Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

luni, 31 august 2020

Proloagele din 31 august

 


Luna august in 31 de zile: pomenirea punerii in sfanta racla a cinstitului Brau al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, in cinstita ei casa din Constantinopol, si a minunii ce s-a facut atunci, acolo.

    Inca din cele dintai timpuri, crestinii au aratat multa evlavie pentru orice fel de lucruri, care au avut vreo legatura cu Mantuitorul Hristos, cu Maica Domnului sau cu Sfintii Sai (Fapte 19, 12). Ei au pastrat cu scumpatate asemenea semne sfinte si le ascundeau cu grija in vremuri de restriste. Multe s-au pierdut si pierdute au ramas pana in ziua de astazi, dar, altele s-au aflat si, in vremuri de liniste, au fost asezate in locuri de cinste, iar, uneori, s-au ridicat biserici pentru pastrarea si cinstirea lor.

    Asa s-a intamplat, bunaoara, cu "Vesmantul Maicii Domnului" cu "cinstitul ei Omofro", cu Braul Maicii Domnului", cu moastele a sute si mii de Mucenici si cu atatea altele, de acest fel, aducatoare aminte despre cei ce au marturisit, de-a lungul vremurilor, credinta noastra veche si mereu noua, in Iisus Hristos, Domnul nostru.

    Cinstitul Brau al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe care-l pomenim astazi, a fost adus, de la Ierusalim, la Constantinopol, asezat intr-o racla de aur, cu pecetluire imparateasca, si a fost pus in biserica pe care dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar o zidise, cu hramul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratia, adica targul de arama.  Dupa multi ani, pe vremea imparatiei lui Leon cel Intelept (886-912) sotia acestuia, Zoe imparateasa, era suparata de duhul cel necurat, iar imparatul si rudeniile lui erau in mare mahnire si se faceau multe rugaciuni catre Dumnezeu, pentru imparateasa, care patimea. Si i s-a aratat ei o dumnezeiasca vedenie, spunandu-i ca, daca se va pune pe dansa Braul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, va lua tamaduire.

    Imparateasa a spus acest vis barbatului sau, imparatului Leon, iar el, a rugat, indata, pe patriarh pentru aceasta. Si, dezlegand pecetea, au deschis racla si s-a aflat, intreg, cinstitul Brau al Preacuratei, intru nimic vatamat de trecerea vremii. Si l-au sarutat pe el cu evlavie. Iar, cand petriarhul l-a intins deasupra imparatesei, aceasta, indata a scapat de chinuirea diavoleasca si a castigat tamaduire desavarsita de boala ei. Atunci, toti, cu bucurie, au preamarit pe Hristos Dumnezeu si pe Preacurata Maica lui, cantand cantari de multimire. Iar cinstitul Brau, fiind pus in aceeasi racla de aur, a fost pecetluit cu pecete imparateasca. Si s-a asezat praznuirea de astazi, in cinstea Binecuvantatei Nascatoare de Dumnezeu, spre aducerea aminte a minunii ce s-a facut atunci de sfantul sau Brau, cu darul Preacuratei si cu milostivirea Celui ce S-a nascut dintr-insa, al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Dumnezeului nostru slava!

 Dumnezeului nostru slava!

Intru aceasta zi, pomenirea innoirii bisericii Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, de la Neoria.

    Pe vremea imparatiei lui Mihail si a Teodorei, dreptcredinciosii imparati (1051-1055), un oarecare patrician, cu numele Antonie, avea in Constantinopol o casa  cinstita, in curtea ce era alaturi de Neoria. De asemenea, el avea o biserica slavita,  a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, careia imparatii luptatori impotriva icoanelor ii luasera podoabele, scotand sfintele icoane si insemnand numai cruci in locul lor. Deci, patricianul acesta, facand, din nou, icoanele bisericii, cum se cadea, a zidit si o baie, foarte mica, dedesuptul bisericii, pentru trupeasca lui odihna. Dar deasupra acelei bai se aducea pururea preamarire lui Dumnezeu. Pentru aceasta a umbrit intr-insa darul Preasfantului Duh, pentru Preacurata Maica a Domnului nostru Iisus Hristos, si au inceput a se face multe tamaduiri, de multe feluri de boli. S-au strans si unii iubitori de Dumnezeu si au cerut de la patrician sa faca imbaierile, o data pe saptamana, pentru fratii cei intru Hristos si, mai ales, pentru cei bolnavi; si primind invoirea, faceau aceasta, cu credinta, si se vindecau. Deci, murind patricianul, a lasat baia aceea si biserica pe seama celor ce erau oameni iubitori de Dumnezeu, spre mantuirea lui sufleteasca. Dar acestia, fiind saraci si neavand nici apa de ajuns, nici alt venit, incetul cu incetul, grijea lucrarii se parasea si, nevrand nimeni dreptul sa o lase altcuiva, a ramas neingrijita. Iar baia, jefuind-o unii si altii de podoabele pe care le avea, lucrul a incetat cu desavarsire. Iar sfanta biserica, vindecatoare a celor bolnavi, in care facea slujba un preot, care, din dumnezeiescul dar, slujea acolo, avea din destul, cele de trebuinta hranei. Deci, fericitul imparat Roman, facandu-si palatul imparatesc si trebuindu-i multe materiale la lucrul palatelor, instiintandu-se de aceasta casa a Nascatoarei de Dumnezeu, ca are multe materiale de folos, a pus gand sa o strice. Dar Nascatoarea de Dumnezeu purta de grija impotriva celor ce gandea imparatul. Si, in noaptea aceea, s-a aratat celui care era ispravnic asupra lucrarilor, precum si unui tanar, ruda cu ispravnicul, si le-a zis, ingrozindu-i, sa nu cuteze nicidecum a-i darama casa ei, cea de la Neoria. Iar, daca s-a facut ziua, tanarul a spus mamei ispravnicului visul sau si a auzit si imparatul, care, indata ce a aflat, a zis cuvantul acesta: "Nu vreau sa supar pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ci, inca, voi innoi casa aceea cu cele de trebuinta". Asa incat, in loc sa o strice, oamenii care au fost trimisi au curatit baia, cu toata grija, si au innoit-o. Deci, terminandu-se toate lucrarile si facandu-se baia mai mare, au incalzit-o, iar imparatii Roman, Constantin si Hristofor s-au imbaiat intr-insa si bucurandu-se, au intarit acea baie, cu hrisov de danie, pe care s-o poata lua in fiecare an. Si au daruit-o unei manastiri, ca monahii manastirii aceleia sa poarte grija de baie si de biserica Nascatoarei de Dumnezeu. Iar minunile ce s-au facut in acea biserica a Nascatoarei de Dumnezeu, le vom lasa deoparte, povestind doar una din minunile ce s-au facut in vremea noastra.

    O femeie vestita a cazut in boala grea. Si, chinuindu-se cu nesuferite dureri, nimic nu a folosit, de la doctori. Dar, auzind de minunile ce se faceau la biserica de la Neoria, a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, s-a dus si ea acolo. Si, ramanand acolo cateva zile si petrecerea fiindu-i nefolositoare, era mereu bantuita de boala. A iesit, deci, si s-a dus la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherna si, cazand la pamant, se ruga zicand: "Miluieste-ma, Maica lui Hristos Dumnezeu, ca am alergat la tine, fiind lipsita de orice ajutor omenesc." SI, ramanand acolo noua zile, in ziua cea din urma, i s-a aratat o Doamna preacinstita, zicandu-i: "O, femeie, ce strigi catre mine, neincetat?" Iar ea a zis catre dansa: "O, Stapana, stiu ca, pentru pacatele mele, ma chinuiesc, dar, mai stiu noi pacatosii, Fiul tau si Dumnezeul nostru S-a pogorat din cer si S-a facut om, nascandu-Se din pantecele tau, drept aceea, am alergat la tine, ca sa aflu mila, eu ticaloasa." Iar Nascatoarea de Dumnezeu a zis catre dansa: "Du-te la lacasul meu cel mic, de la Neoria, si acolo iti vei afla vindecarea." Deci, daca s-a desteptat femeia, a multumit lui Dumnezeu si s-a dus, in graba, la Neoria. SI, cazand cu rugaciune la Maica lui Dumnezeu, zicea: "Miluieste-ma Stapana si implineste mila ta catre mine." Si, dupa ce a zis aceasta, a adormit. Si a vazut, iarasi, pe Nascatoarea de Dumnezeu, care i se aratase, impreuna cu un barbat frumos, catre care Maica Domnului a zis: "Iata, femeia cea bolnava, vindeca-i pantecele." Si acela, indata, atingand-o peste pantece cu varga, ce tinea in mana, s-a facut nevazut, impreuna cu Nascatoarea de Dumnezeu, care se aratase cu dansul. Deci, desteptandu-se femeia, a intrat in baie si, spalandu-se, a iesit sanatoasa. Si, inchinandu-se acelui sfant loc, a tamaiat cu mirodenii, multumind Preacuratei Stapane de Dumnezeu Nascatoarei, spre slava Celui ce S-a nascut dintr-insa, Hristos, Dumnezeul nostru. Dumnezeului nostru slava! Dumnezeului nostru slava!
 Dumnezeului nostru slava!

Intru aceasta zi, istorisire din Limonar, despre cel dintre Sfinti, Parintele nostru Ghenadie, patriarhul Constantinopolului.

    Despre Sfantul Ghenadie, in cartea care se numeste Limonar, Parintii Sofronie si Ioan povestesc asa: "Am mers, ziceau ei, intr-o manastire de obste, care se numea Salama, departe fiind, de Alexandria, ca la noua stadii. Si am aflat acolo pe doi stareti, care fusesera, mai inainte, preoti in Constantinopol. Aceia ne-au povestit noua despre fericitul patriarh Ghenadie, ca era foarte bland si curat cu trupul si preainfranat. Si a fost instiintat despre un cleric, cu numele Harisie, care slujea in biserica Sfantului Mucenic Elefterie si care mult gresea. Ca nu numai intru lenevire si nepurtarea de grija si in necuratie vietuia, ci si cu talharii se indeletnicea. Deci, chemandu-l pe el patriarhul, il sfatuia prin cuvinte, cu duhul blandetei, spre indreptare. Dar, vazandu-l petrecand in neindreptare, a poruncit ca sa fie pedepsit, parinteste, pentru indreptare. Dar acela, umbland cu totul umbland cu totul neindreptat si prin pedepsire neintepetindu-se, a trimis patriarhul, pe unul din slujitorii sai, la biserica Mucenicului, la care slujea Harisie, ca sa se roage Mucenicului, ca, pe clericul acela, care greseste la biserica sa, sau sa-l indrepteze sau sa-l desparta de biserica. Deci, trimisul, ducandu-se si stand in biserica in fata altarului, si intinzandu-si mana spre mormantul Mucenicului, a zis: "Sfinte Mucenice Elefterie, iti graieste tie Ghenadie patriarhul, prin mine pacatosul, ca Harisie, care slujeste in biserica ta face multe faradelegi si sminteli. Deci, tu, sau sa-l indreptezi pe el, sau sa-l desparti de biserica." Deci, facand aceasta, dimineata l-au aflat Harisie mort. Si, de aici, se poate vedea cat de placut a fost lui Dumnezeu, si Sfintilor Lui, fericitul Ghenadie, ca nu in desert a fost cuvantul lui, ce s-a grait catre Sfantul Mucenic, prin trimisul sau, ci, degraba a fost auzit si cu fapta implinit. Dumnezeului nostru slava!
 Dumnezeului nostru slava!

Intru aceasta zi, cuvant despre milostivul Sozomon, ca celui ce da saracilor milostenie, imprumut ii da lui Dumnezeu si va lua insutit.

    A fost un oarecare om in Ierusalim, cu numele Sozomon, care, mergand prin cetate, s-a intalnit cu un sarac necajit si, dezbracand de pe el imbracamintea, i-a dat-o saracului si s-a dus in calea sa. Insa, aceasta se intampla in vremea secerisului si ziua se pleca spre seara. Si, adormind el putin, a avut un vis. Si se facea ca era intr-o casa minunata, in care era multa lumina si tot felul de pomi, cu multe feluri de roade binemirositoare, incat se plecau ramurile pana la pamant. Si pasarile cantau, in multe feluri, cantari preafrumoase, neavand tacere, incat se putea auzi glasul lor de la pamant si pana la cer. Si ramurile se clatinau cu slava mare.

    Deci, acestea vazandu-le el, a venit la dansul un tanar si i-a zis lui: "Vino dupa mine!" Si au mers impreuna, la un stalp poleit cu aur. Si printr-o ferestruica a vazut niste usi si palate preaslavite si impodobite cu margaritare de mult pret. Si, privind Sozomon acolo, iata, au iesit niste barbati cu aripi, din palatele acelea, stralucind ca soarele si ducand patru lazi. Iar, cand acei minunati ingeri treceau de usi, a cunoscut Sozomon ca ei mergeau spre dansul. Si, stand, au pus in preajma lui lazile acelea si asteptau pe cineva, puternic, care sa vina la dansii. Deci, iata, a vazut Sozomon un barbat frumos, iesind din palatele acelea si a mers la ingerii care tineau lazile si le-a zis lor: "Aratati omului acestuia ca, de vreme ce a miluit pe saracul acela, dandu-i lui haina sa, apoi, pentru dansul, se pastreaza lazile acestea." Si a deschis o lada, din cele de aur, au si inceput sa scoata camasi si haine imparatesti si le intindeau pe el, zicandu-i: "Solomon, oare, sunt placute acestea inaintea ochilor tai?" Iar el zicea: "Eu sunt nevrednic si a privi spre ele." Si-i aratau lui si alte tesute cu aur si mult pret, cu felurite podoabe si erau ele, ca la o mie la numar, si i-au zis lui: "Cel ce da saracului insutit va primi si viata vesnica va mosteni." Apoi, i-a zis lui Domnul ingerilor: "Tie iti graiesc, Sozomon, iata, cat de multe bunatati ti-am pregatit tie, pentru o haina, cu care M-ai imbracat pe Mine, vazandu-Ma gol. Mergi, dar, si mai fa si altele asemenea si se va da tie insutit." Iar Sozomon a raspuns, fiind cuprins de frica si de bucurie: "Doamne al meu, oare, asa vor lua toti cei ce fac milostenie la saraci?" Si i-a zis: "Cu adevarat, asa este. Ca tot cel ce face milostenie, insutit va primi si viata vesnica va mosteni. Insa iti spun tie si aceasta, sa nu te caiesti pentru milostenie, nici sa te indoiesti de cel sarac, cand i-ai dat lui ceva, ca nu cumva, in loc de plata, paguba indoita sa primesti." Deci, dupa ce a auzit acestea, Solomon, s-a desteptat din somn si s-a minunat in sine de acel infricosator vis. Apoi, sculandu-se din pat, a zis: "Daca asa mi-a spus mie Domnul, apoi, voi da saracului si cealalta haina a mea." Si, cealalta noapte a avut acelasi vis. Deci, sculandu-se, a doua zi, si-a impartit averea sa saracilor. Si, despartindu-se de lume, s-a facut calugar iscusit. Dumnezeului nostru slava!
 Dumnezeului nostru slava!

Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre talharul Chiriac.

    Spunea un iubitor de Hristos despre Chiriac talharul, ca facea razboi pentru furt, pe la Emaus, acolo unde este cetatea Nicopolei. Si atat de cumplit era, incat oamenii il numeau lup. Inca, mai avea impreuna cu sine si pe alti talhari, nu numai crestini, ci si evrei si samarieni. Deci, odata, ducandu-se oamenii din Nicopole, de la casele lor, la sfanta cetate a Ierusalimului, in Saptamana cea mare, pentru botezul copiilor lor, dupa ce i-au botezat, se intorceau la casele lor, ca sa praznuiasca sfanta zi a Invierii. Si i-au intampinat pe ei talharii, nefiind de fata mai marele talharilor, Chiriac. Barbatii au fugit, iar, pe femei, prinzandu-le, pe pruncii de curand botezati i-au aruncat pe pamant. Atunci, cand fugeau barbatii, i-a intampinat pe ei vataful de talhari si i-a intrebat: "De ce fugiti?" Iar ei i-au spus lui ceea ce li s-a intamplat. Deci, luandu-i pe ei, Chiriac, mai marele talharilor, i-a adus la insotitorii sai. Si au aflat pe prunci aruncati la pamant. Si, afland de cele ce facusera talharii, indata i-a taiat pe toti cei facusera spurcaciuni. Si a poruncit barbatilor ca sa-si ia pe copiii lor si sa nu se desparta de femeile lor. Iar, dupa ce a mai trecut putina vreme, prins a fost insusi vataful talharilor, si a petrecut in temnita zece ani, si nimeni din domni sau din dregatori nu l-au ucis pe el. Iar, mai pe urma, i-au slobozit din temnita si spunea el despre sine, folosul celor ce auzeau: "Pentru copiii aceia, pe care i-am izbavit eu, atunci, am scapat de moartea cea amara. Pentru ca ii vedeam pe ei, de multe ori, zicandu-mi, sa nu ma tem, caci ei vor raspunde pentru mine." Si am vorbit eu impreuna cu dansul, zicea ava Ioan, presbiterul unei manastiri de obste, si acestea ne spunea noua, slavind pe Dumnezeu, pentru toate cele ce se savarsesc pe Dansul, pentru ca neuitate sunt facerile de bine, ale tutoror oamenilor Inaintea Lui.

    Pentru aceasta, a fost izabavit, si acest talhar, din legaturi, din temnita si din moartea cea amara, prin Hristos Iisus, Domnul nostru. Caruia se cuvine slava, cinste si stapanire, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

    Sfarsitul Prologului ce cuprinde douasprezece luni, iar Celui in Treime slavit, Dumnezeului nostru, slava! Dumnezeului nostru slava!
Dumnezeului nostru slava!

Proloagele din 30 august

 


Luna august in 30 de zile: pomenirea celui dintre Sfinti, Parintele nostru Alexandru, patriarhul Constantinopolului(†340).
    Sfantul Alexandru a fost episcop pe vremea marelui imparat Constantin (313-337) si a Sfantului Mitrofan, intaiul patriarh al Constantinopolului. Si era Sfantul Alexandru barbat cu multa ravna, si impodobit cu o minunata intelepciune si cu fapte bune. Cand s-au adunat la Niceea Sfintii Parinti, la cel dintai Sinod, a toata lumea (325), patriarhul Mitrofan, neputand merge, din pricina batranetilor, pe acest Sfant Alexandru l-a trimis in locul lui, ca marturisitor al dreptei credinte. Si a dovedit acolo multa pricepere impotriva ratacitei invataturi a lui Arie, incat, de mult folos au fost indrumarile date de el pentru statornicia adevarurilor dreptei credinte.

    Iar, cand, dupa moartea Sfantului Mitrofan, Sfantul Alexandru a fost inaltat patriarh al Constantinopolului, el a pastorit cu parinteasca grija turma lui Hristos, ce i-a fost incredintata, fiind un bun si neadormit pastor, impotriva lupilor eretici si pagani si chiar impotriva imparatului din vremea sa, Constantiu, fiul marelui Constantin, care se lasase inselat de uneltirile partasilor lui Arie. Si asa, dupa o lunga viata de lupte si ravna, pentru apararea credintei, cand anii sai au ajuns la 98, Sfantul Alexandru s-a mutat, cu pace, catre Domnul. Dumnezeului nostru slava!



Intru aceasta zi, istorisire din viata si ostenelile Cuviosului Parintelui nostru Hristofor.

    Spunea Parintele nostru Teodul, despre acest Cuvios barbat: "Eu, zicea, m-am calugarit in manastirea Sfantului Teodosie si am aflat acolo un staret mare, cu numele Hristofor, roman de neam. Deci, intr-o zi, m-am inchinat lui, zicand: "Fii bun parinte, de-mi spune mie lucrurile tale din tinerete. Si staretul, cunoscand ca pentru folos l-am intrebat, mi-a spus mie, zicand: "Eu, fiule, dupa ce m-am lepadat de lume si m-am facut calugar, ma indeletniceam, in toate zilele, cu slujbele, iar noaptea intram in pestera, pentru rugaciuni, acolo unde fusese Sfantul Teodosie si alti Sfinti Parinti. Iar, cand ma pogoram, ma inchinam lui Dumnezeu pe fiecare treapta, facand o suta de metanii. Si toate treptele sunt optsprezece la numar. Apoi, daca intram inauntru, ma inchinam si faceam rugaciuni. Iar, dupa ce toca de Utrenie, ieseam, indata, la slujba mea. Inca si post castigam pe langa aceasta. Si le-am facut pe toate timp de unsprezece ani, cu infranare si in saracie si in ascultare si intru trupeasca osteneala. Iar, odata, vrand eu sa intru in pestera, am vazut-o toata plina de candele; si unele ardeau, iar altele nu ardeau. Deci, am vazut doi barbati, cu chipuri albe, umbland si ingrijind de candele. Iar eu le-am zis: De ce va ingrijiti de candelele acestea si nu ma lasati pe mine sa intru, ca sa ma rog? Iar eu mi-au zis: Ava, acestea sunt candelele celor ce se ostenesc pentru Dumnezeu. Eu am zis: Pentru ce unele ard, iar altele nu ard? Aceia mi-au raspuns mie: Ale celor ce slujesc bine lui Dumnezeu, acelea ard, iar, ale celor lenesi, nu ard. Apoi am zis: Oare, candela mea arde, sau nu? Ei mi-au zis: Osteneste in rugaciuni catre Dumnezeu si o vom aprinde pe ea. Eu, iarasi, am zis: Dar cele ce le-am facut pana acum, de ce le-am facut? Si, de acest cuvant, ma minunam, apoi, intorcandu-ma, n-am mai vazut pe nimeni. Dupa aceea, am zis in sinea mea: O, Hristofor, de mai multa osteneala iti este tie trebuinta. Iar a doua zi, m-am dus la muntele Sinai, neluand nimic, in afara de hainele in care eram imbracat. Si am petrecut acolo cincizeci de ani. Dupa aceea, mi-a venit mie un glas, zicandu-mi: Hristofor, sa mergi in viata de obste, unde te-ai ostenit bine pentru Dumnezeu, ca, acolo, sa te odihnesti, impreuna cu parintii tai. Deci, acestea spunandu-mi mie, Hristofor si-a dat sufletul sau Domnului si a fost pus in pestera".

    Iarasi, acelasi Parinte Teodul, despre acelasi ava Hristofor, intr-o alta vreme, mai inainte de mutarea sa, ne-a spus noua aceasta: "Intr-una din zile, am iesit din manastirea mea, la sfanta cetate a Ierusalimului, ca sa ma inchin si sa sarut Crucea Domnului, cea de viata facatoare. Si, cand am fost acolo si m-am inchinat, si acum ieseam, am vazut pe un oarecare frate stand in usile din mijlocul bisericii, nici intrand, nici iesind, si am vazut doi corbi, zburand fara de frica, aproape pe dinaintea fetei lui si cu aripile amenintand fata celuia si nelasandu-l pe el sa intre. Si am inteles eu, ca demoni sunt corbii aceia. Si am zis catre cel ce sta: Spune-mi mie, frate, pentru ce stai in mijlocul usilor si nu intri? Iar el mi-a zis mie: Iarta-ma parinte, ca sunt optit de ganduri. Si un gand imi zice mie: Mergi si te inchina cinstitei Cruci si o saruta pe ea. Iar, alt gand imi zice: Ba nu, ci mergi, mai intai, si-ti savarseste lucrul tau, si, la alta vreme venind, te vei inchina. Iar eu, auzindu-le pe acestea, zicea Sfantul Hristofor, l-am luat pe el de mana si l-am dus in biserica. Si indata s-au dus corbii aceia de la dansul. Si, asa, l-a facut pe el sa se inchine cinstitei Cruci si Preasfantului Mormant al Domnului si l-am slobozit sa mearga cu pace.

    Acestea mi le-a spus mie Cuviosul Hristofor, zicea Teodul, de vreme ce ma vedea pe mine indeletnicindu-ma mult cu lucrurile manastiresti, iar de rugaciuni neingrijindu-ma, ca sa stiu ca se cuvine a cinsti, mai intai, pe cele duhovnicesti si, numai dupa aceia, a savarsit slujirile cele trupesti".

    Si acestea auzindu-le, fericitii Parinti Ioan si Sofronie, le-au scris, spre folosul celor ce le citesc si le asculta si spre slava lui Hristos, Dumnezeului nostru. Dumnezeului nostru slava! 


Intru aceasta zi, cuvant pentru cei ce doresc arhierii si egumenii.

    Pierit-a pomenirea lui cu sunet, graieste Proorocul David, adica, a pierit pomenirea omului celui trupesc si iubitor de dulceata, cu sunetul lumii trecatoare. Nu pofti, iubitorule de marire desarta, sa te sui la vrednicie inalta, pentru ca de smerenie este mare nevoie. Ca stim pe multi mari si tari, a caror pomenire, astazi, nu se mai face. Pentru ce, dar, te trufesti in desert, nevoindu-te sa poruncesti altora si ca sa ai cinste si marire in lumea aceasta? N-au fost, oare, altii, inainte de tine, cu aceasta vrednicie, si impodobiti cu aceasta intalta slujire, unde doresti si tu sa te inalti si pe care lumea nu numai ca nu-i pomeneste acum, dar nici nu se gandeste la ei? Socoteste ce sfarsit au avut aceia, si ca tu vei pati asemenea. Ca lumea nu si-a schimbat obiceiul ei cel dintai. Ca trupurile lor s-au facut tarana, precum si tu, maine, te vei face. Nu cinsti fericirea pe care ti-o da lumea, in aceasta viata trecatoare, ci, in mintea ta, gandeste-te ce ti se va intampla, cand te vei duce din aceasta viata trecatoare si scurta. Si sa nu te insele cugetul, ca poti sa-i slujesti lui Dumnezeu mai placut, fiind la vrednicie si la treapta mai inalta, poftind episcopii, egumenii si alte dregatorii, decat in smerenie saracacioasa, cu gandul facerii de bine, parandu-ti ca, asa, vei putea face bunatatile mai lesne, adica, sa indreptezi pe calea mantuirii turma cea incredintata, cum se cuvine lui Dumnezeu, sau sa dai milostenie saracilor, sau alte multe faceri de bine sa savarsesti. Ci, acestea toate sunt cugete mandre, zburatoare in vazduh si mincinoase, cu inselaciune diavoleasca. Pentru ca, daca sarcina cea mica nu o poti purta, pe cea mare, cum o vei duce? Si cel ce nu este rob bun, nici domn bun nu poate fi. Cel ce nu a fost facator de bunatati, in ascultare, nici egumen, placut lui Dumnezeu, nu va fi. Ca ascultatorii cei buni nu poftesc niciodata cinste, cu voia lor. O, ticalosia ta, lume! La cate tocmeli nerusinate ai ajuns, ca sa dea cineva mii de galbeni, sa cumpere stapanii, egumenii si alte ispravnicii, cumparand ei neinteleptii, osanda lor vesnica. In vremile de demult, iubitorii de Hristos parinti nu voiau nicidecum sa ia vreo vrednicie, cu voia lor, ci, cu multa greutate, cu sila, ii puneau numai atunci cand ii vedea ca sunt vrednici.

    Iar voi, pentru mandrie, va nevoiti a incapea la cinste trecatoare. Spune-mi, o, iubitorule de marire, cat este de cinstit Pavel Tebeul, ca a lepadat cinstea lumii, stand in pustie 99 de ani si vietuind numai cu apa si cu finice. Tot asa, ava Marcu, care a impinit 95 de ani, in pustie, din care 30 de ani a mancat pamant si de sete a baut apa din mare? Dar Ioasaf, imparatul Indiei, care, lasand imparatia, s-a dus in pustie, sihastrind treizcci si cinci de ani, cu Varlaam, traind numai cu apa si cu verdeturi? Si Alexie, numit "Omul lui Dumnezeu", care a petrecut saptesprezece ani inaintea curtii parintelui sau, sarac, nestiut si defaimat de robi? Dar, pe cine lauda lumea? Oare, nu pe acestia? Pe cine lauda cetatile crestinesti si praznuiesc popoarele? Oare, pe imparatii cei slaviti si luminati? Oare, pe dregatorii cei viteji si purtatori de biruinta? Ori pe alti oameni bogati, care se infrumusetau, odinioara, cu bogatie si cu slava? Ba nu. Dar, pe cine? Pe cei simplii, nebagati in seama, saraci, desculti, adica pe Apostoli si pe cei care au lepadat lumea; pe ei, pe care, oarecand, lumea nu ii lua in seama, iar, acum, imparatii arhiereii si bogatii, cu sfanta teama, se inchina acestora. Si toti cati s-au despartit de lume, aceia, acum, primesc lauda si pe acestia ii pomeneste lumea. Ca Dumnezeu se proslaveste in cei ce-L proslavesc pe Dansul. Ca mai lesne este sa-si mantuiasca cineva sufletul sau, decat sa ridice jugul tuturor pe umerii lui. Ca datoria egumenilor si a celor din dregatorii este, mai mult decat toate, a pazi curatia si dreptatea; aceasta este marea lupta a celor mari si marea intrebare ce sta asupra lor, in ziua Judecatii. Dumnezeului nostru slava! Dumnezeului nostru slava!
Sursa:

sâmbătă, 29 august 2020

Proloagele din 29 august

Luna august în 29 zile: pomenirea Tăierii cinstitului cap al Sfântului, Slăvitului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului.
    Martorul lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul a fost înaintea Domnului, nu numai cu nașterea sa, dar și cu moartea sa. Și, precum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot așa și Înaintemergătorul Său a îndurat moartea muceniceasca, pentru fărădelegile lui Irod. Și aceasta a fost așa: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pruncii cei din Betleem, a luat, mai întâi, de soție, pe fiica lui Areta, împăratul Arabiei, și a petrecut cu ea multă vreme. Dar, aprinzându-se de patimă pentru Irodiada, soția fratelui său, Filip, a alungat pe soția sa legitimă și a luat-o pe aceasta, împotriva legii, făcându-se răpitor, desfrânat și amestecător de sânge. Deci, pentru o nelegiure ca aceasta, Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu și propovăduitorul pocăinței, îl mustra pe față pe Irod, înaintea tuturor, și-i zicea: "Nu ți se cade ție să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău". Irod, nesuferind mustrările Proorocului și îndemnat de Irodiada, care plină de mânie, voia să-l ucidă, dar nu putea, oprind-o chiar Irod însuși, care știa pe Ioan, că este bărbat drept și sfânt, încât de multe ori îl asculta cu plăcere, luând aminte la cuvintele lui, și se temea de popor să-l ucidă, Irod a poruncit, totuși, să-l prindă și să-l închidă în temniță. Luni și luni de zile a zăcut Sfântul Ioan în temniță, la palatul lui Irod de la Maherus, lângă Marea Moartă.  Și fiind cercetat de ucenicii săi, Ioan îi intărea în vestirea lui Mesia, care venise în lume, trimițându-i pe ei să-L vadă și să-L audă, așa cum spune Evanghelia. A venit, însă o zi când netrebnica și vicleana femeie a putut să-și împlinească gândul cel nelegiuit.Sosind ziua nașterii sale, Irod a poruncit să se facă ospăț mare, în palatul său Maherus, acolo unde, în temniță, își ducea zilele Sfântul Ioan Botezătorul. Și mult s-a veselit Irod, împreună cu sfetnicii săi, cu dregătorii și cu toate căpeteniile regelui Galileii, cu mâncăruri scumpe și vinuri alese. Iar pentru ca petrecerea să fie și mai deplină, au fost aduși cântăreți vestiți și dănțuitoare tinere, să le desfete ochiul și auzul. La acest ospăț, fiica Irodiadei, Salomeea, jucând și placând lui Irod și celor ce ședeau cu el, acesta i-a făgăduit, amețit de băutură, că-i va da orice, îi va cere, până chiar la jumătate din împărăția sa. Neștiind ce să ceară, Salomeea a cerut sfatul maicii sale. Și Irodiada și-a sfătuit fiica să ceară capul Sfântului Ioan Botezătorul. S-a tulburat tiranul, dar din gura sa, sugrumată de patimă, a ieșit porunca să se tăie capul lui Ioan Botezătorul. Și capul Sfântului a fost tăiat în temniță și adus, pe o tipsie, Salomeei, iar ea l-a dus mamei sale.  O tradiție spune că Irodiada a poruncit slugilor să îngroape capul acesta într-un loc ascuns și departe de trup, temându-se ca, nu cumva, capul alipindu-se de trup, să învieze sfântul și să-i fie din nou glas de mustrare. Și așa s-a sfârșit muceniceste Sfântul Ioan Botezătorul, la porunca unui rege împătimit și a unei femei nelegiuite, apărând legea lui Dumnezeu și invrednicindu-se de multe cununi întru Cerească Împărăție, ca un feciorelnic, ca un viețuitor în pustie, ca un învățător și propovăduitor al pocăinței, ca un prooroc, ca un Înaintemergător și Botezător și ca un mucenic. Cu ale Căruia sfinte rugăciuni, și pe noi, la calea adevăratei pocăinței, să ne povățuiască și Împărăției Cerești să ne învrednicească Hristos Milostivul, Domnul și Dumnezeul nostru, Căruia I Se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în veci! Amin. 



Cuvânt la Tăierea cinstitului cap al Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi botezătorul domnului nostru Iisus Hristos, al celui dintre Sfinţi, Părintelui nostru Ioan Gură de Aur
      Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc  cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor și răcoarea apelor, își simte lină și netulburată cugetarea minții și se arată cu fire blândă, către toți oamenii, așa și noi, în zilele trecute, fiind mângâiați de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie. Iar când Evanghelia ne vorbește despre nebunia lui Irod, înverșunarea femeilor, ospățul barbarilor nebuni și masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios și îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiților, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte și nu ucideri, ale celui ce a făcut niște lucruri ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: "În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morți, și de aceea, se fac minuni prin el" (Matei 14, 1-2). Mărturisește uciderea Proorocului și nu poate minți, că a știut, pe cel ce l-a omorât că este Prooroc și bărbat drept. Că, de nu ar fi cunoscut acest lucru, nu ar fi zis că el s-a ridicat din morți și pentru aceasta se fac minumi printr-însul. Și, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru că acesta a fost propovăduitorul adevărului. Și voia, prin vădire și mustrare, să curme fapta cea fără de lege și să fie, precum i se cădea, ca împărat, păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânată a dulceților, strica legile. Că acela este împărat, care da legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi el însuși, iar nu schimbându-le. Că, în ce alt chip s-ar fi putut pune rânduială, în lumea pe care o stăpânea, dacă nu prin legile cele după dreptate, înfrânând neamul oamenilor, cel greu de ținut în frâu. Dar Irod era împărat, nu al popoarelor, ci al desfătărilor și rob al patimilor. El nu numai legea lui Dumnezeu o strica, ci și ucidere pe nedrept făcea. Și pe cine a ucis? Pe un bărbat drept, decât care, mai mare între cei născuți din femei, nu s-a ridicat, precum și Domnul a mărturisit. Pe un bărbat care locuia în pustiu, nu fugind de neamul oamenilor, ci de faptele cele rele și scârnave ale lor. Pe acesta prinzându-l, Irod îl ținea legat și l-a pus în temniță, pentru Irodiada. O, lucru străin. Ioan vroia, prin mustrare, să dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lanțul păcatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan și, cu toate acestea, grăia, era închis și, în temniță fiind, mustra. Că nu se temea Ioan de moarte, ci îi era frică să tacă și să nu spună adevărul. Pe acesta l-a ucis Irod și nu numai o singură ucidere a făcut, ci mai multe. Că cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâția pe câți i-ar ar fi putut face vii, prin cuvantul său, de ar fi trăit. O, zi, de prăznuire a unei nașteri, care mărturisește din sine ucidere de prooroc. Că, deși vasul de lut al acestuia se risipea în mormânt, făclia de lumină a duhului său purta în ea lumina credinței. Pe acesta l-a ucis Irod. Și cum l-a ucis? În vremea când se prăznuia, ziua nașterii lui când, jucând fata Irodiadei, jocul ei de dezmierdare, a primit această plată. Că n-a cerut aur, nici argint, nici pietre scumpe ci povătuită fiind de maica sa a zis: "Dă-mi, aici, pe tipsie, capul lui Ioan". Că, dacă l-ar fi cerut, pentru ca să-l cinstească, capul lui Ioan ar fi prețuit cu adevărat, mai mult decât tot aurul și argintul și pietrele scumpe. Dar ea nu l-a cerut pentru credință, din evlavie, ci ca, după ce îl va ucide pe Mustrător, să dăruiască mamei sale slobozenie, fără oprire, pe calea păcatului. Deci, auzind, împăratul s-a întristat, nu pentru uciderea Proorocului, ci de frica poporului, că toți îl cinsteau pe Ioan ca pe un prooroc. Și era sufletul lui Irod că o corabie în mare, care se clătina, când de o parte când de altă; să facă ucidere, se temea de popor, să nu facă ucidere, nu-și putea ierta jurământul, fată de cei ce erau împreună cu el. Deci, îngreuiat de dulceața cea cu multe văpăi, pe care o avea femeia, trimițând, a tăiat capul lui Ioan în temniță. O, rău lucru este jurământul! Ascultați pe Domnul, care zice: "Să nu vă jurați nicidecum"(Matei 5, 34). Că ticălosul, de nu s-ar fi jurat, n-ar fi suferit să facă ucidere. Ce mână a îndrăznit a apropia sabia de sfântul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, în pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, șerpii și balaurii s-au înfiorat, albinele cele sălbatice, pentru sfințenie îl hrăneau, lucrând mierea pe care i-o dăruiau? Pe acesta mână de călău, l-a tăiat, neînspăimântându-se de fața lui de înger, nici cutremurându-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc. Îmi vine să cred, că, întunecat de beția lui Irod, călăul avea sabie, dar ochi nu avea. Că Dreptul, și după moarte, trăia și capul lui, tăiat fiind, glasul îi era încă viu. O, cruzime și asprime a omului! O, tiranule fără de lege! Nu este oare destul înjunghierea pruncilor, uciși în Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Când plângerile maicilor erau mai ascuțite decât sângele, când picăturile lacrimilor biruiau izvoarele, când pieptul maicilor, cu lapte, albea pământul? Care fiară n-a lăcrimat atunci? Nu a fost destulă neomenia acelui Irod, ci ai tăiat și tu pe Ioan, împlinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de păr al lui nu ești vrednic? Pentru care din lucrurile acestea, voi fi ție milostiv, zice Domnul? O, cetate a sângelui, în care Irod a împărățit, iar fiul a desăvârșit, cel deopotrivă cu numele și asemănarea cu năravurile! Vai nouă, că cei ce par sprijinitori bunei rânduieli, s-au făcut povățuitori neorânduielii. De unii ca aceștia, povățuiți fiind și învățați a ucide, toți, spre uciderea lui Hristos, au căzut la înțelegere. Pe Isaia l-au ferăstruit, pe Ieremia l-au omorât, pe Nabot l-au împroșcat cu pietre, pe Zaharia l-au ucis, pe Hristos L-au răstignit. Cu toate acestea plânsul și tânguirea, pentru cele rele, lăsându-le lor, să alergăm la lumina învățăturii de taină, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia slavă Se cuvine, în vecii vecilor! Amin. 


Întru această zi, învăţătură a Sfântului Grigorie, despre mânie.
        Să nu daţi, fraţilor, loc mâniei între voi. Pentru că omul mânios nu primeşte dar de la Dumnezeu, ci, prin mânia sa, cade, din  înălțimea răbdării, în groapa de pierzanie a mâniei. Care fiară este așa de cumplită și neîmblânzită, precum este omul cel mânios, care nu-și pierde mânia? Că, ce este mai rău decât mâniosul? Aceasta turbat îl face pe om, sluțit și nu bun, fiindcă nu vine Duhul lui Dumnezeu la cel mânios. Socotește, dar, omule, că cel ce ține mânie, nu se stăpânește pe sine însuși, netrezindu-se din mânie și este ca un beat, de iuțime. Că nu cunoaște pe cei ce fac bine, și trăiește ca într-o noapte întunecoasă, de toți se apucă, tuturor, celor mai mari și celor mai mici decât el le grăiește fără de rânduială și, pe cel mai bătrân îl hulește. Ceartă, este foarte guraliv, ocărăște, bate, la nimic nu se supune și nu primește cuvintele celor ce-l mângâie pe el. Și, precum otrava este în jivinile cele ce se târăsc, așa-i și iuțimea în cel mânios. Îndrăcindu-se, mâniosul latră, ca un câine la toți, și îmboldește, ca o scorpie, și, ca șarpele mușcă. Fugiți, fraților de o răutate ca aceasta. Că nici dregătoria celui mânios nu-i cinstită, nici căruntețele de folos. Nici jertfa unuia ca acesta nu-i bine primită, nici nu  poate să se îndrepteze. Tu să zici așa: "Așteptând, am așteptat pe Domnul, și a căutat spre mine". Gonește-ți iuțimea și mânia din inimă, că a zis Domnul: "Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă" (Matei 5, 22). Iar mânia să-ți fie ție numai asupra diavolului, fiindcă printr-însul am căzut din Rai. Acela și acum, pe fiecare din noi, ne pândește, ca să ne înșele și în văpaia cea nestinsă să ne afunde, de care văpaie, însuși satana mult se cutremură. Drept aceea, părăsește iuțimea și lasă mânia, ca nu cumva împreună cu Irodiada, să te osândești, că ea se mânia mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia să o mântuiască pe dânsa. Că ea auzind de minunile ce se făceau de el, își astupa urechile, ca o aspidă surdă, până ce aflând vreme prielnică, l-a tăiat pe Ioan. Iar pe sine s-a făcut blestemată, de către cele patru margini ale pământului. Pentru că diavolul face voia plăcuţilor săi, ca să-și săvârșească răutatea mâniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo să fie duși, fără de pocăință, la osândă. Că ce a făcut mânia Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în Împărăție, iar, pe sine la osânda cea fără de sfârșit. De aceasta, temându-ne, să ne silim a nu ține mânie între noi. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin. 
Sursa:

vineri, 28 august 2020

Proloagele din 28 august

 Luna august in 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Moise, arapul (†400).

    Acesta a fost etiopian cu neamul si la fata negricios, sluga fiind la cineva, care se afla intr-o dregatorie. Dar, pentru firea lui cea rea si viata lui cea, in ascuns, talhareasca, domnul sau, temandu-se, l-a dezlegat din robie si i-a dat libertatea. Deci, plecand el, s-a insotit cu talharii, care, vazandu-l tare cu trupul si aspru la obicei, l-au pus vataf peste ei. Intre alte fapte talharesti ale lui, se pomeneste si aceasta: "El pusese gand rau unui cioban, care-l impiedicase de la o nelegiuire si pe care voia sa-l ucida. Si aflase ca, in vremea aceea, ciobanul este pe celalalt mal al Nilului. Si, fiind apa mare, si-a luat sabia in dinti, iar hainele si le-a legat pe cap, si asa a trecut apa inot. Dar pastorul, prinzand de veste, a fugit. Deci, Moise a injunghiat patru berbeci alesi, si, insirandu-i pe o funie, a trecut, iarasi, Nilul, pe celalalt mal, inot. Si, mancand carnurile si dand piele pe vin, s-a intors la insotitorii sai. Dar, acestea le-am povestit, ca sa arat ca, pentru cei ce vor sa se mantuiasca prin pocainta, lucrul acesta este cu putinta. Aceasta, deci, din oarecare primejdie, venind, in cele din urma, l-a umilinta, s-a dus la o manastire si atata s-a pocait, incat si pe insotitorii sai i-a atras catre Hristos, prin pocainta. Ca, sezand el in chilia sa, au nimerit la el, niste talhari, nestiind ca el este Moise. Pe acestia, fericitul legandu-i cu un streang, i-a pus pe umeri, ca pe un sac cu paie, si i-a dus in fata obstei si a zis catre frati: "De vreme ce mie nu mi se cade sa fac dreptate, iar acestia au venit asupra mea, sa-mi faca rau, ce porunciti sa fac cu ei?" Si au poruncit parintii sa-i dezlege si sa-i lase liberi. Iar aceia, daca l-au cunoscut ca el este Moise, vataful de talhari, cel vestit si neinfranat, s-au marturisit inaintea lui Dumnezeu, s-au lepadat de lume si s-au facut calugari foarte iscusiti.

    Dupa aceea, a trait Sfantul batran multi ani in nevointele pustnicesti si s-a invrednicit chiar de cinstea preoteasca, dupa o dumnezeiasca descoperire. Si, petrecand cincisprezece ani de la primirea preotiei, iar, de la nasterea sa, implinind saptezeci si cinci de ani si adunand saptezeci si cinci de ucenici, Cuviosul Moise s-a sfarsit muceniceste.

    Ca, intr-una din zile, stand el cu fratii, a zis: "Iata, astazi, vor veni barbarii in Schit, ca sa taie pe monahi. Deci, sculati-va si fugiti de aci." Si au zis fratii: "Tu pentru ce nu fugi, parinte?" Si a zis catre dansii: "Eu am atatia ani de cand astept ziua aceasta, ca sa se implineasca cu mine cuvantul Stapanitorului meu, Hristos, Cel ce a zis ca toti cei care scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Au grait lui fratii:  "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine". Iar el le-a zis lor: "In aceasta, eu nu am nici o vina; sa se pazeasca fiecare, cum se pricepe". Si, sculandu-se fratii au fugit. Si au ramas langa dansul numai sapte. Si, dupa un ceas, le-a zis lor: "Iata, barbarii sunt aproape". Deci, unul din cei sapte frati, temandu-se, a fugit din chilie si s-a ascuns. Iar barbarii, venind, l-au taiat pe parintele si pe cei sase frati, ce se aflau cu el. Iar fratele cel ce fugise, stand unde se ascunsese, a vazut cerul deschis si sapte cununi prealuminoase pogorate din cer. Si, dupa plecarea barbarilor, intorcandu-se la chilii, fratele a aflat taiati, pe parintele si pe frati, si trupurile lor zacand in sange, si a plans.

    Asa a fost sfarsitul Cuviosului Parintelui nostru Moise, arapaul, care, din talhar, s-a facut monah si, cu desavarsire, placut lui Dumnezeu s-a facut, prin adevarata pocainta, caruia nu numai Raiul, ci si cerul s-a deschis, ca unui Mucenic, si s-a invrednicit de cununa slavei. Cu ale carui sfinte rugaciuni, sa fim povatuiti si noi la adevarata pocainta si Imparatiei Ceresti sa ne invredniceasca Stapanul Hristos, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. Dumnezeului nostru slava!
Dumnezeului nostru slava!


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.

    Am gasit, de multe ori, mai inainte, pomenirea unui mare staret, care avea dar duhovnicesc, peste al carui nume voi trece. Aici, voi spune, in cat de multe chipuri este judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Pentru ca acel staret spunea asa: "Trecand eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care sedea in munte. Iar, dupa ce m-am suit acolo, am aflat pe calugarul acela si, cum l-am vazut, dupa aratarea chipului sau, am inteles ca avea o viata laudata. Si, luand seama, am stat cu el cateva zile. Si l-am vazut pe el stand acolo si petrecandu-si viata calugareasca, pe cat se putea, cu ravna. Si pe multi dintre cei care veneau la dansul, din lume ii invata si-i castiga. Dar cel ce pe munte isi castigase petrecerea, dezlega la mancari si la bauturi, ca si cum si-ar fi ascuns fapta lui cea buna si ca si cum ar fi fost pornit din dragoste si din ascultare, ceea ce era inselaciune draceasca si socotinta sa trupeasca. Deci, asa petrecand, calugarul acela, peste putina vreme, s-a mutat din viata aceasta. Iar eu, nepricepandu-ma ce se va alege din aceste doua petreceri ale lui, ma rugam lui Dumnezeu, sa-mi arate mie, oare, a fost primita lucrarea calugarului aceluia? Si l-am vazut pe el spanzurat cu capul in jos. Deci, vazand eu o taina ca aceea, m-am intors, cu intristare, precum se cadea, si, iata, altcineva mi-a zis mie: "Pentru ce te intristezi de aceasta? Ca Dumnezeu a auzit rugaciunea ta si ti-a aratat faptele calugarului. Ca picioarele lui, fiindca erau neincaltate, aveau pretuire cereasca, drept aceea ele la cer se uita, iar mintea lui si celelalte, fiindca aveau pamanteasca si trupeasca intelegere, pentru aceasta, catre pamant privesc."

    Acelasi staret, iarasi, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate despre ucenicii lui cei morti. Ca a vazut pe doi dintr-insii, la un loc foarte infricosator. Si, intrebandu-i unul din ei a raspuns, zicand ca pe el l-a piedut nesatiul pantecelui, iar, celalalt, zicea ca a avut ganduri nemarturisite si, pentru aceasta, a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu indracirea pantecelui, zicea cineva, din staretii cei vechi, ca se daduse foarte mult, fara de vreme la nesatiul pantecelui.

    Iarasi, zicea acest staret: "Aveam doi ucenici, calatorind impreuna cu mine. Si neimpacandu-se cu chipul intelegerii mele, ma tulburau pe mine, adeseori. Si, fiindca imi faceau mie impiedicare de la indeletnicirea mea, cea dupa Dumnezeu, am socotit sa-i las pe ei si sa ma duc la o manastire, cu viata de obste, ca un incepator strain, unde neavand nici o grija, sa pot afla indeletnicirea, spre intelegerea cea dumnezeiasca, care lucru l-am si facut. Deci, petrecand in manastire trei saptamani, nu faceam nimic de la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca sa ma pot indeletnici cu dumnezeiasca intelegere. Iar, dupa acele trei saptamani, am vazut pe cineva in haina alba, venind catre mine si avand cu sine doua vase. Si-mi da mie vasul gol si a turnat putin undelemn, din celalalt, in vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: Sa-mi dai mie celalalt undelemn. Iar el mi-a raspuns: "Ba nu, ca, pe cat ai lucrat, pe atat ai si luat". Si acestea le zicea pentru supunerea cea desavarsita si pentru ascultarea cea binecuvantata. Si zicea staretul: "Oricat de putin ar lucra omul, daca este cu dreptate, va lua plata de la Dumnezeu, numai sa lucreze cu credinta ceea ce face, precum se cuvine." Dumnezeului nostru slava!
Dumnezeului nostru slava!
 Luna august în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Moise, arapul (+400).
          Acesta a fost etiopian cu neamul și la față negricios, slugă fiind la cineva, care se afla într-o dregătorie. Dar, pentru firea lui cea reași viața lui cea, în ascuns, tâlhărească, domnul său, temându-se, l-a dezlegat din robie și i-a dat libertatea. Deci, plecând el, s-a însoțit cu tâlharii, care, văzându-l tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus vătaf peste ei. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se pomenește și aceasta: "El pusese gând rău unui cioban, care-l împiedicase de la o nelegiuire și pe care voia să-l ucidă. Și aflase că, în vremea aceea, ciobanul este pe celălalt mal al Nilului. Și, fiind apa mare, și-a luat sabia în dinți, iar hainele și le-a legat pe cap, și așa a trecut apa înot. Dar păstorul, prinzând de veste, a fugit. Deci, Moise a înjunghiat patru berbeci aleși, și, înșirându-i pe o funie, a trecut, iarăși, Nilul, pe celălalt mal, înot. Și, mâncând el cărnurile și dând pielea berbecilor pe vin, s-a întors la însoțitorii săi. Dar, acestea le-am povestit, ca să arăt că, pentru cei ce vor să se mântuiască prin pocăință, lucrul acesta este cu putință. Acesta, deci, din oarecare primejdie, venind, în cele din urmă, l-a umilință, s-a dus la o mânăstire și atâta s-a pocăit, încât și pe însoțitorii săi i-a atras către Hristos, prin pocăință. Că, șezând el în chilia sa, au nimerit la el, niște tâlhari, neștiind că el este Moise. Pe aceștia, fericitul legându-i cu un ștreang, i-a pus pe umeri, ca pe un sac cu paie, și i-a dus în fața obștei și a zis către frați: "De vreme ce mie nu mi se cade să fac dreptate, iar aceștia au venit asupra mea, să-mi facă rău, ce porunciți să fac cu ei?" Și au poruncit părinții să-i dezlege și să-i lase liberi. Iar aceia, dacă l-au cunoscut că el este Moise, vătaful de tâlhari, cel vestit și neînfrânat, s-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu, s-au lepădat de lume și s-au făcut călugări foarte iscusiți. După aceea, a trăit Sfântul bătrân mulți ani în nevoințele pustnicești și s-a învrednicit chiar de cinstea preoțească, după o dumnezeiască descoperire. Și, petrecând cincisprezece ani de la primirea preoției, iar, de la nașterea sa, împlinind șaptezeci și cinci de ani și adunând șaptezeci și cinci de ucenici, Cuviosul Moise s-a sfârșit muceniceşte. Că, într-una din zile, stând el cu frații, a zis: "Iată, astăzi, vor veni barbarii în Schit, ca să taie pe monahi. Deci, sculați-vă și fugiți de aici." Și au zis frații: "Tu pentru ce nu fugi, părinte?" Și a zis către dânșii: "Eu am atâția ani de când aștept ziua aceasta, ca să se împlinească cu mine cuvântul Stăpânitorului meu, Hristos, Cel ce a zis că toți cei care scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Au grăit lui frații: "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine". Iar el le-a zis lor: "În aceasta, eu nu am nici o vină; să se păzească fiecare, cum se pricepe". Și, sculându-se frații au fugit. Și au rămas lângă dânsul numai șapte. Și, după un ceas, le-a zis lor: "Iată, barbarii sunt aproape". Deci, unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie și s-a ascuns. Iar barbarii, venind, l-au tăiat pe părintele și pe cei șase frați, care se aflau cu el. Iar fratele cel ce fugise, stând unde se ascunsese, a văzut cerul deschis șșapte cununi prealuminoase pogorâte din cer. Și, după plecarea barbarilor, întorcându-se la chilii, fratele a aflat tăiați, pe părintele și pe frați, și trupurile lor zăcând în sânge, și a plâns. Așa a fost sfârșitul Cuviosului Părintelui nostru Moise, arapul, care, din tâlhar, s-a făcut monah și, cu desăvârșire, plăcut lui Dumnezeu s-a făcut, prin adevărata pocăință, căruia nu numai Raiul, ci și cerul s-a deschis, ca unui Mucenic, și s-a învrednicit de cununa slavei. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să fim povățuițși noi la adevărata pocăință și Împărăției Cerești să ne învrednicească Stăpânul Hristos, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin. 
Întru această zi, cuvânt din Pateric.
       Am găsit, de multe ori, mai înainte, pomenirea unui mare stareț, care avea dar duhovnicesc, peste al cărui nume voi trece. Aici, voi spune, că de multe chipuri este judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că acel stareț spunea așa: "Trecând eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care ședea în munte. Iar, după ce m-am suit acolo, am aflat pe călugărul acela și, cum l-am văzut, după arătarea chipului său, am înțeles că avea o viață lăudată. Și, luând seama, am stat cu el câteva zile. Și l-am văzut pe el stând acolo și petrecându-și viața călugărească, pe cât se putea, cu râvnă. Și pe mulți dintre cei care veneau la dânsul, din lume, îi învățși-i câștiga. Dar cel ce pe munte își câștigase petrecerea, dezlega la mâncări și la băuturi, ca și cum și-ar fi ascuns fapta lui cea bună și ca și cum ar fi fost pornit din dragoste și din ascultare, ceea ce era o înșelăciune drăcească și socotința sa trupească. Deci, așa petrecând, călugărul acela, peste puțină vreme, s-a mutat din viața aceasta. Iar eu, nepricepându-mă ce se va alege din aceste două petreceri ale lui, mă rugam lui Dumnezeu, să-mi arate mie, oare, a fost primită lucrarea călugărului aceluia? Și l-am văzut pe el spânzurat cu capul în jos. Deci, văzând eu o taină ca aceea, m-am întors, cu întristare, precum se cădea, și, iată, altcineva mi-a zis mie: "Pentru ce te întristezi de aceasta? Că Dumnezeu a auzit rugăciunea ta șți-a arătat faptele călugărului. Că picioarele lui, fiindcă erau neîncălţate, aveau prețuire cerească, drept aceea ele la cer se uită, iar mintea lui și celelalte, fiindcă aveau pământească și trupească înțelegere, pentru aceasta, către pământ privesc." Același stareț, iarăși, se rugă lui Dumnezeu să-i arate despre ucenicii lui cei morți. Că a văzut pe doi dintr-înșii, la un loc foarte înfricoșător. Și, întrebându-i, unul din ei a răspuns, zicând că pe el l-a piedut nesațiul pântecelui, iar, celălalt, zicea că a avut gânduri nemărturisite și, pentru aceasta, a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu îndrăcirea pântecelui se îndeletnicea, zicea cineva, din stareții cei vechi, că se dăduse foarte mult, fără de vreme, la nesațiul pântecelui. Iarăși, zicea acest stareț: "Aveam doi ucenici, călătorind împreună cu mine. Și neîmpăcându-se cu chipul înțelegerii mele, mă tulburau pe mine, adeseori. Și, fiindcă îmi făceau mie împiedicare de la îndeletnicirea mea, cea după Dumnezeu, am socotit să-i las pe ei și să mă duc la o mânăstire, cu viață de obște, ca un începător străin, unde neavând nici o grijă, să pot afla îndeletnicirea, spre înțelegerea cea dumnezeiască, care lucru l-am și făcut. Deci, petrecând în mânăstire trei săptămâni, nu făceam nimic de la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca să mă pot îndeletnici cu dumnezeiasca înțelegere. Iar, după acele trei săptămâni, am văzut pe cineva în haină albă, venind către mine și având cu sine două vase. Și mi-a dat mie vasul gol și a turnat puțin undelemn, din celălalt, în vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: "Să-mi dai mie celălalt undelemn." Iar el mi-a răspuns: "Ba nu, că, pe cât ai lucrat, pe atât ai și luat". Și acestea le zicea pentru supunerea cea desăvârșită și pentru ascultarea cea binecuvântată. Și zicea starețul: "Oricât de puțin ar lucra omul, dacă este cu dreptate, va lua plată de la Dumnezeu, numai să lucreze cu credință ceea ce face, precum se cuvine." 
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Moise Arapul
Sfîntul Preacuvios Moise a fost de neam etiopian. El în lume a fost tîlhar şi căpetenie de tîlhari. Dar Duhul a mişcat inima lui şi din adîncurile răutăţii l-a scos la adevărata pocăinţă şi la schimbarea radicală a vieţii. Preacuviosul Moise la începuturile vieţii lui a fost sclav, dar răzvrătindu-se împotriva sclaviei, a fugit şi s-a alăturat unei cete de tîlhari. Cum era foarte mare, puternic, şi plin de îndrăzneală, aceştia l-au ales căpetenie peste ei. Dar, într-o zi, pe tîlharul Moise l-a cuprins chinul conştiinţei, şi cumplită părere de rău pentru toate relele făcute în viaţa lui. De aceea el a părăsit ceata de tîlhari şi s-a dus la o mănăstire unde s-a dat pe sine cu totul în ascultarea unui avvă, supunîndu-se întregii rînduieli mînăstireşti. El s-a folosit mult de învăţătura Sfinţilor Macarie, Arsenie şi Isidor, şi de convorbirile cu ei. După un timp el s-a retras la o colibă în singurătate, unde s-a îndeletnicit cu lucrul mîinilor, rugăciunea, privegherile, şi dumnezeieştile cugetări. Chinuit de dracul curviei, Moise a dezvăluit boala lui părintelui duhovnicesc Isidor, care l-a sfătuit să postească mai aspru, iar la vremea mesei să mănînce dar nu pe săturate. Văzînd că acest canon nu dă roade, Avva Isisdor l-a sfătuit să postească şi mai aspru, iar la rugăciune să stea în picioare. Atunci a început Avva Moise, fiind foarte puternic la trup, să se nevoiască cu adusul apei pe umerii săi, pentru toţi Părinţii vîrstnici din Lavră. Apa o aducea de la o fîntînă care se afla foarte departe, şi la această nevoinţă petrecea toată noaptea. După şase ani de cumplit război drăcesc, Sfântul Isidor l-a vindecat minunat de toate închipuirile, cugetele şi gîndurile de curvie pe care i le semăna în suflet diavolul. Preacuviosul Moise a fost sfinţit preot cînd a ajuns bătrîn cu anii. El a întemeiat şi o mănăstire proprie, a dobîndit în ea şaptezeci şi cinci de ucenici, şi a trecut la cele veşnice la vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani. El şi-a prevăzut şi ceasul şi felul morţii: într-o zi el le-a zis ucenicilor lui să fugă ca să-şi scape vieţile, deoarece mănăstirea avea să fie atacată de necredincioşi. Cînd ucenicii i-au cerut să vină cu ei, ca să scape împreună, Avva Moise le-a zis că tîlhar fiind el mai demult, şi ucideri şi multe rele săvîrşind, se cuvine ca acum să-şi ia plata pentru relele lui, după cuvîntul: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26: 52). Aşadar, Avva Moise a rămas în mănăstire împreună cu şase fraţi care nu au voit să îl lase, şi au venit tîlharii şi i-au ucis pe toţi şapte. Unul dintre fraţi s-a ascuns în apropiere, şi a văzut cum se pogoară şapte cununi din cer peste capetele mucenicilor celor ucişi.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Sava din Pskov şi Krypeţk
     Sfîntul Sava acesta a fost de neam sîrb. El s-a nevoit călugăreşte în Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Pskov, căreia mai apoi i-a fost şi egumen. Dar văzînd cum oamenii încep să îl slăvească, el s-a temut de slava lor şi a plecat la malurile Lacului Krypeţk, unde a întemeiat o nouă obşte, în cinstea Sfîntului Ioan Teologul. Dar şi aici s-a făcut vestit, şi poporul a început să vină la el. Aici au venit să îl cerceteze Cneazul Yaroslav din Pskov şi soţia lui. Cuviosul Sava nu i-a îngăduit soţiei cneazului să intre în mînăstire, ci a binecuvîntat-o şi s-a rugat pentru ea şi a vindecat-o de o boală grea în afara zidurilor mînăstirii. Acest Sfînt al lui Dumnezeu a trecut la cele veşnice la anul 1495, iar sfintele lui moaşte au rămas făcătoare de minuni pînă acum. Avva Dositei a fost unul dintre cei care l-au cercetat pe Sfîntul Sava la malul Lacului Krypeţk.
• Tot întru această zi se prăznuieşte Synaxa Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev
Cântare de laudă la Sfântul Moise Arapul
Binecuvîntat este omul căruia
I-a iertat Dumnezeu păcatele!
Bucuros este el, bucuros în amîndouă lumi!
Moise Arapul, ca un alt fiu risipitor,
La Domnul s-a întors, plîngîndu-şi păcatele cu amar!
El trupul şi-a supus cu postiri lungi şi aspre,
Al Avvei Moise chip este negru,
Dar sufletul lui este alb!
El trupul şi-a supus cu privegheri lungi şi aspre,
Şi astfel a scăpat din al diavolilor laţ.
Sufletul lui s-a făcut precum un lac de munte,
Care priveşte la cer, cu ape limpezi, clare: în unda lui chiar
Cerul îşi vede al său chip.
Fraţii pre Avva Moise întreabă:
„Au păcatele altora nu te întristează?
Nu vrei şi alţii să scape de al lor păcat?”
Lor Avva Moise Arapul le răspunde cu lacrimi:
„Cîtă vreme al meu păcat încă-ntru mine este,
Precum întru o casă hoitul de om mort,
De al altui’ păcat nu pot să mă-ngrijesc,
Ci îmi ajunge-al meu,
Pe care să mi-l plîng”.
Leul feroce adesea întru blînd miel se preface,
Astă minune numai Hristos o poate lucra.
Avva Moise demult fost-a cumplit leu de munte,
Şi cu toate acestea s-a făcut într-un blînd miel.
Pentru ale Avvei Moise jertfe şi rugăciuni sfinte,
Stăpîne Doamne Iisuse,
Miluieşte-ne pre noi.
Cugetare
Adevăratul creştin evită laudele oamenilor, şi nu doar că le evită, dar chiar fuge de ele cu frică.
Sfîntul Sava de la Pskov a părăsit slujba de egumen, mănăstirea şi obştea fraţilor care îl iubeau, şi s-a sălăşluit într-o pustietate numai şi numai ca să scape de slava oamenilor, care jefuieşte tot binele din inimile celor pe care îi laudă.
Un principe credincios, auzind de uluitoarea transformare şi de marile lupte duhovniceşti pe care le dă Avva Moise Arapul [Negrul], şi-a luat suita şi a călătorit în pustie ca să îi vadă faţa. Preacuviosul Moise a aflat de această venire şi a voit să se ascundă repede, dar aşa făcînd, a dat faţă în faţă chiar cu alaiul princiar. „Unde este chilia Avvei Moise?” – l-au întrebat slugile principelui, nebănuind că vorbesc chiar cu el. „Ce voiţi cu el? Nu este decît un bătrîn ignorant, mincinos, şi cu viaţă cu totul necurată”. Auzind acestea, vizitatorii au căzut în uimire, dar nu s-au lăsat: ei voiau să îl vadă pe Avva Moise cu ochii lor. Cînd au sosit la chilia lui, au cerut să îl vadă pe avvă, dar monahii le-au răspuns că Avva Moise nu se află la chilie. Cei din alaiul princiar au povestit monahilor despre întîlnirea pe care au avut-o pe cale şi ce le-a spus acela despre Avva Moise. Monahii s-au înspăimîntat, şi i-au întrebat pe curteni cum arăta omul care le-a povestit aşa ceva. Cînd au aflat că era un bătrîn negru, cu pielea precum catranul, foarte înalt şi îmbrăcat mizerabil, monahii au strigat: „Este chiar Avva Moise al nostru!”. Această întîmplare a fost acelui principe de mare ajutor duhovnicesc. El s-a întors întru ale lui plin de bucurie.
Luare aminte
Să luăm aminte la nobleţea caracterului împăratului David (II Regi 1):
§  La cum au venit mesageri la David care i-au anunţat moartea lui Saul şi a lui Ionatan, gîndind că vor primi pentru aceasta de la el răsplată;
§  La cum David a plîns cu amar după Saul, care a dorit statornic moartea lui David.
Predică
Despre înfăţişarea lui Mesia – „… nu avea nici chip, nici frumuseţe, 
ca să ne uităm la El” (Isaia 53: 2).
Prorocul grăieşte aici despre Domnul Hristos ca Om: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
Cum se face că El, Care a dat formă şi chip tuturor celor din zidire, care a creat frumuseţea îngerilor şi a cerurilor, şi toată frumuseţea universului, cum tocmai El nu avea nici chip nici frumuseţe?
Fraţilor, aceste cuvinte nu trebuie să ne tulbure, îngăduit îi este Domnului să Se înfăţişeze ochilor noştri în orice chip doreşte.
El nu a dorit să vină la noi strălucind de frumuseţe îngerească, sau de putere împărătească, sau de bogăţii nenumărate. Cel care intră într-o casă umilă şi plină de durere nu se îmbracă în hainele lui cele mai strălucitoare, precum nici doctorul nu îşi pune hainele lui cele mai bune atunci cînd se duce la patul celor grav bolnavi.
Venind pe pămînt, Domnul a intrat într-o casă a tristeţii şi tînguirii, El a intrat într-un spital. Trupul este haina sufletului. Domnul s-a îmbrăcat într-un trup simplu, spre a atrage atenţia asupra puterii duhului Lui, iar nu asupra forţei şi strălucirii trupului Lui. Noi nu cunoaştem cu exactitate care a fost înfăţişarea Lui. Potrivit tradiţiei, faţa Lui a fost măslinie, iar părul capului de o culoare brun-arămie. Faţa Lui a fost astfel încît trimisul Regelui Avgar nu a putut să o picteze, căci Ea se schimba mereu, strălucind de lumină nepămînteană. Şi apoi, chiar de ar fi şi ales Domnul să vină pe pămînt îmbrăcat în trup omenesc de frumuseţe izbitoare – un trup aşa cum numai El poate crea – ce ar fi fost acea frumuseţe trupească pe lîngă frumuseţea nemuritoare a dumnezeirii Lui? Căci orice frumuseţe pămîntească palidă umbră este pe lîngă frumuseţea cerească, de sus. Prorocul Daniel, de pildă, a fost un tînăr de o mare frumuseţe, dar cînd înaintea lui a stat îngerul Domnului, Daniel a zis: „…şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricîndu-se, şi nu mai aveam vlagă” (Daniel 10: 8). Ce este faţa unui muritor pe lîngă chipul unui înger al Domnului, care este nemuritor? El este ca întunericul faţă de lumină. Prin urmare prorocul, văzîndu-L pe Hristos împăratul Cel Nemuritor în trup omenesc, şi comparînd înfăţişarea Lui omenească cu slava Lui cea Nemuritoare, a trebuit să strige: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti chipul blîndeţii, Carele pentru noi şi pentru a noastră mîntuire al nostru netrebnicii trup omenesc ai luat, noi pre Tine în veci Te slăvim! Noi Ţie ne închinăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!
Sursa:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4