Proloagele din 1 martie

Luna lui Martie în ziua dintâi: pomenirea Preacuvioasei Mucenițe Evdochia samarineanca.

Această Sfântă era din cetatea Iliopolis, samarineancă din Libanul Feniciei și a trăit prin veacul al III-lea, din naștere fiind necredincioasă și închinătoare la idoli. Și, fiind ea peste măsură de frumoasă și petrecându-și viața în desfrânare, pe mulți îi atrăgea la sine cu farmecul ei și, prin aceasta, strânsese multă avuție, încât, și în alte țări i se dusese vestea. A crezut, însă, mai târziu, în Hristos. Că, trecând prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, și acesta luându-și sălaș aproape de locuința Evdochiei, din rânduiala lui Dumnezeu, se întâmplă că ea auzea din casa ei, neîncetatele cântări, citiri și rugăciuni, pe care le făcea Sfântul, în odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie și întoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodată. Și s-a cutremurat sufletul desfrânatei, cu deosebire atunci când a auzit cuvintele: "Vai vouă, bogaților!" Deci, luminându-se la cuget și scârbită de viața pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugându-l s-o învețe calea mântuirii. Și așa, învățând dreapta credință de la Sfântul Ghermano, iar Sfântul Botez primindu-l de la Sfântul Episcop Teodot, Evdochia și-a schimbat și viața. Ea a împărțit toată averea ei, cea multă, săracilor, dând slobozenie la toți robii și s-a dus într-o mânăstire, unde trăia în smerenie și în pocăință. Deci, ducându-se vestea de venirea ei la credința creștinilor și pârâtă fiind la împăratul Aurelian (270-275), acesta a poruncit să fie prinsă. Dar, atâta putere și atâtea semne minunate a săvârșit Sfânta Evdochia, încât împăratul însuși s-a îmblânzit față de dânsa. Murind însă Aurelian, Sfânta a fost prinsă din nou, pe vremea când Diogen era dregător în Iliopolis, și, fiind pusă la chinuri, Sfânta a dovedit atâta putere de răbdare, încât însuși dregătorul, zguduit, a pus-o în libertate. I s-a tăiat capul, însă, sub dregătorul Vichentie, urmașul lui Diogen, după ce a îndurat din nou cumplite și înspăimântătoare chinuri, pentru credință. Și astfel, Sfânta Evdochia, cea care în tinerețe fusese o desfrânată, s-a mutat la cer, dobândind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Sfintei Domnina, cea din Cir.

Aceasta s-a născut din părinți binecredinciosi și bogați. Și, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerețe, în pustnicie și în celelalte grele pătimiri ale trupului petrecea. Că, făcându-și o colibă lângă grădina maicii sale, acolo viețuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fața udându-și, ci și îmbrăcămintea ei, cea de păr, fiindcă niște haine ca acestea purta. Iar, la cântatul cocoșilor, intra în sfânta biserică, împreună cu toată mulțimea credincioșilor, și cântare de laudă aducea Stăpânului tuturor. Iar, ca hrană, avea linte muiată în apă. Și toată osteneala aceasta o răbda, măcar că era slabă la trup. Și, învelindu-se, cu totul, cu broboadă, n-a văzut nici ea fața cuiva, nici altul fața ei și vorbea, încet și fără meșteșug, cu cei ce se întâmpla. Deci, acestea petrecând ea ziua și noaptea, la preaiubitul său Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu plăcute.

Întru această zi, cuvânt despre faptul cum Sfântul Epifanie a luat, cu meșteșug, de la Ioan, Episcopul Ierusalimului, argint și l-a împărțit, ca milostenie, la săraci și la scăpătaţi.

Oarecând a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie, Episcopul Ciprului, cele despre Ioan, Episcopul Ierusalimului, că, adică, este iubitor de argint și banii, adunându-i, nu-i da celor ce sunt în nevoie. Și Ioan acesta locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie viețuise cu dânsul. Deci, Epifanie a scris epistolă lui Ioan să miluiască pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a făcut din cele scrise în epistolă. Și, nu după multă vreme, a zis Epifanie către mine: "Vino, dar, fiule, să mergem la Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce." Și, plecând din Cipru, am plutit cu corabia în Cezareea lui Filip și, de acolo, ne-am suit în Ierusalim. Deci, venind și rugându-ne, ne-am dus la Episcopie. Și a văzut Ioan pe Epifanie și s-a bucurat cu bucurie mare. Și a zis Epifanie lui Ioan: "Dă-mi mie, frate, o casă, pentru a petrece aici câteva zile." Și ne-a dat nouă prea bună locuință. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă, și bucate și băuturi scumpe și de multe feluri ne aducea nouă la masă, și, nici din acestea, săracii nu aveau parte. Deci, odată, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie, o, părinte Ioan, argint cu împrumut, căci am să hrănesc pe niște bărbați ciprioți. Să mă fălesc, zicea, înaintea acestora, cu argintul tău. Cele preabune din casa ta dă-le, dar, robului tău spre slava ta și voi fi lăudat pentru lucrurile tale. Numai ține minte tot ceea ce îmi dai, ca să ți le întorc pe urmă". Și a adus Ioan, înaintea lui Epifanie, mult argint. Și a zis Epifanie către Ioan: "Mai este la tine și alt argint spre păstrare, părinte?" Și a zis Ioan către Epifanie: "Destul îți este ție acum acesta, pentru trebuința ta, părinte." Și a zis Epifanie către Ioan: "Adu-l și pe acela, părinte, ca să fim de mirare la oaspeți." Iar el, aducând și pe celălalt, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie tot ceea ce face faimă, celor slobozi." Și a zis Ioan către Epifanie: "Toate cele ce desfată pe oamenii tăi, primește-le și fă plăcere celor pe care îi ospătezi." Și Epifanie, luând argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers în casa cea dată nouă de către Ioan, unde eram găzduiți. Și era un oarecare cumpărător de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru neguțătorie. Pe acesta, chemându-l și arătându-i argintul și tocmindu-se și făcând târg cu dânsul Epifanie, i l-a vândut lui, luând pe la dânsul aur. Și Epifanie, luând aurul, noaptea și ziua, îl împărțea celor ce erau în nevoie. Și trecând câteva zile, a zis Ioan către Epifanie: "Dă-mi mie argintul, pe care l-am dat ție împrumut." Și a zis Epifanie către Ioan: "Îngăduie-mă puțin, frate, că am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da." Deci, trecând alte câteva zile, a zis Ioan către Epifanie, pe când stam noi în biserică, unde este Lemnul cel mântuitor: "Și acum, zic ție, dă-mi mie argintul, pe care ți l-am împrumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: "Ți-am spus ție, părinte, că ți-l voi da." Deci, Ioan, de multă mânie umplându-se, l-a apucat și l-a ținut de rasă pe Epifanie și a zis către dânsul: "Nu vei ieși, nu vei sta, nu vei fi în pace, până nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, făcătorule de nedreptate, Epifanie. Dă Bisericii cele ale Bisericii." Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeași liniște într-însul. Și a petrecut Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie. Și toți cei care erau de față nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mâhnindu-se, a suflat în fața lui Ioan și, îndată, acesta a orbit și frică a căzut peste toți cei ce stăteau de față. Deci, a căzut Ioan înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu, ca iarăși să vadă. Iar acesta i-a zis: "Du-te și închină-te cinstitei Cruci și îți va da ție ceea ce ceri." Dar el sta neclintit, rugându-se lui Epifanie. Și, învăţându-l, Epifanie și-a pus pe dânsul mâna sa și s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, îl ruga Ioan și pentru ochiul său cel stâng. Şi a zis Epifanie către Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, că, Dumnezeu l-a închis, Dumnezeu l-a deschis. Și a făcut aceasta după cum a voit, ca să ne înţelepţim." Iar Ioan, după ce a fost pedepsit și certat de Cel Drept, s-a făcut cuvios întru toate, și milostiv pentru săraci și lipsiți. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt despre cum se cade să fie învățătorul.

Mai întâi voi povesti cele spuse de marele Ioan Gură de Aur, care, multora le-a fost de folos. Că, zice, mare la suflet se cade a fi învățătorul, iar mândru, cu bărbăție, iar nu aspru și sălbatic, blând, dar nu în chipul robului, smerit cugetător, iar nu prefăcut în smerit cugetător, slobod de patimi, iar nu pătimaș. Precum însuși Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "În tot chipul se cade să fie învățătorul și păstorul. Că nu este trebuință și nici se cade numai cu un chip a face și a se purta cu cei ce sunt sub stăpânirea lui. De vreme ce nici doctorii nu învață să folosească numai o singură doctorie la toți cei bolnavi, nici cârmaciul nu știe numai o singură cale în lupta cu vânturile. Deci, se cade să fie învățătorul străin și înstrăinat de mărirea deșartă, depărtat de mândrie și să nu primească mită și îmbunări, nebiruindu-se de pântece, nici de mânie, cuprinzându-se. Ci se cade să fie îndelung răbdător și blând din toată puterea, smerit cugetător și milostiv, ales, dăruitor și iubitor de suflete, cinstit și învățător, neînălţat, apropiat, stăpânitor, tuturor folositor, neprimind plată, încercat și smerit, nerobit, vesel și lin, ca lesne să lupte și să biruiască. Iar de lipsa de măsură a tuturor răutăților, să se ferească și liber să fie. Nici întru asprime ațâțându-se, nici în stare de rob căzând, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei sălbatici, stăpân, de vreme ce unii socotesc că blândeţile sunt o faptă bună, iar alții, bărbăția cea aspră. Deci, spre aceia, de trebuință este a se purta cu smerenie, iar, spre aceștia cu bărbăție, pentru că aceasta stinge îngâmfarea cea din sălbăticie și folosește tuturor, chemându-i la smerita cugetare." Acest lucru arătându-l, marele Vasilie zice: "Fiindcă înțeleptul Solomon a zis, că este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a ști, că, este vreme și de smerenie și de stăpânire și de mustrare și de mângâiere și de cruțare și de îndrăznire, și de bunătate și de asprime, adică, pentru tot lucrul. Că uneori se cade a arăta smerenie și a-i numi pe toți fii, întru smerenie, după glasul Domnului, iar alteori, când ar cere trebuința, a lua și a arăta stăpânirea, pe care a dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Și, în vremea mângâierii, se cade a arăta bunătate, iar în vremea asprimii, a arăta râvnă spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotărâre dreaptă după pravilă." Încă și de Dumnezeu purtătorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gură de Aur, zice: "Se cade cârmuitorului să fie și bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu se lenevească. Pentru că, una fără alta, mai curând lipsă de stăpânire, decât stăpânire este. Că de ar fi fost toți supuși și iubitori de fapte bune, atunci numai de bunătate ar fi fost trebuință. Sau de ar fi fost toți iubitori de păcate atunci, numai frică le-ar fi trebuit. Iar de vreme ce așa, era rânduit, ca să fie, între cei păstoriți, și buni și răi, cu dreptate este, dar, ca pe amândouă acestea să le obișnuiască învățătorul și înainte-stătătorul. Ca bunătatea să întărească pe cei buni și întregi la minte, iar frica să taie, deodată, răutatea celor ce greșesc. Deci, dar, acestea și cele asemenea cu acestea, necunoscându-le vrăjmașii dumnezeiescului Ioan, dobitocește și cu necunoștință îl urau pe el, și-l socoteau ca pe un om mânios. Deci, de poftește cineva episcopie, bun lucru dorește, însă i se cade lui să fie și bun și aspru, ca învățătura cea de la Sfinții Părinți să nu se ocărască, ci, mai mult, fără primejdie și lăudată să fie, Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea!

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1280

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage01Mar.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-01-cv_evdochia.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-01-sf_domnina.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie01.htm

Proloagele din 28 februarie

Luna lui februarie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Vasilie Mărturisitorul, cel ce a pătimit împreună cu Sfântul Procopie.

Acesta a viețuit pe timpul nelegiuitului împărat Leon Isaurul și era din aceeași mânăstire cu Sfântul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea în obștea fraților cu fapte bune pustnicești, cu viață cuvioasă și cu dreaptă credință. Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multă tărie împotriva taberelor rătăcirii. Drept aceea, a fost prins și multe chinuri pătimind, l-au aruncat în temniță, unde a îndurat și mai cumplite chinuri. Și având într-ajutor și pe dumnezeiescul Procopie, neîncetat a propovăduit adevărul, până la sfârșit. Și a fost strujit și Sfântul Vasilie, ca și Sfântul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul și a petrecut în lanțuri, nu puțină vreme, neprimind a se învoi cu erezia. Iar când a murit tiranul împărat Leon, slobozit a fost din lanțuri și din temniță și Sfântul Vasilie, împreună cu Sfântul Procopie și cu alți mărturisitori ai dreptei credințe. Și s-a întors el la mănăstirea sa, la aceleași pustnicești osteneli, ca și mai înainte, pe mulți îndreptând la cunoștința adevărului și la viața plăcută lui Dumnezeu. Iar după mulți ani, venind la fericitul său sfârșit, cu rugăciuni și cu mulțumiri, s-a dus el veselindu-se, către Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit.

Întru această zi, pomenirea Sfintelor femei Chira și Marana.

Patria acestora era Veria, cea dinspre răsărit, fiind din neam strălucit și ales, iar creșterea lor, potrivită cu neamul. Ci, pe toate acestea defăimându-le, au intrat într-o căsuță mică, căreia i-au astupat ușa cu lut și cu pietre și, lăsând numai o ferăstruică, prin care primeau înlăuntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau către dânsele, înalțând laudă lui Dumnezeu. Și toată vremea cea de peste an, o petreceau în liniște; și numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Și singură Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodată, nu l-a auzit. Și purtau pe trupul lor lanțuri de fier foarte grele și îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu totul picioarele și trupul. Cu asemenea chip viețuind, au săvârșit patruzeci și doi de ani; cu postire și cu suferirea răbdării, atât s-au nevoit, încât gustau hrană o dată la patruzeci de zile, timp de trei ani întregi, iar în ceilalți trei ani, o dată la trei săptămâni, precum dumnezeiescul Daniil. Ci și la purtătorul de viață Mormânt al lui Hristos, ducându-se, nicicum n-au gustat hrană, până ce au săvârșit închinăciunea, și iarăși, întorcându-se, fără a mânca, au încheiat călătoria; iar lungimea căii era de douăzeci de zile de mers. Și ducându-se încă și la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenițe Tecla, asemenea au făcut; s-au dus și s-au întors fără a mânca. Deci, acestea, cu asemenea viețuire împodobind neamul femeilor, au alergat către Domnul, pe Care-L doreau.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Iulian monahul, pe care îngerul l-a izbăvit de desfrânare.

Spunea Iulian monahul despre sine: "Șezând eu, în părțile sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie și i-am zis ei: "Ce cauți tu aicea?" Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie: "Părinte sfinte și eu în pustia aceasta viețuiesc, ca de o stadie departe de peștera ta, având și eu o peșteră mică." Încă mi-a arătat mie și locul spre miazăzi și mi-a zis mie: "Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arșița cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puțină apă." Iar eu, scoțând o cană cu apă, i-am dat ei; și după ce a băut, s-a dus. Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare și, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieșit din peșteră la zăduf. Și era arșița, cât și pietrele se aprindeau. Și mergeam spre dânsa, vrând să-mi împlinesc pofta mea și m-am apropiat cât era cu putință a se vedea și locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Și, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se și pe mine aruncat în deschizătura lui și am văzut acolo niște trupuri moarte, putrezite și risipite. Însă, am văzut și un bărbat cu sfințită cuviință, cu haine preoțești îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea și zicându-mi: "Acest trup este femeiesc și acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci, satură-ți pofta ta, pe cât voiești, și, pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi și de stricăciune, pentru că și aceștia, asemenea făcând, toți aceștia au murit și trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci, cazi și osândei vinovat să fii. Pentru o poftă ca aceasta voiești să-ți pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi și înțelege că, pentru o biată poftă ca aceasta, primești să te despărți pe tine de Împărăția lui Dumnezeu. O, vai și amar de slăbiciunea omenească! Că, pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primești să te lipsești, de la Dumnezeu." Iar eu, de multă rușine, am căzut cu fața la pământ și cel ce mi s-a arătat în haine preoțești, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, mulțumind lui Dumnezeu și grăind: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălăşluit în iad." Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit și m-a izbăvit de păcat și de amarele chinuri gătite desfrânaților, v-am spus vouă toate acestea.

Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre ascultare.

Ascultă monahule, cuvintele acestea ale părintelui tău și cu neabatere să-i împlinești învățăturile lui. Când te va lua pe tine să mergi împreună cu dânsul, atunci cu tot gândul să călătorești împreună cu el. Căci, în acest chip, vei lepăda gândurile cele rele și vrăjmașii draci nu se vor întări asupra ta. Iconomul cel rău necăjește sufletele fraților și, găsindu-le vină, nu-i miluiește pe dânșii. Iconomul nedrept împărţeşte rău, iar cel drept, după cum se cade, dă. Cel ce grăiește de rău pe fratele său, va pieri, și cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este călugărul cel ce slujește fratelui la boală, decât sihastrul cel ce nu se îndură de aproapele său. Cela ce-și împodobește hainele sale și își satură pântecele său, va paște gânduri spurcate și, cu cei întregi la minte și curați, nu va ședea. De vei intra în vreun sat, să nu te apropii de femei și să nu zăbovești multă vreme împreună cu dânsele la vorbă, ci să fugi de dânsele, și așa vei scăpa și te vei izbăvi de păcate.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie28.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=915

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-28-sf_proterie.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-28-cv_vasile.html

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage28Feb.shtml

Proloagele din 27 februarie

Luna februarie în 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Procopie Decapolitul (+750).

Țara Decapole, care se află lângă Marea Galileii, se numea așa din pricina celor zece cetăți păgâne, pe care le cuprindea. Deci, Sfântul Procopie era din acest ținut și, de aici, și-a luat el numele de Decapolitul. Luase de tânăr calea vieții monahicești și ajunsese vestit între cuvioși, pentru postirea și curăția care împodobeau numele său. Și a trăit pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, luptă începută, întâia dată, de nelegiuitul împărat Leon Isaurul (717-740), care numea închinători la idoli pe creștinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizându-i și fără milostivire aruncându-i în temnițe și în chinuri, ucigându-i, iar Sfintele icoane sfărâmându-le și în foc arzându-le. Deci, în acest fel de vreme s-a ridicat Sfântul Procopie, ca un stâlp al Ortodoxiei și mare apărător al dreptei credințe și, stând cu bărbăție împotriva taberelor eretice, le umplea de rușine și cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebună, rupând toate meșteșugirile lor, ca pe o pânză de păianjen. Drept aceea, din porunca împăratului, Cuviosul, a fost prins și bătut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot și i s-a smuls pielea de pe trup. Și, în temniță grea fiind aruncat și în tot felul schingiuit, Sfântul pe toate le-a răbdat, propovăduind neîncetat dreapta credință a lui Hristos. Și a avut frate de pătimire, în temniță, pe prietenul său Vasilie Mărturisitorul (sărbătorit la 28 februarie), cu care împreună a pătimit aceleași chinuri. Murind împăratul Leon, cel cu nume și nărav de fiară, Sfântul Procopie și alți mărturisitori ai credinței au fost sloboziți din temniță și din legături. Cu trupul șubrezit de mulțimea chinurilor îndurate, mergând, Sfântul Procopie s-a întors la mănăstirea sa și la obișnuitele lui osteneli pustnicești, povăţuind pe mulți la fapta cea bună și la mântuire aducându-i. Și așa, la bătrâneți adânci, s-a mutat către Hristos Domnul, ca să-L vadă pe Acesta nu în icoană, ci întru însăși fața Lui și să primească de la El plata cea îndoită a ostenelilor sale, ca pustnic, dar și ca pătimitor pentru Hristos, el care pentru sfânta Lui icoană s-a nevoit până la sânge.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Leon Monahul.

În vremea lui Tiberiu, împăratul din Constantinopol (578-582), a fost un călugăr în cetatea Asanului, om de rând, de neam din Capadochia, cu numele Leon. Și întru ascultarea coacerii de pâine își săvârșea slujba, însă foarte smerit era și liniștit cu totul, necăutând nimic din ale lumii acesteia, ci mai mult către toți avea dragoste și de aceasta mulți se minunau și unii îl întrebau pe el de folosul sufletesc; iar bunul și nevoitorul bătrân le zicea: "Să mă credeți pe mine, fiilor, că am să împărățesc." Iar ei îi ziceau lui: "Să nu dai de vreo sminteală, ava Leon. Din Capadochia, nimeni nu s-a făcut cândva împărat; și, deci fără de rost este cuvântul acesta care l-ai zis." Iar el iarăși grăia lor: "Cu adevărat, fiilor, că voi împărăți." Și nimeni nu putea să-l înduplece pe el și să-l depărteze de gândul acesta. Deci, după ce au venit saracinii în țara aceea și au cucerit-o pe ea, au venit și la cetatea Asanului și au pustiit mănăstirile din jurul ei; încă au prins și pe trei călugări din Lavră Sasios, adică pe Ioan citeţul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Românul și pe Teodor din Cilicia. Și acești trei robiți, bolnavi și legați fiind, s-au rugat de barbari, zicând: "Duceți-ne, rugămu-ne, ca să ne răscumpere pe noi Episcopul, că vă va da vouă treizeci și patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii și i-au adus aproape de cetate și a intrat Ioan citeţul la Episcop. Și era atunci în cetate și Leon monahul, împreună cu alți călugări ce coceau pâine și, pentru aceea, nu au fost prinși de barbari. Și venind Ioan cel ce era robit, a început a-l ruga pe Episcop, ca să de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decât numai opt galbeni. Și îi da pe aceștia barbarilor, iar ei nu-i luau, grăind: "Sau ne mai dați douăzeci și șase, sau ne dați pe călugăr." Și au fost nevoiți cetățenii ca să dea iarăși pe ava Ioan barbarilor, plângând și tânguindu-se. Și barbarii, luându-l pe el și pe ceilalți doi călugări, i-au dus în țara lor. Și, după trei zile, Leon monahul, luând cei opt galbeni de la episcop, s-a dus în pustie, unde erau păgânii și i-a rugat pe ei: "Luați-mă pe mine și acești opt galbeni, iar pe acești trei călugări să-i sloboziți, de vreme ce ei sunt bolnavi și nu vor putea să meargă împreună cu voi prin pustietăți și atunci îi veți ucide pe ei, fără nici un folos. Iar eu sunt sănătos și voi sluji vouă." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul și cei opt galbeni, iar pe cei trei călugări, i-au slobozit. Deci, din cauza călătoriei lor cea grabnică, Leon monahul a slăbit, neputând el să meargă prin atâta pustietate, iar barbarii l-au tăiat pe el. Și i s-a împlinit, astfel, lui Leon cuvântul pe care îl zisese el, precum și Domnul, în Evanghelie, a zis: "Dacă cineva își va pune sufletul său pentru prietenii săi, acesta, mare se va chema întru Împărăția Cerurilor. Că mai mare dragoste decât aceasta nu este." (Ioan 15,13). Și, dintru aceasta, toți au cunoscut, că aceasta este ceea ce grăia ava Leon când zicea: "Eu am să împărățesc"; că îndată a moștenit Împărăția Cerurilor, pentru că și-a pus sufletul său pentru prietenii săi. Iar aceasta au adeverit-o și barbarii, zicând: "Când am vrut să-l tăiem pe el, am văzut pe Cineva strălucind mai mult decât soarele și Acela a pus peste călugărul cel tăiat o porfiră împărătească și o coroană."

Întru această zi, povestire despre Părintele nostru Elisei și despre căderea celor mândri.

Ne-a spus noua ava Elisei, zicând: "Eu, când eram tânăr, m-am îmbolnăvit de moarte, iar tatăl meu, în toate zilele chema doctorii, având mare sârguință ca să mă vindece. Și doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut să-mi tămăduiască durerile mele, iar, mai pe urmă, au zis tatălui meu: "Acest tânăr până în trei zile va muri." Deci, tatăl meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugându-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfântului Evanghelist Marcu. Și a aflat acolo, precum spunea, în biserică, pe un călugăr foarte bătrân, care, văzând pe tatăl meu mâhnit, i-a zis lui: "Ce-ți este ție Kir Procopie, de te mâhnești?" I-a răspuns lui tatăl meu: "Cel ce ți-a arătat ție numele meu, îți va spune și pricina." Și a zis bătrânul: Să mergem la casa ta. Deci, venind, bătrânul, m-a cercetat pe mine și a zis tatălui meu: Să chemi și pe soția ta. Și era maica mea iubitoare de Hristos și primitoare de călugări, iar tatălui meu nu îi prea plăceau călugării! Apoi a zis tatălui meu: "Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine și, de le vei păzi pe ele, îți va dărui ție Dumnezeu viața copilului tău." Și a zis tatăl meu: "Chezaș îmi este Sfântul Marcu Evanghelistul, că voi păzi cele ce-mi vei porunci mie." Deci, i-a zis bătrânul: "Iată, sunt cincisprezece ani, de când faci desfrânare și spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tăi cu moarte i-a tăiat Dumnezeu. Deci, pocăiește-te. Iar al doilea lucru, ți se cere ca, pe tânărul acesta să nu-l însoțești prin nuntă, ci să-l faci pe el călugăr. Iar al treilea lucru este: să nu mai ai nici o împărtășire cu arienii și cu teodosienii." Și a zis tatăl meu: "Îți voi păzi cuvintele tale, în toate zilele vieții mele." Deci, a făcut bătrânul rugăciune și, în trei zile, m-am făcut sănătos. Și am petrecut trei ani lângă tatăl meu. Însă, după aceea, tatăl meu, ducându-se, m-a logodit cu o fecioară. Și, gătind tatăl meu cele pentru nuntă, s-a întâmplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemulțumire și cu amar o chinuia. Iar părinții fecioarei și tatăl meu au umblat șaptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cât și pe la descântători și la vrăjitori au dus-o pe dânsa; și nimic nu s-a folosi, ci încă și mai rău în amărăciunea aceea, cădea ea. Atunci, făcând socoteală de obște și de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Încă am mers și eu și tatăl meu cu ea. Deci, starețul, luând undelemn, a făcut rugăciune asupra ei și a poruncit mamei sale să o spele pe ea și apoi să o ungă cu undelemn, de la cap până la picioare. Iar după ce au uns-o, a început dracul a striga: "Amar, amar". Și, ieșind din fecioară dracul, a intrat în mine și de șapte ori mai rău mă chinuia. Deci, am pătimit treizeci de zile, chinuindu-mă rău acel demon.Dar, iată, a venit și bătrânul călugăr, care vorbise la început cu tatăl meu. Și, văzându-l pe el, tatăl meu a fugit de dânsul. Și luându-mă pe mine, bătrânul m-a dus la gazda sa și toată noaptea, priveghind, a petrecut-o în rugăciuni și, genunchii plecându-și, a gonit pe dracul din mine. Și, tunzându-mi părul capului, m-a îmbrăcat în chip călugăresc și m-a dat lui ava Isaia. Încă, mai avea ava Isaia și alt ucenic, anume Petru; și am petrecut lângă acest stareț nouă luni. Dar tatăl meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi și opt cămile încărcate cu tot felul de mâncări și de poame; încă a trimis și o scrisoare către mine. Iar eu, luând scrisoarea am citit-o şi am început a plânge. Deci, văzând ava Isaia scrisoarea în mâinile mele, sculându-se mi-a luat-o din mâinile mele și a rupt-o, iar eu m-am mâniat. Încă a început starețul a mă ocărî pe mine înaintea slugilor tatălui meu. Și, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii. Deci, nu puteam să-l văd, nici glasul lui să-l aud și-l vedeam pe el ca pe un măscărici, iar cuvintele lui ca niște săgeți și ca o sabie de amândouă părțile ascuțită. Iar când stam cu dânsul la rugăciune și la privegheri îl blestemam pe el. Și, din acea multă urâciune și dușmănie ce aveam pentru dânsul, de multe ori mă sculam noaptea, vrând ca să-l ucid pe el, însă mă temeam și mă înspăimântam de Petru, cel ce era ucenic împreună cu mine. Iar starețul nu înceta, sfătuindu-mă și învăţându-mă; uneori mă ruga, iar alteori mă certa. Și când mergeam să mă împărtășesc, mă oprea pe mine și cu ocară mă împingea în lături și de la masă mă despărțea, zicându-mi: "Nu vei mânca până ce nu vei zice: "Am greșit, iartă-mă."" Iar eu împotrivă făceam, adică, furând, în taină, mâncam, pe când el se ruga; el priveghea și eu dormeam, el plângea și eu râdeam. Deci, în acest fel aflându-mă pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultător întru toate, a început a-mi arăta mie și năluciri în vise, am început, adică, eu ticălosul, a crede în părerile mele și în nălucitoarele vise, încât, și treaz fiind, adeseori vedeam, izvorând dinlăuntrul inimii mele și tulburându-mă pe mine, gânduri spurcate și necurate. Deci, am început a le crede și a mă însoți cu ele. Au început gândurile a mă tulbura dinlăuntru, iar dracii, din afară, spre mânie și iuțime și amărăciune mă porneau. Iar dracul mândriei, adică al pierzării, mă învăța pe mine. Încă am început ca cele ce el în ascuns, mă învăța, să le spun pe față și să le grăiesc înaintea tuturor, la arătare. Că, șezând, ziceam întru mine: "Cine este acest înșelător și fățarnic de neam mare și neam prost, căruia eu, întru acea mare cetate fiind și de neam mare și din părinți de rang înalt, care sunt plini de bogăție și cu mulțime de dobitoace, ca un ucenic m-am făcut, încă mai vârtos și ca un rob îi stau înainte și apă pe mâini îi torn și masă îi pun lui și slujitor îi sunt și apă îi aduc și lemne îi adun și ca un rob îi slujesc lui? Deci, cu cale era ca el să-mi slujească mie și să mi se supună, iar nu eu lui. O, câte necazuri și amărăciuni și scârbe, ocări și nevoi iau de la dânsul. De câte ori m-a făcut a flămânzi și a înseta și a priveghea și a mă culca pe pământ. De câte ori m-a ocărât. De câte răutăți m-a împovărat." Deci, acestea învăţându-mă pe mine dracul, eu mai mult încă mă mâniam și mă socoteam pe mine ca un asuprit și ca și cum multe răutăți aș fi pătimit. Însă îmi zicea mie gândul: "Ieși de la blestematul acesta și șezi într-o chilie, ca toți părinții, pentru că acesta nu este călugăr, nici creștin." Deci, din unele gânduri ca acestea am început iarăși a vedea vise despre starețul meu. Adică, îl visam că se joacă cu o femeie și cu idolii dănțuiește, și, încredințându-mă pe mine, mă întăreau că, adică el este vrăjmașul lui Dumnezeu și prieten dracilor. Și era afară din Schit, ca la nouă stadii departe, o capiște elinească, iar în mijlocul capiştei sta un idol de marmură. Deci, avea starețul obiceiul de ieșea din Schit în toate sâmbetele și, în capiște șezând, plângea. Încă erau acolo și morminte elinești. Și-mi arătă în vis, nu o dată, ci de mai multe ori, că starețul jertfește și se închină idolilor. Iar eu, socotind că adevărate îmi sunt mie visele, în ceasul întru care avea starețul obicei să iasă spre capiște, apucând înainte, am ieșit din chilie și, alergând, m-am ascuns în mijlocul capiştei, unde erau niște rugi și am văzut pe starețul venind și o femeie înaintea lui. Iar după ce a venit femeia, am văzut-o că se ruga și se închina idolului, și, după ce și-a sfârșit rugăciunea, mi s-a părut, din drăcească înșelăciune, că văd pe stareţ mergând și închinându-se idolului și sărutând pe femeie și păcătuind cu ea. După aceea, s-a întors starețul la Schit, iar femeia a intrat în luncă. Pe acestea, de șapte ori în taină cercetându-le și cu tărie văzându-le, am început a ședea afară din chilie și fraților celor ce veneau să se folosească de la stareț, le ziceam: "Frații mei, călugărul acesta este desfrânat și slujitor la idoli. Deci, ce vă mai înșelați de veniți la dânsul?" Și, timp de patru luni, tot așa am grăit către călugării ce veneau la stareț. Și voiam eu să-i opresc pe dânșii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povățuindu-se, tot se adunau la dânsul. Și aceasta văzând, mă căiam și-mi ridicam mâinile la cer, zicând: "Doamne, dă-mi mie răbdare." Că socoteam eu, ticălosul și pătimașul, că după dreptate pătimesc și rabd, ca și când aș face o faptă bună și, suspinând, ziceam: "Slavă ție, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns și cum m-am făcut;" și plângeam. Iar starețul, văzându-mă pe mine, îmi zicea: "Fiule bun, curățește-ți inima, smerește-ți gândurile tale, dorește smerenia lui Hristos, urăște mândria și ia aminte la tine însuți." Acestea când mi le grăia el, eu mă mâniam și mă tulburam și ca niște săgeți înfocate ce mă ardeau, așa îi socoteam cuvintele lui. Iar la masă, când ședeam cu dânsul, vedeam bucatele ca pe o stricăciune și-mi era silă. Iar gândul dinlăuntru, tulburându-mă, nu înceta, zicându-mi: "Ieși din lăcașul starețului acestuia și, de se poate și din Schit, pentru că, văzându-l pe acesta, nu te vei mântui." Și ziceam întru mine: "Pentru ce pătimesc eu acestea? În lumea aceasta eu n-am fost desfrânat, n-am furat, nici n-am ucis." Încă îmi zicea mie gândul: "Fără dreptate pătimești și ai supărat pe tatăl tău și pe mama ta, pe rude și pe prieteni, ai lăsat pe sfinții părinți și ai venit să petreci la mincinosul acesta, care are viață rea și nemilostivă și fără rușine." Acestea mi le punea în minte diavolul, iar eu, neputinciosul și ticălosul, gata mă aflam la supunerea gândurilor celor spurcate și rele. Și, întru întuneric îngropat fiind, mi se părea că umblu în lumină, călugăr mă socoteam, satana fiind și, în loc ca să mă micșorez pe mine și să mă osândesc, eu mă judecam rob al lui Dumnezeu. Deci, într-o furtună ca aceasta a gândurilor mele, tulburat fiind, s-a întâmplat de mi-a scris tatăl meu, că maica mea este pe moarte și să vin să o văd pe ea, mai înainte de a muri. Și am spus părintelui Petru: "Cu adevărat, eu mă voi duce ca să văd pe mama mea." Și, acesta, ducându-se, a spus starețului, iar starețul, venind, mi-a zis mie: "Fiule bun, șezi cu răbdare dumnezeiască și lasă pătimirea tatălui și a maicii tale, că avem tată și maică pe Dumnezeu, Care și de noi și de dânșii poartă grijă, spre folos. Iar de nu mă vei asculta și te vei duce, pe părinții tăi nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine însuți și mai mult te vei vătăma." Deci, eu, acestea auzindu-le de la stareț și dracul răpindu-mă spre mânie, am zis starețului: "Înșelătorule, închinătorule la idoli, desfrânatule, voiești, precum se vede, să mă faci asemenea ție, slujitor la idoli și desfrânat?" Iar starețul mi-a zis mie: "Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule." Iar eu am strigat: "Mincinosule, slujitorule la idoli." Și la glasul meu mulți părinți s-au adunat și toți bătrânii mă ocărau pe mine și mă osândeau. Și, înteţindu-mă dracul, am apucat haina mea și am rupt-o de mânie de sus până jos și am aruncat-o în fața lui și, așa gol, m-am dus în chilie. Intrând apoi în chilia unuia din bătrâni, am furat de la dânsul o haină mai bună și, ieșind, m-am dus în Alexandria și am aflat pe maica mea moartă și pe tatăl meu bolnav, iar după trei zile s-a sfârșit și tatăl meu. Și eu acum socoteam și mă îngrijeam pentru averi și pentru alte bogății și mă căiam că m-am făcut călugăr. Iar, după ce a sosit seara, pe pat zăcând și la Schit și la Părintele Isaia gândind, am suspinat și am zis: "Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai izbăvit de mincinosul și înșelătorul acela." Și împreună cu cuvântul, am auzit un glas ca un tunet, zicând: "Atotpierzare și pagubă casei lui Procopie." Apoi, îndată s-a făcut un vânt și s-a aprins foc în cele patru unghiuri ale curții. Iar eu, sculându-mă tulburat, abia am putut ieși cu toți cei din casă, că focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toți locuitorii Alexandriei și n-au putut să facă nimic, că focul a mistuit și pietrele. Iar eu stam rușinat și înfruntat, gândind la cele ce se întâmplaseră. Apoi, de mult necaz și mâhnire, mergând, m-am aruncat în genunchi pe mine la biserica Sfântului Mina. Și, iarăși, dracul, închipuindu-se în chipul mucenicului, mi-a zis mie: "Cele ce ai văzut că ți s-a întâmplat ție, din pricina părintelui Isaia ți s-au întâmplat." Și deșteptându-mă, am zis: "Cu adevărat, amăgitorul acela fermecător este; că, și draci trimițând, mi-a ars mie curtea." Deci, sculându-mă dimineață, am mers la Patriarhul Alexandriei, Evloghie și i-am grăit lui: "Stăpâne, izbăvește-mă de slujitorul de idoli, părintele Isaia de la Schit, că acela cu vrăjile sale mi-a ars casa." Iar Patriarhul mi-a zis mie: "Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc rele asupra dreptului." Și, împreună cu cuvântul Patriarhului, am văzut și pe un arap bătându-mă cu un toiag de fier și îmbrâncindu-mă într-un lanț. Și, îndată, am căzut la picioarele Patriarhului, înrăindu-mă. Atunci, Patriarhul, tinzându-și mâna, s-a dezlegat legătura limbii mele. Și am petrecut eu șapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit și arătându-mă în priveliște jalnică tuturor; încât și cu cătușe de fier m-au legat, că mă băteam pe mine însumi și pe toți cei ce erau, în jurul meu și mâncam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-mă, mă îmbrăcau în haine, că mă zbuciumam gol, rupându-mi trupul meu și hainele și mă chinuiam pe mine, făcând rău și celor ce erau împrejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului și a tinei în care mă tăvăleam și zăceam, se acoperise ca și cu niște solzi. Că nu avea cine să se îngrijească de mine. Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos în cetatea Alexandriei, văzând pe unii din părinții Schitului, îi aduceau pe ei la mine, iar ei văzându-mă, nu mă cunoșteau. Și le spuneau lor iubitorii de Hristos: "Acesta este fiul lui Procopie, care s-a călugărit la părintele Isaia." Și au zis părinții către dânșii: "Faceți bine și aduceți-l pe el la Schit." Și, aflând iubitorii de Hristos un cărăuș, i-au dat lui un galben și, legându-mi mâinile și picioarele, m-au dus la Schit. Deci, adunându-se sfinții părinți ai Schitului în biserica cea mare, au făcut priveghere pentru mine și ungându-mă cu undelemn peste tot trupul, îndată au gonit pe dracul din mine și am rămas chinuindu-mă de răni și de bube. Și așa eu, smeritul și păcătosul, toate cele ce mi s-au întâmplat mie, le-am arătat cu de-amănuntul și tuturor am spus primejdia mea, rugându-i pe ei să facă milă cu mine și să roage pe stareț, ca să mă miluiască și să mă primească întru pocăință și să nu mă lase pe mine iarăși să mă ispitesc de la diavolul. Iar părinții, mergând au chemat pe Petru, care a fost ucenic, împreună cu mine, la stareț. Și, dacă m-a văzut zăcând și cu trupul putred de răni și de bube - că părinții, vrând să înduplece pe stareț spre milă și umilință, mă dezbrăcaseră de hainele cu care am fost îmbrăcat și gol mă puseseră pe o rogojioară -, Părintele Petru s-a aruncat pe sine la pământ și nu înceta vărsând lacrimi asupra mea. Iar eu, mârșavul, zăceam fără de îndrăzneală și mă rușinam să privesc măcar la dânsul. Și el plângând destul, s-a sculat și a luat și pe unii din părinți și, ducându-se, au adus pe stareț. Deci eu, văzând pe stareț venind, am strigat, zicând: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine întru cea desăvârșită bucurie a vrăjmașului celui stricător de suflete. Că destul m-am pedepsit și destul m-am chinuit." Iar starețul, plângând și el, mi-a zis mie: "Înțeles-ai oare fiule, că semnul celor mândri este căderea?" Iar eu am zis: "Am cunoscut, cinstite părinte, dintru acestea ce mi s-au întâmplat mie și m-am înțelepțit din toate câte am pătimit și am priceput că, dă Dumnezeu cu dreaptă judecată fiecăruia, după faptele lui." Deci, însemnându-mă cu semnul crucii, mi-a zis: "Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toată făptura, să-ți ierte cele trecute și să-ți îndrepteze cele viitoare." După aceea m-a luat pe o targă și m-a dus la chilie. Apoi, mai zăcând puține zile, cu darul lui Hristos și cu rugăciunile starețului, m-am tămăduit. Și așa s-a plinit întru mine cuvântul proorocului, care zice: "Cu zăbală și cu frâu fălcile lor voi strânge, ca să nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Și iarăși: "Multe sunt bătăile păcătosului" (Ps.31,11). Deci, văzând părinții Schitului toate cele ce s-au făcut cu mine, că erau vrednice de dat în scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor și mi-au poruncit mie să-i spun lui, cu de-adinsul și cu de-amănuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind această întâmplare, a pus-o în cartea cea dintâi, întru care scrie despre nălucirile drăcești. Și am petrecut cealaltă vreme, împreună cu părintele meu Isaia, întru toate supunându-mă lui.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=914

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage27Feb.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_procopie_decapolitul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_tit.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_talaleu.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie27.htm

Proloagele din 26 februarie

Luna februarie în 26 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Porfirie, Episcopul Gazei (+420).

Sfântul Porfirie a fost din Tesalonic, din Macedonia, şi a fost crescut în dreapta credinţă şi în viaţa cea după Evanghelie. Pe când împlinea 25 de ani, şi-a lăsat patria şi s-a dus în Egipt şi, intrând în pustia Schitului, s-a făcut monah şi a trăit vreme de cinci ani în post şi rugăciune, după rânduiala monahilor. A mers, apoi, la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri, unde a întâlnit pe Marcu, un călugăr smerit din Asia Mică, şi acesta, din prieten i s-a făcut ucenic al său. Căzând bolnav şi aducându-şi aminte că lăsase în Tesalonic multă avere, pe care n-o împărţise la săraci, Sfântul Porfirie a trimis acolo pe Marcu. Făcând cum i se poruncise, acesta a împărţit săracilor o mare parte din avere şi, văzând lucrurile de preţ, a adus dascălului său mulţi galbeni, pe care acesta i-a împărţit cu mâna sa la săraci, neoprind pentru sine nimic. Iar pentru traiul său, a învăţat meseria de a face corturi, socotind, ca şi Apostolul Pavel, că cine nu lucrează să nu mănânce. Şi lumina pe mulţi cu cuvântul său şi învăţăturile sale.

Deci, auzind Iraclie, episcopul Ierusalimului, de numele bun pe care-l avea învăţătura şi viaţa Sfântului Porfirie, l-a chemat şi l-a sfințit preot, încredințându-i paza Crucii Domnului, pentru care Sfântul avea o mare evlavie. Şi, prin această ascultare, Sfântul s-a şi tămăduit. Şi era pe vremea împăratului Arcadie şi a împărătesei Eudoxia (395-408), când a murit Episcopul din Gaza. Şi, atât Ieraclie, Episcopul Ierusalimului, cât şi Ioan, Mitropolitul din Cezareea Palestinei, luând în seamă cererea clerului şi a poporului, au hotărât şi au trimis acolo pe Sfântul Porfirie, sfințindu-l Episcop de Gaza. Şi era Gaza, pe vremea aceea, o cetate plină de păgâni şi de măreție şi bogate temple idolești, iar creștinii erau săraci şi puţini la număr. Şi păgânii necontenit unelteau prigoniri împotriva creștinilor şi a Episcopului lor. Cu ajutor de la Sfântul Ioan Gură de Aur şi de la împăratul, Sfântul Episcop a izbutit să mai liniștească pe păgânii din Gaza şi, cu daruri bogate de la împărăteasa Eudoxia, în locul celui mai mare templu păgân din cetate, a înălţat o frumoasă biserică. Și, așa, cu mângâierea de a vedea crescând an de an numărul dreptcredincioșilor și micșorându-se mulțimea păgânilor, Sfântul Episcop din Gaza s-a mutat la Domnul, la 26 februarie din anul 420 în vârstă de 67 de ani, după 25 de ani de păstorire, iar viața lui a scris-o ucenicul său, Marcu preotul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, că nu se cade a crede în vise.

De vreme ce unii, crezând în vise, au rătăcit de la calea cea dreaptă, pentru aceasta, dar, vă aducem aminte că nu se cuvine a crede în vise, că ele trec ca vântul și nu sunt adevărate, ci niște gânduri rătăcite, de cele mai multe ori, asemănări și năluciri ale vicleanului diavol, spre înșelarea noastră. Drept aceea, și spre căderi îi duc pe oameni. Pentru aceștia a și zis mai înainte, Apostolul Iuda, ruda Domnului: "Oamenii aceștia văd vise și prin ele își pângăresc și trupul lor și nesocotesc orice stăpânire" (Iuda, 1, 8). Iar Ecleziastul zice: "Să nu crezi în vis, ca să nu se mânie Domnul asupra ta, pentru că visele înșeală pe cei fără de minte. Că precum este cel ce gonește vântul, ori vrea să-și prindă umbra sa, așa este și cel ce crede în vise. Că ce adevăr este în minciună? Și de la diavolul ce poți scoate curat?" (Isus Sirah, 34, 1-6). De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta pe ele. Că pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei ce au crezut în ele. Chiar de s-ar arăta cuiva, ca lumină sau ca foc, nicidecum să nu crezi, că diavolul cu acelea înșeală. Că zice Pavel: "Și că înger al luminii se închipuie el." Deci, bine este ca, mai înainte de somn, să ne rugăm spre gonirea vrăjmașului. Încă sunt și alte vise, precum zice Iov: "Întâi, adică, grăiește Domnul, dar omul nu ia aminte și atunci El vorbește în vis, în vedeniile nopții, și-l cutremură cu arătările Sale." (Iov, 33, 14-16). Ci noi, nu se cuvine să le credem, măcar și arătare dumnezeiască de ni se va trimite nouă, pentru ca, în loc de soare, să primim fum, că mare este primejdia înșelării. Sunt și multe povestiri, despre cei ce s-au înșelat cu visele și cumplit au pierit, ci numai una aici o spun, spre întărirea cititorilor. Era un oarecare mare sihastru și trăia în pustie și se închisese într-o peșteră, care, cu multa lui înfrânare, cu postul și cu privegherea întru rugăciuni și cu alte nevoințe, osteneli și fapte bune, întrecea și covârșea pe mulți. Dar, nepăzindu-se și socotind înșelăciunea vicleanului diavol, a fost batjocorit de vrăjmașul și în cumplită alunecare a căzut. Că, amăgindu-l, vrăjmașul îi arătă lui în vis, feluri de feluri de vedenii și arătări și cele ce vedea el în vis se izbândeau aievea, până s-a încrezut de-a binelea în vise. Și, după ce s-a încrezut el bine, într-o noapte, i-a arătat lui diavolul în vis, că tot neamul și soborul creștinesc, cu Apostolii și cu Mucenicii se află la un loc întunecat și de osândă și lipsit de orice bine, plin de toată rușinea și murdăria și de aceea toți erau mâhniți și scârbiți. Iar în fața lor, neamul evreiesc cu Moise și proorocii, se află într-un loc luminat, liniștit, plin de frumusețe și de toată mângâierea, desfătarea și veselia. Și-l sfătuia pe el înșelătorul, zicând: "Iată, acum, vezi și neamul vostru creștinesc, în ce loc și în ce chip se află, și vezi și neamul evreiesc. Deci, de vei vrea să fii însoțit și împărtășit fericirii neamului evreiesc, te sfătuiesc să mergi și să primești tăierea-împrejur și legea și credința evreiască." Iar el, fiind foarte întărit în visele sale, a făcut așa cum l-a sfătuit vrăjmașul în vis. Și, ieșind din peșteră, lăsând pustia și viața sihăstrească, a ieșit în lume; și se împliniseră șaizeci de ani de când nu ieșise din pustie. Și, mergând la școala și soborul evreiesc, le-a spus lor cum a văzut el, în vis, neamul creștinesc, la loc întunecat și de osândă, iar neamul evreiesc, la loc minunat, plin de frumusețe și de bucurie. Și s-au bucurat mult toți evreii, auzind acestea, și l-au îndemnat să primească legea lor. Iar el, cu mare bucurie, a primit tăierea împrejur pe trupul său și toată legea lor; și așa l-a biruit vrăjmașul. Aceasta i s-a întâmplat lui, că n-a câștigat dreapta socoteală și s-a deprins, din tinerețile lui, numai voii și sfatului gândurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun și folositor al părinților și al fraților, niciodată nu l-a cercat. Drept aceea, fraților, să nu credem în vise, nici în năluciri, pentru că zice Domnul: "Privegheați că nu știți în ce ceas va veni furul. De ar fi știut stăpânul casei ceasul venirii, ar fi privegheat și n-ar fi lăsat să-i sape casa lui." Să ne rugăm, dar, Stăpânului Hristos, Dumnezeului nostru, să ne izbăvească pe noi de duhurile cele potrivnice.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre mândrie.

Voiești, oare, să te fălești cu toată bogăția bunurilor tale, sau cu cetatea în care te afli să te mărești, sau cu frumusețea ta trupească să te îngâmfezi, ori cu cinstea pe care o primești de la toți? Ci, ia aminte la tine, că pământ ești și în pământ vei merge. Că viața ta, ca iarba se veștejește și ca o floare care cade. Caută la cei mai dinainte, care au fost îmbrăcați în această slavă. Unde sunt cei ce au ținut dregătoriile cele mari, cei ce au stăpânit cetăți? Unde sunt cei cărora le plăceau să audă cuvinte, cei ce puneau la cale tocmeli; unde sunt dregătorii cei puternici, cei care creșteau cai frumoși și lăudați? Unde sunt domnitorii cei mari, povățuitorii de oști și tirani? Unde sunt împărații cei mari? Au nu sunt toți țărână, au nu sunt toți praf? Au n-a rămas pomenirea lor în cele câteva oase? Pleacă-te și privește în mormânt; putea-vei, oare, să alegi, care este sluga, sau care este stăpânul? Care-i săracul și care-i bogatul? Care-i judecătorul, sau care-i puternicul frate al împăratului? Care-i cel tare, sau care-i cel slab? Care-i cel frumos sau cel urât? Nu te opri la cele trecătoare. Drept aceea, aducându-ți aminte de firea ta, să nu te înalți niciodată, că tot trupul omenesc este putrejune și slava lui, ca o floare ce se trece, veștejindu-se. Că, iată, ca o haină se învechește trupul și ca de niște molii se mănâncă. Ci, ia seama că sufletul și trupul sunt ca un frate cu o soră. Să nu viețuiască, deci, sufletul tău, fără de trup, nici trupul tău, fără de suflet. Socotește că se cuvine a împărți averile pe jumătate, pe cât trupului, pe atât și sufletului. Iar păcatul omenesc este asemenea cu o haină nespălată; că așa este și păcatul negru. Și, dacă nu te cureți de el, apoi tot mai mult se înnegrește. Să ne pocăim deci, ca să luăm de la Dumnezeu iertare.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre plângere.

Un frate ședea singur, în mănăstirea Monidriilor și se ruga pururea cu această rugăciune către Dumnezeu: "Doamne, n-am teamă de Tine. Pentru aceasta, trimite-mi săgeată de fulger sau alt semn sau boală sau drac, ca, măcar așa, sufletul meu cel împietrit să vie întru frică." Apoi, rugându-se iarăși, zicea: "Știu că multe am greșit Ție, Stăpâne, și nenumărate sunt greșelile mele, încât nu îndrăznesc nici să zic să mă ierți, ci, de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu se poate, pedepsește-mă aici și nu mă pedepsi acolo. Iar dacă și aceasta este nu neputință, plătește-mi aici cu o parte din osândă, și-mi fă acolo osânda mai ușoară. Începe, aici, de acum, a mă pedepsi, însă cu milă și nu cu mânia Ta, Stăpâne." Deci, așa rugându-se el un an întreg și acestea cu lacrimi fierbinți, din tot sufletul, cerând și cu post în priveghere și în alte grele pătimiri, trupul și sufletul cheltuindu-l și zdrobindu-l, într-o zi, șezând el jos și plângând după obicei și tare tânguindu-se, din multă întristare, i-a venit lui somn și a adormit. Și, iată, sta de față Hristos, zicându-i cu glas blând: "Ce ai omule? Ce plângi așa?" Iar fratele, cunoscându-l pe El, Cine este, a răspuns înspăimântat: "Am greșit Doamne." A zis lui Cel ce S-a arătat: "Scoală-te." Iar el a zis: "Nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna." Iar Acela, întinzând mâna și apucându-l pe el, l-a sculat. Și acesta, sculându-se, foarte tare plângea. I-a zis lui, iarăși, Cel ce S-a arătat, cu glas lin și blând: "Și acum de ce plângi? Ce te mâhnește?" Răspuns-a fratele: "Nu voiești Doamne ca să plâng și să mă mâhnesc, eu, care cu atâtea Te-am întristat; eu, care am dobândit atâtea bunătăți de la Tine?" Iar Acela, întinzându-Și iarăși mâna Sa, a pus-o pe capul fratelui și i-a zis lui: "De acum nu te mai întrista Că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, Eu nu mă voi întrista asupra ta. Că așa cum sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult îți voi da ție iertare, ție și la tot sufletul, care se întoarce la Mine curat și cinstit." Deci, fratele, viindu-și întru sine dintru acel vis, și-a aflat inima sa plină de toată bucuria și s-a încredințat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Și a petrecut totdeauna, mulțumind Domnului, cu multă smerenie. Și, întru aceeași mărturisire și laudă, s-a dus către Domnul. Aceluia este slava, acum și pururea în vecii vecilor! Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei Sursa: http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=913 http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage26Feb.shtml http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_porfirie_ep_gazei.html http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_fotinia.html http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie26.htm