Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

vineri, 19 octombrie 2018

Proloagele din 20 octombrie

Luna octombrie în 20 de zile: Pomenirea Sfântului marelui Mucenic Artemie (+362).
          Acest fericit Artemie era duce şi dregător împărătesc în Alexandria, fiind el în deosebită cinste la marele împărat Constantin. Şi era voievod viteaz în războaie şi bine întărit în dreapta credinţă întru Hristos. Iar, după oarecare vreme, murind împăratul Constantin, fiul marelui Constantin, toată stăpânirea împărăţiei, şi la apus şi la răsărit, a luat-o Iulian (361-363), călcătorul de lege, care pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi a ales să se închine idolilor. Şi s-a pornit atunci Iulian cu luptă mare împotriva lui Hristos şi cu prigoană asupra creştinilor, prefăcând bisericile în temple idololeşti şi omorând pe creştini cu înfricoşătoare chinuri. Deci, era pe vremea când împăratul Iulian se afla în Antiohia, pregătind războiul împotriva perşilor, când a fost chemat şi Artemie din Alexandria cu ostaşii lui. Şi, stând de faţă înaintea împăratului cu oastea sa, Artemie privea cum erau chinuiţi creştinii pentru credinţa lor. Deci, umplându-se de râvnă şi apropiindu-se de împărat i-a zis: "Pentru, ce, o, împărate, chinuieşti fără de omenie, oameni nevinovaţi şi-i sileşti să se lepede de dreapta credinţă?" Iar Iulian auzind aceasta, a strigat aprins de mânie: "Cine şi de unde este acesta care grăieşte cu îndrăzneală împotriva noastră şi a venit să ne vorbească de rău chiar în faţă?" Şi au răspuns cei de faţă: "Ducele Alexandriei este, stăpâne." Şi s-au pornit atunci păgânii, învinuind pe Artemie pe nedrept, de a le fi dărâmat templele zeilor şi de a fi sfărâmat idolii din Egipt. Acestea auzindu-le, Iulian a poruncit de i-au luat lui Artemie brâul dregătoriei ostăşeşti şi aşa dezbrăcat, să fie bătut cu vine de bou. L-au tăiat pe spinare cu brice ascuţite şi i-au pătruns coastele şi tâmplele cu ţepuşi arse în foc. Iar la urmă, despicând tăietorii de pietre o piatră mare şi grea, l-au băgat pe fericitul între cele două pietre mari. Şi atâta l-au tescuit, cât toate oasele i le-au zdrobit şi luminile ochilor au sărit din locul lor. Şi puteai să vezi o minune mare, că într-atâta tescuire, a rămas Sfântul viu. Iar Artemie nu înceta a mărturisi pe Hristos şi credinţa lui în prăbuşirea celor ce stăpânesc cu nedreptate şi silnicie. Deci, a poruncit tiranul să i se taie capul cu sabia. Şi aşa a luat fericitul cununa cea neveştejită a mucenicilor. Iar, la puţină vreme după aceea, Iulian împăratul a murit în luptă, lovit de o săgeată. Se spune că înainte de a muri, ar fi spus aceste cuvinte către Hristos: "M-ai biruit Galileene!"

Viața Sfântului Gherasim din Kefalonia

        Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Kefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s-a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte. Primind binecuvântare de la părinţi, călugărul s-a dus la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt Dătător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, el s-a întors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt. Călugărul a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Patriarhul Gherman al Ierusalimului (1534-1579). Sfântul Gherasim a continuat să trăiască viaţă sfântă. Pentru singurătate s-a retras la Iordan, unde a petrecut patruzeci de zile fără întrerupere. Binecuvântat de patriarh pentru o viaţă solitară, Sfântul Gherasim s-a retras în singurătatea din Zakynthos, unde s-a hrănit numai cu ierburi. După cinci ani, a simţit dorinţa de a pleca pe insula Kefalonia unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Sfântul a restaurat biserica din Omala şi a construit o mănăstire de măicuţe unde a trăit, a muncit şi a privegheat neîntrerupt timp de treizeci de ani. El se ruga îngenunchind pe pământul gol. Pentru viaţa lui sfântă, Sfântul Gherasim s-a învrednicit de darul vindecării bolnavilor şi a izgonirii duhurilor necurate. La vârsta de 71 de ani, sfântul a ştiut că va muri curând. După ce le-a binecuvântat pe măicuţe, a adormit cu pace întru Domnul în 15 august 1579. După doi ani, deschizîndu-i-se mormântul, s-au descoperit moaştele sale întregi şi frumos mirositoare, vindecătoare de boli. Deoarece Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte în 15 august, Sfântul Gherasim se prăznuieşte în ziua de 16 august. În ziua de 20 octombrie se prăznuieşte dezvelirea moaştelor sfântului, în anul 1581.

Întru această zi, cuvânt despre un egumen, care gonea demonii din oameni.
      Un egumen oarecare vieţuia în mânăstire cu fraţii şi se hrănea din osteneala mâinilor sale şi nu primea de la oameni hrană, haine ori aur, ci zicea celor ce-i aduceau lui cele de trebuinţă: "Luaţi-vă ale voastre de aici şi lăsaţi-ne pe noi cu Hristos Dumnezeul nostru, ca Acela să se îngrijească de noi, că El a zis: "Nu te voi lăsa pe tine, nici nu voi trece cu vederea pe cei ce-mi slujesc Mie. Că mâinile noastre, cele ce pot a ne hrăni pe noi, acelea spre osândă ne vor fi nouă, dacă din osteneli străine ne vom mângâia." Şi s-a învrednicit, pentru aceasta, egumenul a lua darul de la Dumnezeu, că pe demoni, numai prin cuvânt îi gonea. Şi era foarte slăvit pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, că numele lui a ajuns chiar până la împărat. Iar împăratul, trimiţând după dânsul, a poftit să se învrednicească de rugăciuni de la dânsul. Deci, împăratul vorbind cu el şi mult folos luând de la dânsul, i-a dăruit lui aur, iar el a primit. Şi, mergând întru ale sale, egumenul a început a cumpăra cu dobândă, boi şi cai şi argaţi a tocmit. După aceea, a adus la dânsul, ca de obicei, un îndrăcit, ca să gonească demonul. Şi a zis stareţul către diavol: "Ieşi din zidirea lui Dumnezeu." Şi i-a zis lui dracul: "Nu te voi asculta pe tine." Iar stareţul i-a grăit lui: "Pentru ce?" Iar demonul i-a zis lui: "Iată, te-ai făcut şi tu ca unul din noi, că lepădând grija cea spre Dumnezeu, te îndeletniceşti întru cea lumească grijă. Pentru aceea, dar, nu voi ieşi, că de acum n-ai putere asupra mea." Vedeţi dar, cum începătorul răutăţii, diavolul, se sârguieşte totdeauna şi însetează, ca, de i-ar fi cu putinţă, pe toţi oamenii la osândă să-i ducă. Deci, pe unii îi sminteşte, iar pe alţii prin simţire îi înşeală, ca să nu poată scăpa nici un om din mâinile lui. Însă, iubitorul de oameni Dumnezeu şi pe acest meşteşug al lui, cu totul înşelător, ni l-a arătat nouă aievea, prin dumnezeieştile Scripturi. Drept aceea, şi acum, adică, arătăm cu dinadinsul unele din acele multe feluri de înşelăciuni ale lui. Şi anume, că precum mărturisesc părinţii cei de Dumnezeu purtători, el, diavolul, înşeală minţile celor care se apropie de el. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
 

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage20Oct.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1207
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie20.htm

Proloagele din 19 octombrie

Luna octombrie în 19 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Ioil (850. î.d.H.)
        Proorocul Ioil a trăit cu opt sute de ani înainte de întruparea lui Hristos. Că numele, Ioil însemnează "dragostea lui Dumnezeu" şi el a proorocit după întoarcerea evreilor din Babilon. Tot ce avem de la Proorocul Ioil este o carte de patru capitole, care se află în Biblie. Două proorociri arată noutatea, între profeţi, a Proorocului Ioil. Întâi, proorocia despre Ziua Domnului, adică despre ziua judecăţii din urmă a tuturor popoarelor. Dumnezeu este drept şi fără pocăinţă nu se poate mântui nimeni. Poporul lui Dumnezeu se va mântui prin post şi rugăciune, căci ele fac milostiv pe Dumnezeu. Ca simbol al judecăţii din urmă, Ioil descrie urgia unei năvăliri de lăcuste şi cheamă poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Cât despre judecată, ea va avea loc la Ierusalim, în Valea lui Iosafat sau Valea Judecăţii. A doua noutate a proorociei sale este făgăduinţa mântuirii, prin revărsarea Duhului Sfânt peste lume, înainte de ziua judecăţii. Că zice Proorocul: "Iată vin zilele, zice Domnul, când voi turna din Duhul meu peste tot trupul şi fiii şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vedenii vor vedea şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna, în acele zile, din Duhul şi vor prooroci. Şi tot cel ce va chema numele Domnului, se va mântui." În Cuvântul său la Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Apostol Petru arată că, o dată cu naşterea Bisericii, Dumnezeu pune început revărsării Duhului Sfânt peste toată lumea. Şi aşa, proorocind până la adânci bătrâneţi, Ioil Proorocul s-a mutat la Domnul, cu pace şi a fost îngropat în pământul său.

 
Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Uar şi a celor dimpreună cu el şi pomenirea Fericitei Cleopatra şi a fiului ei Ioan (+304).
          Acest Sfânt Uar a trăit în zilele împăratului Maximian Galeriu (293-311), născându-se în Egipt, din neam mare, luminat şi drept credincios. Deci, fiind la închisoare oarecare şapte sfinţi, multă vreme Uar le purta lor de grijă în toate zilele. Şi, murind unul din aceşti şapte, s-a dus Uar singur în locul aceluia. Deci, mergând la stăpânitor cu ceilalţi împreună, a fost mai întâi bătut cu toiege şi multă vreme, i-au strujit coastele. Şi într-aceste chinuri aflându-se vreme de cinci ceasuri şi pe lemn fiind pironit, Uar şi-a dat cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar slujitorii, socotind că este încă viu, băteau şi chinuiau trupul cel mort. Văzând apoi că murise, l-au pogorât de pe lemn, şi, după porunca dregătorului, scoţându-l afară din cetate, l-au aruncat pe el spre mâncare câinilor, unde se aruncă stârvurile celor necuvântătoare. Şi era acolo o văduvă, anume Cleopatra, de neam din Palestina, al cărei bărbat murise, fiind căpitan de oaste în Egipt. Şi mai avea ea un fiu, anume Ioan, prunc mic fiind. Aceasta, pe când Sfântul Uar era în chinuri, privea de departe la pătimirea lui şi creştină fiind, suspina şi îşi bătea pieptul său. Iar după ce au aruncat trupul lui afară din cetate, ea, sculându-se noaptea, a luat pe nişte slugi ale sale şi, ducându-se a aflat mult pătimitul trup al Sfântului Uar şi, ducându-l în casa ei, a săpat mormânt în camera ei, lângă pat şi acolo l-a pus pe el. Iar a doua zi, stăpânitorul a scos din temniţă pe ceilalţi Mucenici şi, mult chinuindu-i pe ei, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate. Iar trupurile lor, tot noaptea, alţi tăinuitori creştini le-au dat îngropării. Şi Cleopatra în toate zilele aprindea lumânări şi dădea cu miresme la mormântul Sfântului Uar, avându-l pe el mare folositor pentru sine şi către Dumnezeu mijlocitor. Şi, trecând câţiva ani şi alinându-se prigoana, a voit Cleopatra să se întoarcă în patria sa şi se gândea cum ar putea să ia cu sine moaştele Sfântului Uar. Deci, a pregătit un dar şi a rugat pe stăpânitorul, printr-un oarecare mijlocitor, zicând: "Bărbatul meu a fost dregător în oaste şi a murit aici în slujbă împărătească. Iar eu, văduvă şi străină fiind, voiesc ca să mă întorc în patria mea între rudeniile mele. Deci, să-mi porunceşti mie, stăpânul meu, să iau cu mine moaştele iubitului meu bărbat şi, înmormântându-l la moşia mea, între strămoşii mei, să-l pun pe el, cu cinstită îngropare, că voiesc ca şi după moarte, să nu mă despart de el. Şi aceasta a făcut-o femeia ca nu cumva creştinii înştiinţându-se că ea duce din cetate moaştele Sfântului Mucenic Uar, să o oprească pe ea să ia de la dânsa acea comoară de mult preţ. Deci, stăpânitorul, luând darul ei, a poruncit ca să fie după cererea ei. Iar ea, în locul bărbatului său, a luat moaştele Sfântului Uar şi le-a mutat pe ele, ca pe o vie din Egipt, în Palestina, în satul său ce se numea Edra, care este aproape de Tabor şi le-a pus cu părinţii săi. Şi apoi, în toate zilele, ieşea la mormânt şi tămâia, aprinzând lumânări. Acest lucru văzându-l, ceilalţi creştini ce vieţuiau acolo au început a merge cu dânsa la Sfântul şi a-şi aduce pe bolnavii lor, care, cu rugăciunile Sfântului Uar, câştigau tămăduiri la mormântul lui. Şi s-a făcut tuturor creştinilor ştire de Sfântul Uar şi toţi alergau cu credinţă la mormântul lui. Iar Cleopatra, văzând că se adună creştinii spre rugăciune la mormântul Sfântului, s-a gândit să zidească o biserică în numele lui şi ceea ce ea a gândit, aceea a şi făcut. Iar fiul ei Ioan, crescând în vârstă, Cleopatra se sârguia ca să-l trimită în oastea împăratului şi a cerut, prin oarecare mijlocitori, de la împăratul, şi a câştigat o dregătorie pentru fiul ei. Că, pe când se zidea biserica, s-a trimis de la împăratul fiului ei scrisoare pentru oaste şi brâu, spre cinstită dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: "Să nu se îmbrace acum fiul meu în cele ostăşeşti, nici să meargă la slujba împărătească, până ce se va sfârşi Casa lui Dumnezeu. Că voiesc ca, împreună cu mine, fiul meu să ducă patul Sfântului Mucenic, iar, după aceea, va împlini porunca împărătească. Deci, sfârşindu-se biserica, a chemat episcopii şi preoţii şi călugării şi, luând din mormânt cinstitele moaşte ale Sfântului Mucenic, le-au pus pe un pat de mult preţ. Iar deasupra moaştelor au pus brâul şi haina cea ostăşească, cu care avea să se îmbrace fiul ei, ca să se sfinţească de moaştele Sfântului. Şi l-a rugat ea cu deadinsul pe Sfântul ca să fie în ajutor fiului ei, pe care toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi l-au binecuvântat. Şi s-a adunat şi mulţime de popor creştinesc fără de număr şi aşa, împreună cu Cleopatra şi fiul ei, luând patul cu moaştele, le-au dus la biserică. Şi sfinţită fiind biserica, au pus moaştele Sfântului în jertfelnic şi se săvârşi dumnezeiasca Liturghie. Iar Cleopatra, căzând înaintea moaştelor Sfântului Uar, se ruga zicând: "Rogu-mă ţie, purtătorule de chinuri al lui Hristos, să ceri pentru mine de la Dumnezeu ceea ce-I va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi pentru fiul meu. Că nu îndrăznesc să cer mai mult decât ceea ce singur El voieşte. El ştie ce este nouă de trebuinţă. Voia Lui cea bună, desăvârşit să se săvârşească întru noi." Iar, după sfârşitul sfintei slujbe, s-a făcut ospăţ mare celor adunaţi şi ea însăşi cu fiul ei slujea celor ce şedeau şi a poruncit fiului ei să nu guste nimic până seara, până ce se va termina masa şi ospăţul şi să mănânce după aceea din ceea ce va rămâne. Deci, slujind, fiul ei s-a îmbolnăvit năpraznic şi s-a dus la patul său. Iar după ce s-au ridicat toţi de la prânz, a venit Cleopatra, chemând pe fiul ei, ca să mănânce cu dânsa din rămăşiţele de la masă. Iar Ioan nu putea nici un cuvânt să grăiască, având trupul cuprins de căldură. Şi, văzând pe fiul ei bolnav, a zis: "Viu este Domnul, nici eu nu voi pune bucate în gura mea, până ce voi vedea ce se va face cu fiul meu." Şi şedea lângă el, răcorindu-i, pe cât îi era cu putinţă văpaia cea din boală, cu durere în inimă pentru unul născut fiul ei. Iar la miezul nopţii, a murit tânărul, lăsând nemângâiată plângere mamei sale, care, cu amar plângând, a alergat la biserica Sfântului Uar şi, căzând la mormântul lui striga: "Oare aceasta mi-ai răsplătit mie, care atâta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu ? Oare acest fel de ajutor mi-ai fost mie, care am defăimat pe bărbatul meu pentru tine ? Şi la acest ajutor m-am aşteptat eu de la tine? Ai omorât pe unul născut fiul meu, ai pierdut nădejdea mea, ai luat lumina ochilor mei. Că, cine mă va hrăni la bătrâneţe ? Cine mă va îngriji la moartea mea ? Sau cine va da mormântului trupul meu ? Mai bine îmi era, eu însămi să fi murit decât să-l văd mort pe prea iubitul meu fiu, tânăr fiind, ca o floare veştejită înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum oarecând Elisei pe fiul şumanitencei, ori şi pe mine îndată să mă iei. Că nu pot să vieţuiesc în necazul meu cel amar." Aşa strigând ea, cu plângere la mormânt, a adormit puţin, de multa ei osteneală şi de necazul ei cel mare. Şi i s-a arătat ei în vis Sfântul Uar, ţinând pe tânăr în braţele sale. Şi erau amândoi luminaţi ca soarele, iar hainele lor albe ca zăpada, încinşi cu brâie de aur şi cununi având pe capetele lor, cu negrăită podoabă. Iar fericita Cleopatra, văzându-i pe ei, s-a pornit a se închina lor, dar Sfântul Uar a ridicat-o pe ea, zicându-i: "O, femeie, pentru ce strigi împotriva mea ? Au, doară, am uitat eu facerile tale de bine pe care mi le-ai lucrat mie în Egipt şi pe cale ? Sau, socoteşti că n-am simţit când ai luat trupul meu dintre stârvurile cele dobitoceşti şi le-ai pus în cămara ta ? Au, nu ascult eu totdeauna rugăciunile tale ? Au, nu mă rog eu pentru tine lui Dumnezeu ? Mai întâi m-am rugat lui Dumnezeu, este adevărat, pentru neamul tău, cu care împreună m-ai pus în mormânt, ca să li se ierte lor păcatele. Apoi, pe fiul tău l-am luat în oastea împăratului ceresc. Au, nu tu singură m-ai rugat aici, ca să-ţi cer ţie, de la Dumnezeu ceea ce Îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos ? Deci, am rugat pe bunul Dumnezeu şi a binevoit, după a Sa negrăită bunătate, ca să facă pe fiul tău, ostaş al Său, în oştile cele cereşti; şi iată, fiul tău, precum vezi, este unul din cei ce stau înaintea înaltului Său scaun, iar, de voieşti, ia-ţi-l pe el şi-l trimite la slujba împăratului celui pământesc şi vremelnic, de vreme ce nu voieşti să slujească fiul tău Împăratului celui ceresc şi veşnic." Iar tânărul, în braţele lui Uar şezând, a cuprins pe Uar, zicând: "Nu stăpânul meu, nu asculta pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, dintru care, prin venirea ta, m-am izbăvit. Nu mă izgoni pe mine, părinte, de la împărtăşirea şi din petrecerea cea cu sfinţii." Iar, către maica sa, a zis: "De ce strigi aşa, o, maică ? Eu la împăratul Hristos în oaste sunt rânduit şi mi s-a dat mie să stau înaintea Lui, dimpreună cu îngerii din cer, iar tu, acum, ceri să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie ?" Şi fericita Cleopatra, văzând pe fiul ei îmbrăcat în rânduiala îngerească, a zis: "Luaţi-mă, dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu cu voi." Iar Sfântul Uar i-a zis: "Şi aici fiind, eşti cu noi, deci mergi acum cu pace, iar după o vreme, când Domnul va porunci, vom veni şi te vom lua pe tine." Şi, acestea zicând, nevăzuţi s-au făcut de la ochii ei. Iar ea, venindu-şi întru sine şi-a aflat plină inima ei de negrăită bucurie. Şi a spus acel vis preoţilor, cu care împreună au îngropat cu cinste pe fiul ei, lângă mormântul Sfântului Uar, acum neplângând, ci veselindu-se în Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile sale celor ce le trebuiau, iar ea, lepădându-se de lume, vieţuia lângă biserica Sfântului Uar, slujind lui Dumnezeu, în post şi în rugăciune, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, când se ruga, i se arăta ei Sfântul Uar şi cu fiul ei, întru mare slavă.
Întru această zi, Cuvânt din Limonar, despre demonul care a jucat înaintea unui călugăr şi a pierit din pricina Psalmului 67
        Cuviosul Pavel, egumen la o viaţă de obşte din Teogni, spunea fraţilor: "Am auzit pe un oarecare bătrân zicând: "Şezând eu odinioară în chilia mea şi lucrând lucrul mâinilor mele, cântam Psaltirea pe de rost şi am văzut un copil de turc, intrând pe uşile mele, îmbrăcat în haine lăutăreşti şi cu ciucuri. Şi, stând înaintea mea, a început a juca în vreme ce eu cântam Psaltirea şi dormitam. Şi, mi-a zis mie: "Moşule, oare îţi joc bine ?" Şi iarăşi îmi zicea: "Oare îţi plac eu ţie şi-ţi place şi cum joc ?" Şi, nerăspunzând eu nimic către dânsul, mi-a zis mie: "Socoteşti, călugăre, că faci mare lucru în viaţa ta ? Dar, de vreme ce faci aceasta cu lenevire, că citeşti şi greşeşti în Psalmul 67, pentru aceea am îndrăznit de am intrat la tine." Iar eu, sculându-mă, zicea bătrânul, m-am închinat lui Dumnezeu şi am început a zice: "Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui !"(Ps. 67, 1) Şi atunci îndată s-a stins. Deci, aceasta ştiind-o, fraţilor, cu luare aminte să citiţi Psaltirea, ca să nu fie de bucurie vrăjmaşului, Dumnezeului nostru, slavă !"
Sursa:

vineri, 12 octombrie 2018

Proloagele din 12 octombrie

Luna octombrie în 12 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici 
Prov, Tarah şi Andronic(+304).
        Aceştia au trăit pe când stăpânea Diocleţian împăratul (286-305) şi, prinşi că sunt creştini, în cetatea Pompeiapole, au fost aduşi la judecată înaintea dregătorului Flavian. Şi era Tarah bătrân cu vârsta, roman cu neamul şi cu slujba de ostaş. Prov era din Tracia, iar Andronic din cetatea Efesului. Toţi trei eu mărturisit credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos şi toţi trei au fost daţi la chinuri. Au fost bătuţi peste gură, li s-au zdrobit fălcile cu pietre, li s-au smuls dinţii, au fost bătuţi cu vergi peste pântece, pieptul le-a fost împuns cu ţepuşe înroşite în foc, dar ei au mărturisit pe Hristos cu şi mai multă îndrăzneală. Au fost supuşi atunci la şi mai grele chinuri; i-au tăvălit pe cărbuni aprinşi, au fost spânzuraţi cu capul în jos, iar dedesubt, înăbuşiţi cu un fum greu şi înecăcios; pe nări li s-au turnat oţet cu sare şi muştar, le-au fost tăiate buzele, limba şi urechile, le-au despicat capul de piele. Zadarnice s-au dovedit şi aceste chinuri, Sfinţii au rămas neclintiţi în sfânta lor credinţă. Deci, neputând ei să se mai mişte de mulţimea chinurilor îndurate, s-a dat poruncă să fie aruncaţi la fiare, dar acestea nu s-au atins de trupurile însângerate ale Sfinţilor, aşezându-se liniştite lângă ei. În cele din urmă, toţi trei au fost tăiaţi bucăţi cu sabia şi aşa şi-au dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, primind cununa muceniciei.

Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Cosma fãcătorul de cântări, episcopul Maiumei, Aghiopolitul(+787).
        Acest Sfânt a rămas orfan, fiind foarte tânăr. Deci, din pricina sărăciei, l-a luat pe el tatăl Sfântului Ioan Damaschinul, în casa sa, ca să-l crească. Că acesta, având multă avere şi mărire lumească, a luat în casa sa un vestit dascăl învăţat şi înţelept, care şi acesta se numea Cosma. Şi i-a dat lui în seamă pe fiul său cel firesc Ioan şi pe Cosma, fiul său cel de suflet. Iar acesta punând nevoinţă, asupra lor cu învăţătura, în scurtă vreme, i-a învăţat pe ei tot meşteşugului cărţii, adică gramatica şi filosofia, încă şi nevoindu-se ei şi cu astronomia, muzica şi geometria, s-au arătat, prin aceasta, vrednici de toată cinstea. Iar cui îi este voia să ştie cât au fost de învăţaţi, se vor încredinţa din cărţile pe care le-au scris. Deci, venind ei în vârsta înţelegerii şi învăţând iscusinţa înţelepciunii, au lăsat lumea şi, ducându-se la lavra Sfântului Sava, s-au făcut monahi. Deci, fericitul Ioan a fost sfinţit preot de Ioan, patriarhul Ierusalimului, iar fericitul Cosma, rugat fiind de tot soborul, a fost făcut episcop de Maiuma şi a strălucit în Biserica lui Hristos, ca o stea pe tăria cerului.   Că, pornindu-se lupta împotriva sfintelor icoane, acest Cuvios a îndemnat pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie către drept-credincioşi cuvinte pentru cinstirea sfintelor icoane. Şi a împodobit el însuşi Biserica lui Dumnezeu cu foarte frumoase tropare şi canoane. El a cinstit cu cântări Învierea lui Lazăr, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de taină, Patimile cele de voie ale Domnului Hristos şi alte praznice dumnezeieşti. Deci, fiind hirotonit episcop de Maiuma şi bine povăţuindu-şi turma spre hrana cea mântuitoare, foarte bătrân fiind, a răposat cu pace în Domnul.
Întru aceeaşi zi, cuvânt despre milostenie al Sfântului Andrei, cel "nebun"
        Într-una din zile, fericitul Andrei, umblând prin cetate, a venit aproape de casele desfrânatelor, iar una din ele l-a prins pe el de haină. Atunci au venit şi celelalte desfrânate şi, stând împrejurul lui Andrei, îl batjocoreau. Iar el nu răspundea nimic, fără numai îşi ţinea nările cu mâna şi scuipa. Iar ele l-au întrebat: "Pentru ce, ţinându-ţi nările, scuipi aşa ?" Iar fericitul le-a zis: "Văd pe demonul desfrânării, care vă stăpâneşte, că este îmbrăcat într-o haină cu rău miros şi nu-l pot suferi." Dar ele, dezbrăcând haina de pe el, i-au dat o rogojină pe deasupra şi l-au izgonit. Iar unii din cei iubitori de Hristos îi dădea lui şi bani. Şi oricâţi îi dădeau lui, el primea, iar unde vedea adunare de săraci, acolo mergea şi joc cu argintul făcea. Iar săracii ca pe un nebun îl îmbrânceau pe el şi luau banii. Iar el uşor lovindu-i cu palma, ca şi cum i-ar certa, aruncând arginţii toţi, îndată fugea de la dânşii. Iar săracii, luând arginţii, îi împărţeau între ei. Şi jocul acesta îl făcea fericitul Andrei, ca nearătată să fie milostenia lui.
Cuvânt al Preacuviosului pãrintelui nostru Efrem Sirul, 
despre cum se cuvine creştinilor a vieţui.
      Priviţi, fraţii mei iubiţi, cum se întoarce omul la cele lepădate şi cugetă iarăşi şi face lucrurile păgânilor. Tot cel ce cugetă cele trupeşti şi risipeşte ca şi când nu ar aştepta să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii, oare nu s-a dezbrăcat el de Hristos? Că zice Domnul, cu dumnezeiasca Sa gură, că şi pentru un cuvânt deşert vor să dea seamă oamenii în ziua judecăţii, apoi faptele în ce fel vor fi judecate ? O, ce drac rău. O, urâtorul de bine şi urâtorul de oameni duh necurat. Cum împiedică şi cum ademeneşte el pe fiecare. Stăpânul strigă prin Prooroci şi prin Apostoli şi prin sfintele Evanghelii din mulţime, puţini iau aminte. Diavolul cheamă prin alăute şi prin hore şi prin cântecele drăceşti şi mulţimea se adună. Iubitorul de oameni, Dumnezeu cheamă pe toţi şi zice: "Veniţi la Mine toţi !" Şi nu este nimeni să-L asculte, nici să se sârguiască. Hulitorul de oameni, diavolul, pe mulţi îndeamnă şi aceştia la el aleargă.  Dacă undeva s-ar propovădui ajunare sau priveghere, se sperie toţi si se tânguiesc şi se fac ca nişte morţi. Iar dacă s-ar vesti cândva prânzuri, cine sau alăute, sau cântece drăceşti, toţi se fac veseli, binevoitori şi treji  şi unii pe alţii se cheamă şi se strigă şi împreună aleargă pe drumul cel rău şi se nevoiesc cu nevoinţa cea vrednică de jale. Nu însă cu cinste, cum se cuvine creştinilor, ci ca nişte păgâni. Nu ca nişte robi ai lui Dumnezeu, ci ca nişte apucaţi. Şi de multe ori, toată ziua se ostenesc pentru pântecele lor şi toată noaptea petrec fără de somn, spre pierzarea sufletului lor, jucând şi batjocorindu-se şi nimic altceva câştigând din osteneală şi din priveghere, fără numai vaiul, precum a zis Domnul. Luaţi aminte cu dinadinsul la cele scrise şi nu le defăimaţi, că vai celor ce ocărăsc dumnezeieştile Scripturi. Că mulţi cuvântători deşerţi sunt, amăgindu-se cu mintea, care când aud de chinurile judecăţii zic râzând, mângâindu-se: "Oare sunt eu mai bun decât toată lumea ? Unde va merge toată lumea, acolo voi merge şi eu. Afară de toată lumea, ce are să mi se întâmple mie ? Să mă îndulcesc deocamdată şi eu, ca toată lumea de bunătăţile lumii acesteia." Apoi, după ce s-a împlinit hotarul vieţii acesteia, se trimite vestitorul morţii, zicându-ne: "S-a împlinit calea ta în viaţa aceasta, vino de acum într-o altă lume, vino la însuşi locul tău!" Apoi, laşi lucrurile vieţii celei veselitoare, cu care ţi se părea că veşnic te vei desfăta şi te duci, fiind tras de demoni, la locul de osândă. Şi, văzându-şi locul omul se va cutremura şi îşi va bate faţa sa cu palmele şi, căutând împrejur încoace şi încolo va vrea să fugă şi nu-i va fi lui cu putinţă să fugă, că va fi ţinut cu nădejde, legat de cei ce îl vor duce pe dânsul. Atunci îi vor zice lui demonii cei ce îl ţin: "Ce te temi, vrednicule de jale ? Ce te tulburi, ce te întristezi, ce te înfricoşezi, ticălosule ? Ce te cutremuri, netrebnicule ? Tu ţi-ai gătit ţie locul acesta; seceră acum ce ai semănat. Ai auzit de înfricoşata osândă şi, râzând aşa, ziceai: "Unde va fi lumea toată, acolo voi fi şi eu."  "Acum, pentru ce te cutremuri ? Nu eşti singur.  Acolo unde este toată lumea, acolo eşti şi tu. N-ai auzit pe Stăpânul, zicând: “Toată lumea întru cel rău zace” ? Ci, defăimând ziceai: "Unde va fi toată lumea, acolo şi eu." Vrednicule de jale şi ticălosule pentru ce când ziceai acestea nu te gândeai la tine ? Acum, lumea toată poate să-ţi ajute ţie ? Oare pentru toată lumea vei da tu răspuns Judecătorului ? Au nu numai pentru singur sufletul tău ? Iată acum, precum ziceai, unde este toată lumea, acolo eşti şi tu." Şi, intrând în locul cel de osândă, nevrând şi cumplit chinuindu-se, va începe să ridice jalnice glasuri şi să roage pe cei ce vor sta înaintea judecăţii, ca să dobândească măcar puţină răsuflare. Şi îi vor răspunde lui: "Ce strigi, ticălosule ? Au doar tu eşti mai bun decât toată lumea ? Unde este toată lumea, acolo eşti şi tu, precum ai zis". Şi atunci, suspinând din adâncul inimii, va zice: "Şi ce-mi foloseşte mie toată lumea ? Vai mie, că m-am amăgit şi m-am batjocorit. Dreaptă este judecata Lui Dumnezeu. Acum am cunoscut, ticălosul, că ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Şi ce sarcină va lega, aceea va şi purta. Vai mie, că am auzit şi nu primeam. Pe câţi vedeam nevoindu-se, priveghind şi ajungând, pe toţi îi ocăram şi-i osândeam. Pe câţi îi vedeam plângând şi tânguindu-se, râdeam de ei.  Vai mie, că mai de folos îmi era mie o sută de ani să plâng acolo şi să mă tânguiesc şi pământ să mănânc şi să nu vin în locul acesta de chin. Cine-mi va da mie vreme de pocăinţă, măcar de trei zile ale veacului aceluia, pe care l-am cheltuit în lenevire, eu vrednicul de jale şi ticălosul ? Însă acum târgul şi soborul s-au risipit şi nu mai am folos din pocăinţă... Vedeţi, fraţilor, să nu se afle cineva fără de roadă. Cela ce seamănă în trupul său îndulcirea lumii acesteia, desfătări, cine şi prânzuri, din trup va secera stricăciune. Iar cel ce seamănă în duh rugăciune, ajunare şi priveghere, din duh va secera viaţa veşnică. Luaţi seama şi vedeţi că nicidecum nu se laudă cel ce se desfătează, nici cei ce râd, nici cei ce joacă, că acestea păgânii le fac. Iar în partea creştinilor, legea este în acest fel: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei izgoniţi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei vorbiţi de rău, fericiţi cei ce se înfrânează, fericiţi cei ce au păzit Botezul curat, fericiţi cei ce pentru Hristos s-au lepădat de lumea aceasta, fericite sunt trupurile feciorelnicilor, fericiţi cei ce au femei ca şi când n-ar avea, fericiţi cei ce priveghează şi se roagă, fericiţi cei ce văd mai înainte pe Cel ce va să vie să judece vii şi morţii şi-şi pregătesc răspunsul, fericiţi cei ce lăcrimează în rugăciune şi în cântarea de psalmi. Acestea sunt ale dumnezeieştii Scripturi a drept-credincioşilor. Şi, oare, care Scriptură fericeşte pe cei ce cântă din fluier, sau în alăută, sau râd, sau pe cei ce se desfătează, sau pe cei ce se îmbată, sau pe cei ce se înverşunează şi joacă, sau pe cei ce iubesc lumea aceasta ? Stăpânul nostru nu ne-a învăţat acestea, ci, mai vârtos, le-a şi osândit, zicând: "Vai vouă care râdeţi acum şi vă desfătaţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui !" Deci, veniţi ca, lăsând calea cea largă, care duce la pierzare, să nu osândim puţina vreme, ca să împărăţim în vecii cei nesfârşiţi şi să dobândim bunătăţile cele nestricăcioase pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului păcătos nu s-au suit. Fugi de mândrie, o, omule, deşi eşti bogat, ca nu cumva să ai pe Dumnezeu împotriva ta, şi iubeşte smerita cugetare, deşi eşti mare, ca să te înalţi în ziua judecăţii, că vai celui trufaş, că acela, când va intra în mormânt, atunci se învaţă cine este. Vai lacomului, că bogăţia trece, vai necredinciosului, că în vreme ce toţi se luminează, el singur atunci se întunecă. Vai, celui fără de lege, că se duce la Judecător aspru şi drept. Vai trândavului, că va căuta vremea pe care rău a cheltuit-o şi nu o va afla. Vai ocărâtorului şi împreună cu el, beţivului, că se rânduiesc cu ucigaşii şi cu desfrânaţii se pedepsesc. Vai celui ce se desfătează în această puţină vreme că, precum un viţel spre junghiere, aşa se îngraşă. Dar fericit este cel ce călătoreşte pe calea cea strâmtă, că purtător de cunună va intra în cer. Fericit cel ce multora le face bine, că va afla ajutători mulţi, când va fi judecat. Fericit cela ce se sârguieşte către viaţa ce va să fie, că acestea de aici, trag spre stricăciune şi moarte.Fericit este cela ce risipeşte cele rele, adică pe acelea ce le-a adunat rău, că va sta curat înaintea judecătorului. Fericit este cel ce spre toate se sileşte pe sine, că silitorii răpesc Împărăţia lui Dumnezeu.  Deci, să ne silim acum şi noi spre tot lucrul bun. Să ne îndemnăm şi să ne zidim unii pe alţii, precum şi faceţi. Totdeauna vorbirea noastră să fie despre judecată şi despre darea răspunsului nostru. Ori ce lucru faceţi, fie de umblaţi pe cale, fie de şedeţi la prânzuri sau în păturile voastre, ori altceva de faceţi, totdeauna îngrijiţi-vă de judecată şi de venirea dreptului Judecător şi vă aduceţi aminte, în inimile voastre şi ziceţi unii către alţii: "Oare în ce fel este întunericul cel mai dinafară ? Oare în ce fel este focul cel nestins şi viermele cel neadormit ? Oare în ce fel sunt scrâşnirile dinţilor ? "Acestea vorbiţi-le unii cu alţii, noaptea şi ziua. Să ne nevoim fraţilor, până avem vreme. Să cumpătăm desfătarea cea de aici, ca acolo să câştigăm desfătarea Raiului. Să plângem aici puţin, ca acolo să râdem. Să flămânzim aici, ca să ne săturăm acolo. Să învăţăm a ne lipsi de toate acestea vremelnice de aici, ca să ne îndulcim acolo de bunătăţile cele adevărate. Pe calea cea strâmtă să călătorim aici, ca acolo pe calea cea lată şi desfătată să umblăm. Şi iarăşi zic: "Vedeţi să nu ne împiedice pe noi viaţa aceasta şi să ne batjocorească şi goi şi netrebnici să ne trimită pe noi în veacul acela. Că înşelăciunea lumii acesteia pe mulţi i-a împiedicat, pe mulţi i-a pierdut, pe mulţi i-a batjocorit, pe mulţi i-a orbit". Iar noi, fraţilor, să luăm aminte la noi înşine şi să ascultăm pe Domnul, care zice: "Veniţi după Mine !" Deci, de toate să ne despărţim şi Lui să-I urmăm. Să potolim toată bucuria lumii acesteia, că batjocoreşte pe cei ce o iubesc pe dânsa. Iar noi să ne sârguim a dobândi viaţa cea veşnică, dănţuirea cea cu îngerii, petrecerea cea cu Hristos. Căruia Se cuvine slava în vecii vecilor ! Amin.


joi, 11 octombrie 2018

Proloagele din 11 octombrie

Luna octombrie în 11 zile: pomenirea Sfântului Apostol Filip, 
unul din cei şapte diaconi.
       Sfântul Apostol Filip, diaconul, s-a născut în Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea Apostolilor Domnului. Era căsătorit şi avea patru fiice proorociţe. A fost unul din cei dintâi şapte diaconi ai creştinătăţii, fiind ales şi sfinţit diacon de Sfinţii Apostoli, şi, dimpreună cu Sfântul Arhidiacon Ştefan, se îngrijea cu toată osârdia de săraci şi de văduve, la împărţirea hranei, în obştea creştinilor din Ierusalim. După mucenicia Sfântului Ştefan, diaconul Filip a propovăduit Evanghelia în Samaria unde, botezând pe Simon vrăjitorul, s-a dovedit că acesta umbla cu gând viclean, încercând să cumpere de la Apostoli, harul, cu bani. Răpit de îngerul Domnului, Sfântul diacon Filip a primit poruncă să meargă, apoi, pe calea ce coboară de la Ierusalim spre Gaza şi, mergând, a aflat pe un bărbat etiopian, famenul dregător al Candachiei, împărăteasa Etiopiei; acesta după ce se închinase în Ierusalim, se întorcea acum acasă şi, şezând în carul său, citea, fără să înţeleagă, cartea Proorocului Isaia. Pe acest famen, Filip diaconul l-a învăţat şi l-a botezat în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, făcând din el cel dintâi propovăduitor al credinţei în Etiopia. În sfârşit, tradiţia creştină ştie că Sfântul diacon Filip, mergând din nou la Ierusalim, a fost hirotonit episcop de Sfinţii Apostoli şi trimis în Tralla cea din Asia, în care, învăţând, făcând minuni şi întemeind biserici, cu pace s-a dus către Domnul.



Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Teofan Mãrturisitorul, 
       fratele Sfântului Teodor Scrisul (+850)
       Aceştia, având părinţi binecredincioşi ce locuiau în Palestina, aveau nevoinţa şi grija iubirii de oaspeţi şi, cu sârguinţa părinţilor, au învăţat toată filosofia cea sfântă şi cea elinească şi au luat viaţa cea monahicească şi au fost hirotoniţi preoţi. Deci, tulburându-se păgânul Teofil(829-842) asupra icoanelor şi oprind a li se da închinăciune, aceşti preaînţelepţi au fost trimişi de cel ce era atunci patriarh al Ierusalimului, către acel hulitor de Hristos împărat, pentru pricina aceasta. Şi, stând ei de faţă înaintea lui şi mustrându-l ca pe un luptător împotriva lui Dumnezeu, au fost închişi în temniţă amândoi, multă vreme. După aceea, spurcatul, chemând pe fericitul Teodor din temniţă către dânsul şi bătându-l rău şi arzându-i obrazul, l-a trimis iarăşi în temniţă. Iar pe Sfântul Teofan, pătimind şi el asemenea, l-a trimis în Tesalonic la închisoare. Acesta, după moartea păgânului Teofil, a fost chemat de Mihail şi Teodora, drept-credincioşii împăraţi, şi a fost hirotonit mitropolit pentru Biserica de la Niceea, de către patriarhul Metodie, risipind pe cei care luptau contra icoanelor.
Întru aceeaşi zi, aducerea aminte de minunea 
ce s-a fãcut cu icoana Domnului nostru Iisus Hristos.
         În cetatea Beirut trăia un creştin într-o casă aproape de şcoala evreilor şi avea o icoană pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos, după firea lui omenească. Iar după o vreme, creştinul şi-a cumpărat o altă casă şi s-a dus din casa aceea, luându-şi ale sale, şi a rămas acolo numai icoana Domnului, dar şi aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu. Iar în casa aceea, unde era icoana Domnului, s-a aşezat un necredincios şi, aducându-şi ale sale, trăia într-însa şi n-a văzut că icoana stă acolo. Deci, după o vreme, chemând la ospăţ pe un alt necredincios, prieten de al său, şi, ospătându-se ei, prietenul cel chemat a căutat spre peretele casei şi a văzut icoana Domnului stând, şi a zis celui ce îl chemase pe el; "Cum tu, păgân fiind, ţii în casa ta această icoană?" Iar cel ce vieţuia acolo a început a se jura şi a se blestema, zicând că, până acum, nici n-a văzut-o. Şi, plecând, cel chemat a vorbit de rău pe prietenul său la căpetenii, zicând: "Cutare are icoana lui Iisus Nazarineanul în casa sa." Şi se umplură toţi de mânie, dar atunci au tăcut, de vreme ce era seară. Dar a doua zi, s-a adunat mult popor, dascăli şi bătrâni şi au mers la casa unde era icoana Domnului şi sărind în casă, au aflat icoana Domnului şi o scoaseră afară şi au pus-o în mijlocul adunării lor, zicând: "Precum părinţii noştri, l-au batjocorit pe El, aşa şi noi să facem icoanei acesteia." Şi au început a scuipa pe icoană şi a bate chipul feţii lui Iisus Hristos pe o parte şi pe alta. Şi după aceasta au zis: "Am auzit că părinţii noştri de lemn L-au răstignit, deci, să facem şi noi tot aşa icoanei Lui". Şi, luând piroane, le-au bătut în chipul mâinilor şi picioarelor Lui şi, punând într-o trestie un burete cu oţet, l-au lipit de chipul gurii Domnului. După aceasta, aduseră o suliţa şi au poruncit unuia să lovească în coasta chipului Domnului. Şi cum a lovit acela în icoană cu suliţa, îndată a curs sânge şi apă şi s-a făcut frică mare peste toţi cei ce au văzut această minune slăvită şi au umplut un vas de sângele şi apa ce a curs. Şi au făcut sfat, zicând aşa: "Să aducem nişte orbi şi şchiopi şi îndrăciţi şi să-i ungem pe ei cu sângele acesta şi de se vor vindeca, toţi vom crede în Cel răstignit, că frică ne-a cuprins pe noi de minunea aceasta." Şi aduseră pe un olog din naştere şi cum l-au uns pe el cu sângele cel curs din icoana lui Hristos, îndată a sărit ologul şi s-a făcut cu totul sănătos. După aceasta, aduseră nişte orbi şi aceia, ungându-se au văzut şi mulţime fără de număr de cei îndrăciţi, prin ungere cu sângele acela, s-au curăţit. Şi s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea şi toţi alergau la acea negrăită minune, aducând pe bolnavii lor, pe cei slăbănogi, stricaţi, uscaţi şi pe cei ce se târau; şi toţi luau tămăduire. Atunci tot poporul care trăia acolo a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi, căzând înaintea chipului icoanei Domnului, toţi strigau, zicând cu lacrimi: "Slavă Ţie Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să faci nişte minuni ca acestea. Slavă Ţie, pe Care părinţii noştri Te-au răstignit, că noi credem în Tine, primeşte-ne pe noi cei ce cădem acum la Tine, Stăpâne."Şi toţi oamenii din cetatea aceea, bărbaţii şi femeile şi copiii, au mers la episcop şi l-au rugat pe el ca să le dea lor Sfântul Botez. Şi i-au arătat lui icoana Domnului şi sângele şi apa care cunoscuseră dintr-însa şi toate batjocurile pe care ei le făcuseră sfintei icoane aceleia, toate le-au spus episcopului, iar episcopul văzându-i pe ei pocăindu-se cu adevărat, i-a primit cu bucurie. Şi în multe zile, învăţându-i pe ei sfânta credinţă, i-a botezat cu femeile şi cu copiii. Atunci s-a făcut bucurie mare la cetatea aceea, nu numai pentru neputincioşii cei tămăduiţi, ci şi pentru necredincioşii care s-au botezat, că au primit sfânta credinţă, prin minunea icoanei Domnului nostru Iisus Hrists, Căruia, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh, să-I fie de la toţi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.


Sursa:

marți, 9 octombrie 2018

Proloagele din 10 octombrie

Luna octombrie în 10 zile: Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia (+303). 
   Aceşti Sfinţi Mucenici au fost pe vremea împărăţiei lui Maximian (286-305), pe când în Nicomidia domnea Maxim. Deci, pornindu-se prigoana, mulţi dintre creştini se ascundeau în munte şi prin pustietăţi. Printre cei ascunşi se afla şi un tânăr Evlampie, care a fost trimis în cetate să cumpere pâine. Şi el, mergând, a văzut cărţile împărăteşti la porţile cetăţii şi, citindu-le, a fost prins de închinătorii la idoli şi dus în faţa judecătorului şi, fiind întrebat, a mărturisit că este creştin. Şi a poruncit judecătorul să fie pus la chinuri, iar tânărul Evlampie le-a îndurat cu multă bărbăţie. L-au dus apoi în capiştea idolilor şi l-au îndemnat să se închine lui Marte, zeul războiului. Iar el, în loc să jertfească, a poruncit idolului să cadă şi, căzând, s-a sfărâmat în ţăndări. Deci, încăpând el la chinuri şi mai grele, a venit la privelişte şi sora sa Evlampia care, mărturisind că şi ea este creştină, se ruga de prigonitori să fie părtaşă la chinurile fratelui ei, pentru Hristos. Şi, băgându-i pe amândoi într-un cazan cu apă în clocot şi rămânând nevătămaţi, multă lume a crezut în Hristos şi li s-au tăiat capetele tuturor, împreună cu dânşii. 

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãzboiul desfrânãrii.
        Un frate era în mare război şi supărare de gândurile desfrânării şi a mers la un stareţ mare şi-l ruga pe el, grăind: "Fă bine şi te roagă pentru mine, că mă supără foarte mult războiul desfrânării". Deci, s-a rugat stareţul pentru dânsul. Apoi a venit iarăşi a doua oară la stareţ şi acelaşi cuvânt i-a zis. Asemenea şi stareţul nu se lenevea a ruga pe Dumnezeu pentru dânsul şi a zice: "Doamne, arată-mi mie şederea fratelui acestuia şi din ce parte se năvăleşte satana asupra lui, că m-am rugat şi n-a aflat odihnă". Şi Dumnezeu i-a descoperit lui despre dânsul. Că l-a văzut pe el şi pe demonul desfrânării şezând aproape de el şi bârfind împreună. Iar îngerul cel trimis lui spre ajutor, departe stând şi mâniindu-se asupra fratelui, că nu se îndrepta spre Dumnezeu, ci se îndulcea cu cugetele şi tot gândul său îl dădea vrăjmaşului. Deci, a cunoscut stareţul că de la fratele este pricina. Şi i-a zis lui: "Tu te laşi supus, şi te împrieteneşti cu gândul tău şi, de aceea, pătimeşti." Şi l-a învăţat pe dânsul, că se cade a se împotrivi gândurilor. Iar fratele, aşa făcând, cu rugăciunea stareţului a aflat odihna. 
Întru aceastã zi, cuvânt pentru alegerea episcopilor 
şi a preoţilor şi pentru slujba lor.
      Stând ava Amos în Ierusalim şi fiind ales patriarh, au venit toţi egumenii din mănăstirile pustiului la închinăciune şi, cu ei, m-am pogorât şi eu împreună cu egumenul meu. Şi a început patriarhul a grăi către părinţi: "Rugaţi-vă pentru mine, părinţilor, că mare sarcină şi greu de purtat mi s-a încredinţat mie şi nu puţin mă înfricoşează pe mine acest lucru păstoresc al preoţiei. Lui Petru, adică, şi lui Pavel şi lui Moise, unora ca aceştia le este cu putinţă a păstori sufletele cele cuvântătoare, iar eu sunt mai păcătos decât toţi. Că iată am aflat scris că cinstitul şi fericitul Leon, care a fost întâi stătător al romanilor, a petrecut până la patru zeci de zile în rugăciune, lângă mormântul Apostolului Petru, şi, vieţuind în post, ruga pe Apostol să facă rugăciune lui Dumnezeu pentru dânsul să-i ierte greşelile. Iar după ce s-au sfârşit patruzeci de zile, i s-a arătat lui îngerul, grăindu-i: "M-am rugat pentru tine şi ţi s-au iertat toate păcatele tale. Pentru hirotonie, însă, ai să dai seamă."
 
Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre fapta bunã.
       Cineva dintre părinţi ne-a spus nouă că un oarecare mirean avea copii, între care era unul, mai mare, cu numele Aviv. Acesta era feciorelnic şi foarte se păzea, cucernic şi postitor şi de la toate înfrânat şi gândea să iasă din lume. Iar tatăl lui îl oprea şi voia a-l încurca în grijile lumii acesteia. Şi era pentru aceasta supărat pe dânsul şi totdeauna îl ocăra pentru multa lui înfrânare. Şi îi zicea lui: "Pentru ce nu te duci în lucrurile lumii acesteia, ca şi fraţii tăi?" Iar el, răbdând, tăcea. Şi toţi îl iubeau pe el pentru multa lui înţelegere şi pentru cucernicia lui. Iar, bolnăvindu-se tatăl lui şi apropiindu-se sfârşitul vieţii, rudeniile şi toţi cei ce-l iubeau pe el socoteau că tatăl lui îl urăşte şi-l va lipsi pe el de partea lui de moştenire, fiindcă tatăl său era foarte bogat. Deci, adunându-se, au mers către tatăl lui şi i-au zis: "Voim să te rugăm pe tine un lucru." Iar el a zis: "Ce anume?" Şi ei au zis: "Pentru fiul tău Aviv, ca să nu-l lipseşti pe el de moştenire." Iar el a zis lor: "Oare mă rugaţi pe mine pentru acela, care nu se îngrijeşte de loc de ale vieţii, ci numai se roagă şi posteşte?" Şi i-au zis lui: "Aşa". Şi a grăit lor: "Chemaţi-l aici". Şi când a intrat la dânsul, a zis lui: "Apropie-te către mine, fiule." Şi apropiindu-se, s-a întins tatăl său pe sine la picioarele fiului său, plângând şi zicând: "Iartă-mă pe mine fiul meu, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă ierte milostivul Dumnezeu pentru aceasta, că te-am supărat în zadar. Că tu pe Hristos ai iubit, iar eu, ticălosul, lumeşte am judecat." Şi chemând pe toţi fraţii lui, le-a zis lor: "Iată, de acum fratele vostru Aviv vă este vouă şi tată şi stăpân şi să-l ascultaţi pe el, întru toate ce va porunci." Iar după ce a răposat tatăl lor, a împărţit lor moştenirea. Şi partea sa a împărţit-o săracilor şi pentru el nu şi-a lăsat nimic. Şi a zidit pentru sine o chilie mică pentru linişte, iar când a isprăvit-o pe ea, s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se vremea sfârşitului său, a venit unul din fraţii lui şi şedea lângă dânsul, iar el a zis: "Mergi, frate, şi fă mângâiere în casa ta, că astăzi este zi sfântă şi praznic"(că era praznicul Sfinţilor Apostoli). Şi a răspuns fratele lui: "Cum te voi lăsa pe tine?" Iar el a zis: "Mergi, şi când va veni vremea, te voi chema pe tine." Şi, apropiindu-se ceasul, s-a sculat singur şi a mers la uşa fratelui său şi a lovit în uşă şi, auzind, fratele a cunoscut că-l cheamă. Iar când a venit la fratele lui, acesta s-a culcat îndată şi şi-a dat sufletul său Domnului şi toţi au proslăvit pe Dumnezeu şi s-au minunat de un sfârşit atât de fericit. Aşa moare cel credincios. El de moarte nu se teme, nici de judecată, că acestea nu se vor atinge de el, după cum ne încredinţează pe noi Domnul Iisus, zicând: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă."(Ioan,5, 24). Un asemenea sfârşit preafrumos primeşte lupta şi pătimirea creştinului drept-credincios. O, de ar fi cu putinţă a îndemna pe fiecare la această credinţă, ca să se străduiască spre lupta cea neobosită şi să se lupte el cu toată osârdia, intrând pe uşa cea strâmtă şi fericit să-şi sfârşească alergarea sa. Că acolo îl aşteaptă pe el cununa cea slăvită, neveştejită a fericirii, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava în veci ! Amin .
 

Proloagele din 9 octombrie

 
Luna octombrie în 9 zile: Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu.
      Acest Sfânt Iacov a fost unul din cei 12 Apostoli mari şi a trăit pe vremea Mântuitorului Hristos. De vreme ce sunt mai mulţi Apostoli care poartă numele de Iacov, trebuie ştiut că acest Iacov, "fiul lui Alfeu", nu este aceeaşi persoană cu Iacov "fratele Domnului", episcopul Ierusalimului şi scriitorul Epistolei din Noul Testament. Tradiţia creştină ne spune că Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu a fost ales de Domnul pentru vrednicia apostolească, fiindcă era un om drept şi fără răutate şi a slujit cu credinţa pe Hristos, văzând faptele Lui, urmând paşilor Lui şi propovăduind tainele Lui, începând de la Botezul Domnului în Iordan şi până la Înălţarea Lui la cer. Se spune că după după Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Iacov al lui Alfeu a mers la neamurile din sudul Palestinei şi în Egipt, propovăduind cuvântul mântuirii şi aducând la Hristos mulţime de popoare. Pentru aceasta l-au şi numit ele cu un nume nou: numele de "dumnezeiasca sămânţă," ca pe unul ce a sădit dumnezeiasca credinţă în multe inimi omeneşti. Şi a sfârşit alergarea sa, urmând patimilor Domnului şi dându-şi lui Dumnezeu duhul său, pironit pe cruce, din dragoste pentru Hristos.



Întru aceastã zi, istorisire a Cuviosului Pãrintelui nostru Daniil, despre Andronic şi despre soţia sa Atanasia (sec.V).
           Acest cuvios Andronic a fost din Antiohia cea mare, cu meşterul lucrător de argint, foarte cucernic, plin de fapte bune şi bogat. Şi şi-a luat femeie pe Atanasia, care şi ea era curată şi iubitoare de Dumnezeu, vieţuind ei cu cinste, după plăcerea Domnului, înfrumuseţându-se cu toate bunătăţile. Iar bogăţia lor, în care erau îndestulaţi, o împărţeau în trei părţi: o parte cheltuind-o la săraci, alta la împodobirea bisericilor, iar a treia la trebuinţa casei lor. Şi au născut un fiu şi o fiică, iar după naşterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaşte trupeşte, ci se nevoiau amândoi pururea în curăţie, la rugăciune, la a face bine săracilor şi la a căuta pe bolnavi. Şi, vieţuind doisprezece ani împreună, fiii lor erau la o vârstă ca aceea care aduceau multă bucurie părinţilor lor. 
 Dar într-o zi, copiii îmbolnăvindu-se, au şi murit. Iar fericitul Andronic nu se arăta prea mâhnit de acea întâmplare, ba încă a şi strigat acel fericit cuvânt al lui Iov, zicând: "Gol am ieşit din pântecele maicii mele, şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat !" (Iov. 1, 21). Şi altele ca acestea zicea fericitul. Iar femeia lui, Atanasia, avea jale nemângâiată. Zdrobindu-se cu atâta plâns, de mare mâhnire, atât a slăbit, de era să moară; că zicea: "Să mor şi eu cu copiii mei". Deci, la îngroparea fiilor lor, s-au adunat toţi cetăţenii şi însuşi patriarhul cu tot clerul său, şi-i îngropară la biserica Sfântului Iulian. Dar după îngropare, Atanasia nu voia să meargă la casa ei, ci şedea lângă mormântul fiilor săi, plângând. Dar, la miezul nopţii, i s-a arătat ei Sfântul Mucenic Iulian, în chip de călugăr, zicându-i: "Pentru ce nu-i laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească, o, femeie?" Iar ea a zis: "Nu te mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut şi pe aceştia i-am îngropat împreună astăzi". Iar el i-a zis ei: "Dar pentru ce plângi pentru dânşii ? Că îţi spun ţie în ce chip caută firea omenească mâncare, şi nu se poate a nu-i da ei, aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe Care roagă-L tu, zicând: "Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de cele pământeşti, drept aceea nu ne lipsi pe noi de cele cereşti. "Iar ea, auzind acestea, s-a umilit şi şi-a schimbat mâhnirea în bucurie, zicând: "Dacă fiii mei vieţuiesc în Cer, pentru ce să plâng?" Şi şi-a întors faţa ca mai mult să vorbească cu cel ce i se arătase ei, dar nu l-a mai văzut pe el. L-a căutat apoi prin toată biserica şi n-a aflat pe nimeni. Şi a zis portarului: "Unde este părintele acela, care acum a vorbit cu mine? "Răspuns-a portarul: "Oare nu vezi că porţile sunt încuiate şi n-a intrat aici nimeni, apoi, cum zici, că a vorbit cineva cu tine?" Atunci Atanasia a cunoscut că a avut o vedenie şi s-a înspăimântat şi, mergând la casa ei, a spus bărbatului ceea ce a văzut şi a auzit, şi s-au mângâiat de întristare. 
 Şi, nu după multă vreme, a zis Atanasia către Andronic: "Slobozeşte-mă la o mânăstire, ca să-mi plâng păcatele mele." Şi, primind cuvântul cu bucurie, că aceea dorea şi el, au început a împărţi cea mai mare parte din avuţia lor la săraci, au eliberat robii cei cumpăraţi, iar cealaltă avuţie au dat-o socrului său, să facă bolniţă pentru săraci şi casă de găzduire străinilor, şi, luându-şi ei puţină avere, cât să le fie pe cale, au ieşit noaptea din cetate, numai amândoi singuri. Iar fericita Atanasia, întorcându-se a văzut de departe casa ei şi, căutând spre cer, a zis: "Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam şi Sarei: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta ţie Eu."(Fac. 12,1). Tu, caută şi spre noi şi ne du pe noi pe calea Ta. Iată, pentru numele Tău am lăsat casa deschisă, să nu ne închizi nouă uşile Împărăţiei Tale"." Şi, plângând amândoi, au mers în calea lor. Şi, ajungând la Ierusalim, s-au închinat la Sfintele Locuri şi vorbind cu mulţi părinţi, au luat binecuvântare de la dânşii. Şi, auzind de părintele Daniil, au mers la dânsul şi i s-au închinat lui, iar el, vorbind cu dânşii cuvânt de mântuire, mult le-a folosit lor. Şi le-a scris lor o carte şi i-a binecuvântat şi i-a îndrumat spre mănăstirea Tabenisioţilor(în Egipt). Deci, mergând acolo, a lăsat fericitul Andronic pe sfânta lui soţie Atanasia în mănăstirea de femei, iar el, întorcându-se la părintele Daniil, a primit îngerescul chip şi a petrecut fericitul, lângă acest părinte, doisprezece ani, nevoindu-se. 
     După aceasta a rugat pe părintele să-l învoiască pe el, la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi, făcând rugăciune, părintele Daniil l-a slobozit pe el, cu binecuvântare. A mers, apoi, părintele Andronic în părţile Egiptului şi a şezut să se odihnească puţin sub un copac şi, iată, după rânduiala lui Dumnezeu, a văzut pe fericita Atanasia, femeia sa, care mergea îmbrăcată în chip bărbătesc şi s-au închinat unul altuia. Deci, a cunoscut Atanasia pe bărbatul ei, dar el nu a cunoscut-o pe ea, că faţa ei se veştejise de înfrânare şi era neagră ca un arap şi afară de aceasta, încă şi rânduiala ei o schimbase, îmbrăcăminte bărbătească purtând. Deci, a întrebat ea pe Andronic, zicând: "Oare nu eşti tu Andronic, ucenicul părintelui Daniil?" Iar el a zis: "Eu sunt". Şi iarăşi l-a întrebat: "Deci, unde mergi, ava Andronic?" Răspuns-a Andronic: "Merg la Sfintele Locuri să mă închin. Dar tu unde mergi şi cum îţi este numele?" Iar ea a zis: "Mă duc şi eu la Sfintele Locuri şi numele îmi este Atanasie"(că aşa îşi schimbase numele său; în loc de Atanasia s-a numit Atanasie). Şi a zis Andronic: "Deci, să mergem împreună." Iar Atanasie a zis: "De voieşti să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca în tăcere să călătorim." Iar el a zis: "Bine, să fie aşa cum voieşti!" Grăit-a Atanasie: "Să mergem dar, şi rugăciunile sfântului tău stareţ să călătorească cu noi". Şi ajungând la sfânta cetate a Ierusalimului şi închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors în tăcere la Alexandria. Şi a zis Atanasie către părintele Andronic: "Voieşti, părinte, să petrecem amândoi într-o chilie?" Răspuns-a Andronic: "Să petrecem, însă mai întâi, voi întreba de ne va porunci nouă stareţul să petrecem împreună". Şi a zis Atanasie: "Mergi şi întreabă, iar eu te voi aştepta pe tine în schitul ce se cheamă Optsprezecinul. Şi, de-ţi va porunci părintele să stăm împreună să vii la mine şi precum am umblat cu tăcere aşa, în tăcere şi în chilie să petrecem. Iar de nu vei putea să petreci cu tăcere, să nu vii la mine. Că chiar de ar şi porunci părintele, nu vreau să vieţuiesc acolo unde nu ar fi tăcere." Şi, mergând Andronic la ava Daniil, i-a spus lui toate despre împreună-călătorul său Atanasie. Şi a zis Daniil lui Andronic: "Mergând, să iubiţi tăcerea şi să petreci cu Atanasie, că desăvârşit călugăr este." Deci, a luat Andronic pe Atanasie şi l-a dus pe el la chilia sa şi au petrecut în frica lui Dumnezeu, în tăcere, alţi doisprezece ani şi n-a ştiut Andronic că Atanasie este soţia lui. Că, se ruga aceea lui Dumnezeu cu deadinsul, să nu fie cunoscută de bărbatul său. Iar ava Daniil adeseori venea la dânşii şi-i învăţa pe ei. Deci, după ce a fost la dânşii, mult grăindu-le de folosul sufletului, pe când se întorcea la chilia sa, l-a ajuns pe el fericitul Andronic, zicându-i: "Părinte Daniil, părintele Atanasie se duce către Domnul". Şi, întorcându-se, stareţul l-a aflat pe el cuprins de mare înfocare. Şi a început Atanasie a plânge. Şi i-a zis ei stareţul: "Se cade ţie a te bucura, iar nu a plânge, de vreme ce mergi să întâmpini pe Hristos". Răspuns-a Atanasie: "Nu pentru mine, ci pentru părintele Andronic plâng. Te rog să ai bunăvoirea, părinte, şi, după îngroparea mea, aflând o scrisoare sub căpătâiul meu şi citind-o pe ea, să o dai părintelui Andronic." Şi, făcând rugăciunea s-a împărtăşit Atanasie cu dumnezeieştile Taine şi s-a dus către Domnul. Şi au venit fraţii ca să îngroape trupul ei şi aflară că Atanasie era femeie, cu firea. Iar ava Daniil a aflat sub căpătâiul ei scrisoarea şi, citind-o pe ea, a dat-o lui Andronic. Atunci a cunoscut Andronic, că Atanasie era femeia lui şi toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi s-a auzit aceasta în toate lavrele Alexandriei şi la schitenii cei ce purtau haine albe(că aşa era obiceiul schitenilor acelora, că umblau în haine albe) şi îngropară cu cinste sfântul trup al fericitei Atanasia, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat ei o asemenea răbdare. Iar, după îngroparea ei, a petrecut stareţul Daniil cu Andronic până la a şaptea zi, iar în ziua a şaptea, făcând pomenirea celei ce se mutase, a voit să ia pe părintele Andronic în chilia sa. Iar Andronic îl rugă pe el, zicând: "Lasă-mă aici părinte, ca şi eu să mă îngrop cu doamna mea, Atanasia, şi stareţul lăsându-l pe el, s-a dus. Şi, încă înainte de a sosi el la chilie, l-a ajuns alt călugăr, zicându-i: "Părintele Andronic se duce către Domnul". Şi a trimis stareţul în urma părinţilor celor ce se duseseră, zicând: "Întoarceţi-vă cu mine la părintele Andronic". Iar ei, întorcându-se, l-au aflat pe el abia viu şi au fost blagosloviţi de el. Şi sfârşindu-se cu pace părintele Andronic, s-a făcut dezbinare mare între schiteni şi cei din schitul Optsprezecinul, că petrecerea cuviosului Andronic şi a fericitei Atanasiei era între două schituri. Că ziceau cei cu haine albe: "Este fratele nostru şi-l vom lua pe el în schitul nostru, ca să ne ajute nouă rugăciunile lui". Asemenea şi părinţii din schitul Optsprezecinul ziceau: "Al nostru este fratele şi cu sora lui, fericita Atanasia; la noi să se aşeze". Şi, abia potolindu-se, au îngropat pe cuviosul Andronic împreună cu fericita Atanasia, lăudând pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, Căruia Se cuvine slava în vecii vecilor ! Amin.

Întru această zi, cuvânt despre fapta bună pe care, 
 
câştigând-o, omul se mântuieşte.






           Sunt patru fapte bune de care se ţine seama la mântuirea omului: postul, a se ruga adeseori Domnului, lucrarea mâinilor şi curăţia trupească; la acestea patru se împotriveşte diavolul. Prin cea dintâi, adică prin mâncare, a ispitit pe Adam în Rai. Prin a doua, nerugându-se Domnului, i-a dat lui Adam ruşine şi teamă de Dumnezeu şi l-a făcut a se ascunde şi a nu veni înaintea Lui, ca nu cumva, închinându-se înaintea lui Dumnezeu, Adam, să primească iertăciune de păcatul său. Iar după ce a fost izgonit Adam gol din Rai, încă şi prin goliciunea aceea voia diavolul să-l surpe pe om în alt păcat, adică în deznădejde voia să-l ducă pe el. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, ştiind mai dinainte facerea de rău a diavolului, a dat lui Adam lucru, aşezându-l pe om în Rai, ca să-l păzească şi să-l lucreze, zicându-i: "Lucrează pământul din care ai fost luat!" Iar Adam, îngrijindu-se de lucru, a lepădat meşteşugirea cea rea, a diavolului. Deci, fiind biruit în aceasta, diavolul a semănat gând rău şi în curăţia trupească, că a făcut a se împodobi fetele lui Cain şi a făcut să cadă în desfrânare cu dânsele pe fiii lui Set şi a spurcat curăţia trupească. Drept aceea şi Scriptura zice: "Intrat-au fiii lui Dumnezeu la fiicele oamenilor." Că atunci când omul îşi păzeşte trupul curat, fiu al lui Dumnezeu este, nespurcând făptura mâinii lui Dumnezeu. Drept aceea, sârguiţi-vă la lucrul mâinilor, ca nu în nelucrare să ne afle pe noi diavolii şi să ne înşele. Iar de va păzi cineva aceste patru fapte bune: postul, rugăciunea, lucrul mâinilor, curăţia trupească, arătat este că fiu al Luminii şi moştean al Împărăţiei cerurilor este, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava.

  

Sursa:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4