minuni (+1392), povestire din minunile lui

     Stând oarecând fericitul Părinte Serghie noaptea, la obişnuita sa pravilă, înaintea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căutând icoana, zicea: "Preacurată Maica Hristosului meu, apărătoarea şi tare-ajutătoarea neamului omenesc, fii nouă, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfânt numelui Său, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai câştigat îndrăznire multă către Dânsul, te punem înainte rugătoare noi robii tăi, că tu eşti tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire". Aşa se ruga şi canonul cel de mulţumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicul său, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezeşte-te şi priveghează, de vreme ce o cercetare minunată şi de spaimă va să fie nouă în ceasul acesta". Aceasta grăind el, îndată s-a făcut un glas, zicând: "Iată, Preacurata vine". Iar Sfântul, auzind, degrabă s-a sculat, vrând să iasă din chilie. Şi, iată, o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe Sfânt şi îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, care întru o negrăită lumină străluceau. Şi cum a văzut-o, Sfântul a căzut cu faţa la pământ, neputând îndura raza aceea prea strălucitoare. Iar Preacurata cu mâinile sale s-a atins de sfânt, zicându-i: "Nu te înspăimânta, alesul meu, că, iată, am venit să te cercetez. Că s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, pentru care te rogi, şi pentru lăcaşul tău să nu te îngrijorezi, că, de acum, cu toate vei fi îndestulat, nu numai până ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după plecarea ta către Domnul. Că, nedepărtată voi fi de lăcaşul tău, cele trebuincioase dându-i, nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l". Şi acestea zicând, nevăzută s-a făcut. Iar Sfântul, ca într-o uimire a minţii , era cuprins de frică şi de cutremur mare. Iar, după puţin venindu-şi întru sine, a aflat pe ucenicul său, zăcând de frică ca un mort, şi l-a ridicat, iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: "Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie, de vreme ce duhul meu puţin de nu s-a despărţit de trupeasca mea legătură, pentru acea strălucitoare vedenie". Iar Sfântul se bucura cu sufletul şi strălucea faţa lui de acea negrăită bucurie şi nu putea alta grăi, fără numai aceasta zicea: "Aşteaptă, fiule, că duhul meu tremură întru mine de minunata vedenie." 

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage25Sep.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie25.htm