Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

luni, 31 decembrie 2012

Proloagele din 31 decembrie


Luna decembrie în 31 de zile: pomenirea Preacuvioasei maicei noastre Melania Romana (+430).
          Aceasta a trăit pe vremea împărăţiei lui Honoriu (395-423) şi Teodosie cel Tânăr (408-450). S-a născut în marea cetate a Romei, din părinţi de neam slăvit şi cu multe averi. Şi, iubind mult din tinereţe pe Domnul Hristos voia să-şi închine viaţa, în feciorie, slujirii lui Dumnezeu. La stăruinţele părinţilor, ea s-a măritat şi a fost mamă a doi copii. Apoi, murindu-i părinţii şi copiii, ea şi Apelie, bărbatul ei, s-au hotărât pentru o viaţă în slujba Domnului şi în curăţenie. Şi, părăsind cetatea, s-au aşezat la o locuinţă a lor, afară din cetate, unde primeau străinii ce mergeau pe acolo şi îngrijeau de cei ce erau în închisori şi în alte urgii. Iar, din multa avere pe care o moşteniseră, vindeau câte o parte, iar banii îi împărţeau săracilor şi pe la biserici. Şi s-au învrednicit a face mari milostenii, nu numai în Italia, ci şi în alte ţări îndepărtate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt şi Palestina. Şi n-au uitat nici pe săracii din jur, fiind tuturor mângâiere. Şi, după oarecare vreme, s-au mutat la alte moşii ale lor din Sicilia şi s-au învrednicit a face şi acolo nenumărate milostenii celor în suferinţă. Au vieţuit, apoi, vreme de şapte ani în cetatea Cartagina din Africa, viaţă de multă înfrânare, de post aspru, mâncând la două zile o dată, de neîncetate fapte bune, de privegheri şi rugăciuni. Tot uşurându-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers la Alexandria şi de acolo la Ierusalim. Şi, după ce au văzut cu evlavie Sfintele Locuri, au mers cercetând şi miluind mănăstirile şi sihăstriile din Egipt. Şi, întorcându-se în Ierusalim, a zidit o mânăstire de maici, şi, după moartea soţului ei Apelie, o mânăstire de călugări; iar ea, cu sufletul împăcat, s-a făcut smerită slujitoare tuturor în mănăstirea cea cu nouăzeci de fecioare, pe care o ţinea cu cheltuiala ei, pentru toate cele de trebuinţă. Şi, când a mers la Constantinopol, a fost primită cu cinste de Teodosie împăratul, că se făcuse vestit numele ei, prin milosteniile ce le făcea, şi pe mulţi i-a întors la credinţă. Deci, slăbită de ani şi cuprinsă de mari dureri de piept a simţit Cuvioasa Melania că sfârşitul e aproape. Şi, chemând pe Teofil episcopul, a primit de la dânsul dumnezeiasca împărtăşanie şi, şezând surorile, le-a zis lor cuvântul ei cel din urmă: "Precum Domnului i s-a părut, aşa a şi făcut." Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 
Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zotic, hrănitorul de săraci.
         Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit şi luminat, şi se nevoia din copilărie, cu tot felul de învăţături ale filosofiei. Şi, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat şi dus la Constantinopol, cu voia şi cu porunca celui dintre împăraţi, marele Constantin şi a fost cinstit, de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu dânsul şi alţi oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcaşuri zidite de ei. Şi se povesteşte că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în Constantinopol şi că împăratul a dat poruncă să se arunce în mare cel ce va cădea într-acea boală. O moarte ca aceasta neputând vedea acest cinstit om şi arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la împărat şi i-a zis: "Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult şi voi cumpăra mărgăritare şi pietre scumpe strălucitoare spre slava şi cinstea împărăţiei tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Şi îndată a poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu şi iscusită slugă ce era, dacă a luat aurul, a ieşit afară vesel. Şi, cu aurul, dând bun preţ, răscumpăra de la moartea aceea a înnecului pe cei ce erau daţi de prefect la pierzare. Pe leproşi îi ducea de cealaltă parte de Bizanţ, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Şi, făcând acolo corturi şi colibe, îi odihnea pe ei într-însele. Această câştigată de Dumnezeu neguţătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult ajutor bolnavilor în toate zilele, şi erau mulţi cei care se temeau că aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate. Într-aceasta, a murit şi marele şi de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată împărăţia răsăritului fiul său Constanţiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian şi pe mulţi dreptcredincioşi i-a chinuit pentru credinţă.  Şi îi era urât şi fericitul Zotic, fiindcă era dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar, aflând acum bună pricină, îl defăima că, prin săracii miluiţi de el, a venit în cetate boala leprei. Şi s-a întâmplat de a căzut întru acea boală şi fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotic, dând slujitorilor obişnuita plată, a cumpărat-o şi a pus-o cu ceilalţi leproşi. Deci, făcându-se foamete şi ajungând cetatea la lipsă de bucate, împăratul a încercat să afle pricina foametei; iar năpăstuitorii şi duşmanii adevărului, găsind vreme potrivită, au început a-l pârî pe Sfântul Zotic, zicând că el era pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproşi, care erau mulţime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, îşi stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele şi pietrele cele scumpe. Şi, Sfântul, auzind că împăratul a dat poruncă să-l prindă, s-a grăbit şi, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Şi, văzându-l împăratul i-a zis: "Venit-a corabia care aduce mărgăritarele şi pietrele cele scumpe?" Cuviosul a răspuns: "A sosit împărate. Pentru aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău şi o vei vedea cu adevărat." Deci, împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe fraţii întru Hristos, împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse. Deci, sosind la locul acela şi văzând pe leproşi cu lumânări aprinse, împăratul minunându-se de mulţime, a zis: "Ce sunt aceştia?" Iar Zotic, arătând cu degetul, a zis: "Aceştia sunt, o, împărate, pietrele cele fără de preţ şi mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat cu multă trudă." Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a aprins de mânie şi a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catâri sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viaţă, rupându-se mădularele lui de pietre.  Deci, îndată făcându-se aceasta, stând împăratul şi privind, slujitorii au îmboldit catârii cu ţepuşe. Şi, catârii trăgând pe Sfântul cu alergătură sălbatecă, i s-au risipit lui mădularele în bucăţi şi i-au sărit ochii. Şi aşa, târât, fericitul şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Şi la locul sfârşitului său a izvorât izvor de apă curată, care tămăduieşte toată boala şi slăbiciunea. Şi nu numai acestea. Ci o minune, însuşi împăratul şi-a venit în fire şi i-a părut rău de ceea ce făcuse. Şi, cu zdrobită inimă, zicea că, din nesocotinţă, au fost acelea ce le-a făcut. Şi, înţelegând sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casă mare leproşilor, cu cheltuiala împărăţiei. Şi îndată a poruncit de a îngropat cu multă grijă şi cu nespusă cinste trupul Sfântului. Şi se face pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor. 
Întru această zi, cuvânt din Pateric, 
despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică.
         Povestit-a un bătrân că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de acela despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând aşa: "Eu, minunatule om, copilă încă fiind, aveam un tată blând şi liniştit din fire, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o petrecea zăcând pe pat; şi, aşa trăia retras, încât rar, când şi când se întâlnea cu cineva. Şi, când se întâmpla de era sănătos, cu munca câmpului îndeletnicindu-se, îşi petrecea acolo viaţa, iar roadele le aducea acasă. Şi atât de mult tăcea, încât se părea, celor ce nu-l ştiau, că era mut. Aveam încă şi mamă, cu totul deosebită de tatăl meu. Că ea iscodea şi cele de dincolo de satul nostru şi atât era de limbută faţă de toţi, încât niciodată nu o vedeai cât de puţin tăcând, uneori certându-se cu alţii, alteori cuvinte necuviincioase şi fără de rânduială grăind. Încă şi beţie de vin, cu bărbaţii desfrânaţi petrecea şi, ca o desfrânată, era mult cheltuitoare şi rău cârmuia cele din casă, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu ne ajungeau, că ei i se încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi, aşa vieţuind, nu i s-a întâmplat ei, vreodată boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă. Deci, topindu-se tatăl meu de îndelungate boli, s-a întâmplat de a murit şi îndată s-a pornit împreună tot văzduhul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogora de sus, încât nici măcar puţin să ieşim din casă, nu puteam, vreme de trei zile, întru care şi tatăl stătea neîngropat în casă. Iar oamenii satului, acestea văzând, grăiau nenumărate vorbe asupra răposatului, zicând: "Vai, ce răutate era împreună cu noi şi nu ştiam. Acesta, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasă nici să fie îngropat." Însă noi, ca să nu se strice trupul înlăuntru şi casa să ne-o facă de nelocuit, scoţându-l afară, măcar că ploaia era foarte mare, l-am îngropat cum am putut. Deci, mama, luând mai multă libertate, şi mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare, făcând casa ei casă de desfrâu, cheltuia averea în desfătări fără sfârşit, încât ne lipseau mai de toate.  Şi, abia după multă vreme, sosindu-i şi ei moartea, aşa îngropare a avut, încât şi văzduhul se părea că ajută la îngroparea ei. După moartea mamei mele, fiind eu acum trecută de vârsta copilăriei şi poftele trupului sculându-se asupra-mi şi tulburându-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală: "Oare, care viaţă voi urma?" Şi ziceam întru mine: "Oare viaţa tatălui meu să aleg şi întru blândeţe şi cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela, aşa petrecând, nici un bine nu a dobândit, ci totdeauna de boli şi de necazuri, care îl topeau, a avut parte şi aşa s-a dus de aicea şi nici a se îngropa ca ceilalţi oameni n-a fost lăsat. Deci, de ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii care era? Au nu pururea petrecea în desfrânări? Şi s-a dus din viaţa aceasta întru sănătate şi fără de nici o pătimire. Aşa trebuie, dar, şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora." Deci, după ce am socotit eu, ticăloasa, să urmez calea maicii mele, a sosit noaptea şi, adormind eu, a venit asupra mea un bărbat voinic la trup şi înfricoşător la vedere şi, căutând la mine încruntat şi cu mânie, mă întreba cu glas aspru, zicând: "Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale?" Iar eu, cu totul înspăimântată de frică fiind, nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela, iarăşi, cu glas înfricoşător grăia: "Vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale." Şi, văzându-mă că, de frică, eram cu totul cuprinsă şi aproape ieşită din minţi, îmi aducea el aminte de toate câte cugetam eu în sinea mea. Şi eu, puţin venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam să mă învrednicească de iertăciune. Iar el, luându-mă de mână, a zis: "Vino să vezi şi pe tatăl tău şi pe mama ta şi, după aceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi ţie."  Deci, scoţându-mă, m-a dus într-un loc şes, cu livadă, întru care erau pomi de multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumuseţea, încărcaţi cu tot felul de roade. Acolo, umblând eu, împreună cu el, m-a întâlnit tatăl meu şi, cuprinzându-mă, mă săruta, fiică dorită numindu-mă. Şi eu, îmbrăţişându-l pe el, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. Iar el a zis: "Acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar, de vei urma căii mele, nu după multă vreme, vei veni aicea." Şi, încă mai rugându-mă eu să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicând: "Vino, să vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri văzute, la care viaţă este de folos să te placi. Deci, ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de groază şi de tulburare, îmi arătă un cuptor, arzând cu foc cu mari vâlvătăi, şi oarecari inşi stând lângă cuptor. Iar eu, căutând în cuptor, am văzut într-însul pe mama mea, afundată în foc până la gât, şi mulţime nenumărată de viermi mâncând-o din toate părţile, iar ea scrâşnea şi clănţănea cu dinţii de usturime. Şi, văzându-mă ea pe mine, cu plâns mă chema, zicând: "Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fără de sfârşit! Vai mie, ticăloasa, că pentru puţină dezmierdare, ce fel de osândă mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticăloasa, că în locul desfătărilor celor vremelnice, în ce statornică osândă mă chinuiesc! Ci miluieşte-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, care aşa mă ard şi mă topesc! Adu-ţi aminte de hrana care ai primit-o de la mine şi mă miluieşte şi-mi dă mâna şi mă scoate de aici." Iar eu, înfricoşându-mă de inşii aceia cumpliţi ce stăteau aproape şi neîndrăznind a mă apropia, ea iarăşi striga, cu lacrimi: "Fiica mea, ajută-mi mie şi nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieşte în gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit." Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul către dânsa, am întins mâna să o trag. Şi focul, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am început a mă văita şi a suspina cu plâns. Iar cei ce erau în casă, deşteptându-se de vaietele mele şi sculându-se şi aprinzând lumina, alergau la mine şi mă întrebau care este pricina vaietelor. Şi, venindu-mi întru mine, le-am povestit lor cele ce am văzut. De aceea, am urmat vieţii tatălui meu şi mă rog ca împreună cu el să fiu, încredinţată fiind din lucrurile însăşi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste şi slavă sunt gătite, celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi întru dreapta credinţă şi iarăşi ce fel de osândă primesc cei ce îşi cheltuiesc viaţă lor în pofte şi desmierdări. Pentru aceasta, fraţilor, să ne oprim de la păcate şi să ne îndreptăm aici ca să scăpam de acele chinuri amare şi să primim de la Dumnezeu viaţa şi petrecerea cea fericită a drepţilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava în veci! Amin. 
Sursa:

duminică, 30 decembrie 2012

Proloagele din 30 decembrie


Luna decembrie în 30 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Anisia, 
fecioara, din Tesalonic (+298).
         Aceasta a trăit în zilele nelegiuitului împărat Maximian şi era din Tesalonic, având părinţi cinstitori de Dumnezeu, de bun neam şi înstăriţi. Şi, săvârşindu-se ei, Sfânta a vândut toate avuţiile sale şi cerceta pe cei săraci. Şi celor legaţi în temniţe, pentru credinţă, le dădea cele de trebuinţă şi, spălându-le rănile, ca şi celor bolnavi le slujea. Şi, împărţind toate, şi-a tocmit o casă şi lucra cu mâinile, câştigându-şi hrana şi cele de trebuinţă, întru sudoarea feţei sale. Şi aşa, petrecea în osteneli şi nevoinţe, în post şi privegheri, fiind ea, cu viaţa şi cu fapta, plăcută lui Dumnezeu. Deci, mergând ea la biserică, după obicei, iată unul din ostaşii împărăteşti, închinători la idoli, i-a ieşit înainte şi, apucând-o, o trăgea spre capiştea idolilor, unde se serba praznicul soarelui, şi o silea să jertfească dracilor. Şi, mărturisind ea pe Hristos, ostaşul a dat să-i smulgă acoperământul de pe cap, iar ea, împotrivindu-se cu bărbăţie, îl scuipă în obraz. Şi, mâniindu-se, ostaşul scoase sabia şi o înfipse în coastele ei, străpungând-o. Şi aşa fericită Muceniţă şi-a primit slăvitul sfârşit. 
Întru această zi, povestire din Limonar, despre un bătrân milostiv.
        Într-o oarecare lavră a Perghiei, era un oarecare stareţ, sfânt, neagonisitor şi milostiv foarte şi neavând nimic, fără numai o pâine. Şi, într-una din zile, a venit un sărac la chilia lui, cerând milostenie, iar el, neavând nimic, afară de pâine, pe aceea scoţând-o, a dat-o săracului. Şi săracul i-a grăit lui: "Nu voiesc pâine, ci hrană." Şi stareţul, vrând să-i fie de folos, luându-l de mână, l-a dus în chilia sa. Iar săracul nimic alta n-a aflat, fără numai hainele cu care stareţul era îmbrăcat. De o bunătate ca aceasta a stareţului umilindu-se, săracul a dezlegat săculeţul său şi toate câte le avea le-a vărsat în mijlocul chiliei şi a zis: "Primeşte acestea, bunule bătrân, că eu de aiurea voi cere pentru mine, cele de trebuinţă." 
Întru această zi, cuvânt de învăţătură al lui Eusebiu Pamfil, 
despre pocăinţa lui David.
        Natan acela, Proorocul, a vorbit în pilde cu David, din care învăţa şi arăta că, după o mare cădere, i s-a întâmplat lui David greşala aceea. Şi cuvântul mai arată că nu înaintea a tot norodul l-a mustrat pe el, că, după ce a dat, zice, faţă cu dânsul, iar nu de faţă cu alţi martori i-a grăit. Iar David, nu numai că şi-a mărturisit greşeala sa, ci, s-a mărturisit şi oamenilor, celor de după dânsul, scriind acel psalm cunoscut, când a intrat el la Batşeba, femeia lui Urie. Deci, intrând la dânsul, Natan Proorocul i-a spus pentru care pricină a fost el lăsat să cadă într-o faptă rea ca aceea. Şi anume, pentru cuvântul acela, pe care l-a zis întru sine aşa: "Eu am zis, întru îndestularea mea: Nu mă voi clinti în veac".(Ps. 29,5). Iar, dar, că, înălţându-se cu mintea, a grăit un cuvânt ca acesta, că, adică, nu se va prăbuşi niciodată şi va petrece neschimbat şi fără de patimă, întru îndestularea lui. Greu cuvânt şi mândrie afară din cale. Pentru că: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps. 126,1). Deci, acestea şi Apostolul, ştiindu-le, n-a îndrăznit să zică: "Nu mă voi clătina în veac", ci se îngrijea, zicând: "Nu cumva, altora propovăduind, eu singur să fiu nepriceput şi nelămurit." Şi ne învăţa: "Nimeni să nu se laude, la oameni, ci cel ce se laudă întru Domnul să se laude"; Şi "celui ce i se pare că stă, să se păzească pe sine, ca să nu cadă." Să înţelegem dar, fraţilor, cum David numai cu un cuvânt, lăudându-se, a greşit. Pentru aceea şi diavolul i-a întins lui cursa, că, adică, să greşească cu Batşeba. Dar, înălţându-se, s-a smerit şi a postit. Cu atât mai mult ni se cade nouă, fraţilor, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne înălţăm cu slava deşartă. Să ne aducem aminte de cei flămânzi, care umblă în sărăcie, cum se zbuciumă, cum se chinuiesc cu gerul, cu viforul, cu foamea şi se luptă cu golătatea, uneori nici acoperământ având, iar de noi sunt trecuţi cu vederea. Deci, de voim să ne facem nouă înşine pe Dumnezeu, milostiv, să aducem în casele noastre pe unii ca aceştia, să arătăm spre dânşii dragoste mare şi să nu-i deznădăjduim de a lor mântuire, ca, printr-înşii, să câştigăm şi noi milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia Se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 
Sursa:

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Proloagele din 29 decembrie


Luna decembrie în 29 de zile: pomenirea celor patrusprezece mii de Mucenici, 
care au fost ucişi de Irod, în Betleem.
      Irod, văzând că a fost batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Asupra magilor care l-au batjocorit pe el, iar apoi, asupra Împăratului iudeilor, Cel de curând născut. Se mânia asupra magilor, că nu s-au întors pe la dânsul, nici nu l-au vestit despre prunc. Iar asupra lui Hristos se mânia, temându-se ca nu cumva să-i ia de la dânsul împărăţia, că socotea că Hristos avea să împărăţească cu împărăţie pământească, neştiind el că Împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta. Deci, ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici pe filosofi să se răzbune, pentru că ei plecaseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, mânia sa a vărsat-o asupra nevinovaţilor prunci, ca o fiară cumplită, când este rănită de cineva, care nu ia seama numai la acela de care a fost rănită, ci pe oricine i se întâmplă înaintea ochilor ei, pe acela îl răpeşte, la el se repede, îl rupe ca pe însuşi acela care a rănit-o. Aşa şi Irod, rănit fiind, de mânie şi neaflând pe aceia de care a fost rănit, a omorât pe pruncii, care cu nimic nu-l vătămaseră pe el. Şi, trimiţând ostaşi înarmaţi, ca spre război, a ucis pe toţi pruncii cei ce erau în Betleem şi întru toate hotarele lui, de la doi ani şi mai în jos, după vremea ce aflase de la magi. Pe Iisus nu l-a putut ucide însă. El se găsea departe de locul măcelului, în Egipt. Şi facem astăzi prăznuirea acestor 14000 de prunci nevinovaţi, ucişi de Irod, căutând să ucidă pe Hristos, că a unora ca acestora este Împărăţia lui Dumnezeu. Dar uciderea pruncilor nu e străină nici de viaţa noastră de taină. Duhovniceşte, şi noi putem avea pe mâinile noastre sânge de prunci nevinovaţi. Ori de câte ori am minţit un suflet, ori de câte ori am fost pentru altul o pricină de păcat, duhovniceşte am ucis, ca şi Irod, un suflet nevinovat. Şi, în taină, Dumnezeu ne întreabă, ca şi pe cel dintâi ucigaş: "Cain, unde este fratele tău?" Şi ne mustră: "Vai de acela prin care vine sminteala. Ar fi mai de folos pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceştia mici să păcătuiască." Şi mai este şi o altă ucidere de prunci nevinovaţi, ori de câte ori înăbuşim bunele îndemnuri pe care Dumnezeu le seamănă în sufletele noastre, ori de câte ori nu le lăsăm să aducă roada lor binecuvântată, e ca şi cum am ucide nişte prunci în leagăn. Şi auzim atunci sufletul, ca şi Rahila, plângând aceşti copii, care nu mai sunt. Dumnezeului nostru slavă! 

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Marcel, egumenul mănăstirii neadormiţilor (+485).
         Acest Preacuvios, Părintele nostru Marcel, era din cetatea Apameia, din Siria, din neam slăvit şi luminat. Părinţii săi, murind, i-au lăsat multă avere. Şi, măcar că era în floarea vârstei, nu s-a lăsat furat de ispitele lumii, ci îşi împărţea timpul între învăţătura cărţii şi nevoinţele duhovniceşti. Cugetând la legea Domnului, s-a aprins de dragostea celor cereşti. Şi, lăsându-şi moşia sa, s-a dus la Efes, unde a fost primit de nişte creştini evlavioşi. Dornic de nevoinţe, a mers de a aflat pe Sfântul Alexandru, la mănăstirea neadormiţilor, cunoscând dumnezeiasca şi înalta lui petrecere. Deci, petrecând el la acea mânăstire şi alergând cu râvnă de necrezut, pe calea nevoinţelor şi la fapta cea bună, după moartea lui Alexandru şi a lui Ioan urmaşul său, i s-a dat păstoria mănăstirii. Şi a cârmuit mănăstirea cu multă înţelepciune şi cu puteri făcătoare de minuni. A fost părtaş la Sinodul din Calcedon şi a osândit pe Eutihie şi eresurile lui, dimpreună cu părinţii Sinodului. Şi, adormind întru a sa mănăstire, s-a mutat către Domnul. 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului, Părintelui nostru Nifon, cum putem, 
la suflarea cea mai de pe urmă, cu pocăinţă, cu lacrimi şi cu milostenie, 
să plăcem lui Dumnezeu.
          A văzut Cuviosul Nifon doi îngeri înălţând un suflet la cer. Iar după ce s-au apropiat de vama desfrânării şi de alte vămi ale păcatelor, au început cei mai mari draci de la vamă să se mânieze şi să se tulbure, zicând: "Cum de îndrăzniţi voi să treceţi sufletul acesta pe lângă noi, fiindcă al nostru este?" Grăit-au îngerii către dânşii: "Cum să fie al vostru şi ce semn aveţi pe el, spuneţi-ne nouă." Zisu-le-au lor aceia: "Până la moarte, răutăţile toate le-a făcut. Şi, iată, sufletul acesta este robit de patimi şi a murit fără de pocăinţă şi nu s-a lăsat de păcate nicidecum, până ce a murit, rob fiind păcatului, şi lucrător al nostru a fost până acum." Deci, atunci, a grăit unul din îngeri lui Dumnezeu: "Întru adevăr, noi nu vă credem nici pe voi, nici pe tatăl vostru, diavolul, că de toată minciuna sunteţi plini, viclenilor. Să se cheme aici îngerul căruia la Sfântul Botez, i s-a dat lui spre păzire; şi acela va spune adevărul." Iar după ce-l chemară acolo, l-au întrebat pe el îngerii: "Să ne spui nouă, sufletul acesta căitu-s-a de fărădelegile sale, sau întru păcate a murit?"  Răspuns-a îngerul şi a zis: "Eu nu sunt om, nici duh viclean şi nu voiesc să spun minciună, ca toţi aceşti draci. Ci, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, vă spun vouă, că, din ceasul când a început a se îmbolnăvi, de atunci a început a lăcrima, mărturisindu-şi păcatele sale. Şi, întinzându-şi mâinile sale la cer, se ruga lui Dumnezeu şi, pentru că l-a iertat, Dumnezeu îl stăpâneşte. Slavă judecăţii Lui celei drepte." Şi, auzind îngerii cei purtători de lumină îşi râdeau de diavolul şi de dracii lui. Apoi, dracii au răspuns, zicând către îngeri: "Dacă se cade să fie mântuit acesta, apoi toată lumea va primi mântuire şi toţi păcătoşii; şi în zadar ne ostenim noi." Atunci, iarăşi le-au zis lor Sfinţii Îngeri: "Luaţi aminte ticăloşilor, că oricâţi ar fi cei care, din tinereţe, au greşit, dar pe urmă s-au mărturisit şi s-au pocăit, apoi să ştiţi că de toate acele păcate, pe toţi i-a iertat Dumnezeu. Şi măcar că de au mai şi căzut în oarecare răutăţi, dar îndată lăcrimând, pocăindu-se, suspinând, şi făcând milostenie la săraci, aceştia, degrabă au primit iertăciune. Deci, ce vi se pare vouă, ticăloase fiare cumplite, oare se cade să câştige mântuire sufletul acesta, sau nu? Însă să ştiţi că Dumnezeu le este judecător acelora care, prin pocăinţă, îşi aruncă nădejdea către Dânsul. Şi acestea ne-au ieşit nouă la lumină prin pocăinţă. Şi tot ce se arată în Dumnezeu, lumină este. Drept aceea, câţi oameni îşi mărturisesc cu lacrimi păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, cu smerenie multă şi cu suspinuri şi se căiesc de lucrurile rele, primesc de la Milostivul Dumnezeu iertarea păcatelor lor. Iar cei care întru fărădelegi vor muri, tăinuindu-le faţă de Dumnezeu şi nemărturisindu-le, acelora Dumnezeu le este judecător şi-i va mustra în vecii cei nesfârşiţi." Acestea zicându-le, îngerii au ruşinat duhurile cele viclene. Şi aşa s-au dus spre porţile cereşti şi s-a mântuit sufletul acela. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. 
Sursa:

vineri, 28 decembrie 2012

Proloagele din 28 decembrie


Luna decembrie în 28 de zile: Sfinţii douãzeci de mii de Mucenici, 
care au ars în Nicomidia.
         Nelegiuitul împărat Maximian (304-311), biruitor întorcându-se din războiul ce purtase împotriva etiopienilor şi socotind că zeii şi idolii i-au adus lui biruinţa în lupte, a voit să aducă jertfele cele de mulţumire zeilor, în Nicomidia. Deci, a trimis în toate părţile vestitori, ca să pornească pe toţi supuşii săi să se închine, împreună cu împăratul, la chipurile zeilor ce erau acolo. Drept aceea, s-a adunat în cetatea aceia mulţime nenumărată de popor, de nu încăpea prin case şi petrecea pe uliţe şi pe câmpul din vecinătate, aşteptând porunca împăratului. Şi era praznicul Naşterii Domnului, din anul 304 de la mântuirea lumii. Şi printre cei aduşi cu sila de ostaşi, se afla mulţime multă de creştini care, nevoind să meargă la capiştea idolească şi aflând că în biserica cetăţii Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, săvârşeşte Sfânta Liturghie, au mers în mare număr la biserică şi ascultau slujba ce se săvârşea acolo. Deci, Maximian, aflând de aceasta, s-a mâniat şi, trimiţând ostaşi, aceştia au încuiat pe dinafară uşile bisericii, ca să-i dea foc şi să ardă pe creştini. De aceea, aflând episcopul, s-a grăbit de a boteza pe cei ce nu erau încă botezaţi, şi i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile şi Preacuratele Taine, îmbărbătându-i să primească moartea pentru Hristos. În vremea aceasta, slujitorii împărăteşti au aprins lemnele şi flăcările au cuprins toată biserica şi toţi creştinii dinlăuntru au ars ca nişte făclii vii. Iar pe uliţele cetăţii, ostaşii tăiau cu săbiile pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos. Şi au pierit atunci ca la 20000 de Mucenici. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte şi ne mântuieşte pe noi. Amin. 
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre Ioan Colovul.
           Se spune despre ava Ioan Colovul că, după ce a mers la un părinte teban, care petrecea în pustiul Schitului, a luat părintele lui un lemn uscat şi l-a răsădit şi i-a zis lui: "În toate zilele să-l uzi pe acesta cu un ulcior de apă, până ce va face rod." Însă, era apa departe de dânşii, atâta cât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Deci, până la trei ani udându-l, s-a prins lemnul acela şi a făcut rod. Şi părintele lui, culegând rodul, l-a dus pe el la biserică, grăind: "Fraţilor, veniţi de vedeţi şi mâncaţi din rodul acesta al ascultării. 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, 
despre flãmânzire şi post.
         Sunt mulţi care zic: "De ce trebuinţă este postul la cei care vieţuiesc în curăţie?" Dar aceasta este o întrebare a celor leneşi şi slabi. Că, cine a fost mai curat decât Adam? Şi încă şi pe acesta nu l-a lipsit Dumnezeu de post. Pentru că ceea ce i-a zis lui: "Din toţi pomii ce sunt în Rai să mâncaţi, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi dintr-însul" - acesta este chip al postului. Şi de vreme ce de acest post a fost de trebuinţă în Rai, apoi cu cât mai mult, afară din Rai este el trebuitor. Dacă, mai înainte de răni, era trebuinţă de ierburi vindecătoare, apoi, cu cât mai vârtos, în vreme de răni? Deci, până a nu veni încă războiul asupra noastră, a fost trebuinţă de arme, cu cât mai mult acum, când stăm în mijlocul  războiului poftelor? Încă să cunoaşteţi cât Se mânie Dumnezeu, când se huleşte postul şi cât îl iubeşte pe cel ce îl ţine cu cinste. Adam n-a cinstit postul; drept aceea a auzit glasul Domnului, zicându-i: "Pământ eşti şi în pământ vei merge." Iată cât se mânie Dumnezeu când defaimă cineva postul, că moarte aduce asupra celui ce nu poartă de grijă de el. Dar, iată acum puterea postului. Că postul întoarce jumătate din calea ce duce la moarte. Pildă şi dovadă despre aceasta avem nu de la doi oameni sau trei, ci de la un popor întreg, al cetăţii celei mari a ninivitenilor, care era aproape de pieire, de nu s-ar fi întors cu pocăinţă şi cu post. Şi aceştia, adică, neavând nici lege, nici ştiinţă de ceva, singuri şi-au pus lor lege: postul. Deci, noi cum să ne lepădăm de acela pentru care avem o mulţime de dovezi?  Că Moise şi Ilie, când voiau să se apropie şi să vorbească cu Dumnezeu, la post alergau mai întâi şi mâini pătrunse de post aveau ei ridicate spre cer. Încă şi Însuşi Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos a flămânzit, vreme de patruzeci de zile, netrebuindu-I lui post, ci dându-ne nouă armă de biruinţă asupra a toată puterea diavolului. Dumnezeului nostru slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. 
Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor
Sursa:

joi, 27 decembrie 2012

Proloagele din 27 decembrie


Luna decembrie în 27 de zile: pomenirea Sfântului 
şi întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan(+33).
        Făcându-se, oarecând, întrebare, între saduchei, farisei şi elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii zicând că este prooroc, alţii că este înşelător, alţii că este Fiul lui Dumnezeu, fericitul acesta, întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a stat într-un loc înalt şi bine a vestit şi a mărturisit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a zis: "Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi este tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul acela care crede şi nu se îndoieşte de Iisus Hristos, că El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre, Care S-a născut din Fecioara cea sfântă şi curată, aleasă, mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat. Că pe cei orbi, i-a făcut să vadă, pe cei leproşi, i-a curăţit, dracii i-a gonit şi pe toţi ne-a mântuit". 
         Iar ei, auzind aceasta, se certau cu dânsul, grăind împotrivă. Şi, hulind pe Domnul Cel propovăduit, l-au dus pe Ştefan la adunarea sfatului, la arhierei, că nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi duhului care vorbea, precum scrie la Faptele Apostolilor. Şi au adus martori mincinoşi, care au zis: "Noi l-am auzit pe acesta grăind cuvinte de hulă împotriva Templului şi a Legii şi, că Iisus Nazarineanul va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise". Şi pe când îl învinuiau, cei din sobor au văzut faţa lui Ştefan strălucind, ca o faţă de înger. Şi, umplându-se de râvnă, Ştefan a adus împotriva lor cuvânt de mustrare, precum odinioară Ilie, zicând către dânşii: "Oameni tari în cerbicie şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt; cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi". Iar ei, auzindu-l şi neputând suferi, s-au pornit cu nespusă mânie şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Dar, căutând la cer, Ştefan a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta slavei şi a zis: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu"(Fapte 7,56). Şi, astupându-şi urechile, necredincioşii s-au aruncat asupra lui, l-au scos afară din cetate, şi-l ucideau cu pietre, pe când el se ruga pentru dânşii, zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Şi, acestea zicând, a adormit. Sângele Mucenicilor este totdeauna o sămânţă care aduce roade. La uciderea lui Ştefan era un tânăr, care păzea hainele ucigaşilor Mucenicului. Se numeşte Saul şi el se învoise la uciderea ce se făcea. Dar iată, rugăciunea şi sângele lui Ştefan au biruit în taină şi acest Saul, după ce s-a întâlnit cu Domnul, pe drumul Damascului, s-a făcut Sfântul şi marele nostru Apostol Pavel. Sângele Mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului. 
  
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Teodor, 
cel scris cu fier ars în foc, fratele lui Teofan poetul(+850).
       Sfântul Teodor, împreună cu fratele său Teofan, au trăit pe vremea lui Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor Icoane (829-842) şi mult s-au nevoit, amândoi, pentru cinstea şi închinarea la Sfintele Icoane. Deci, fiind bătuţi fără de milostivire, după porunca lui Teofil, li s-a scris pe fruntea lor, cu fier ars în foc, aceste stihuri iambice: 
 Toţi care au alergat la Ierusalim, acea cetate, 
 Unde picioarele lui Dumnezeu-Cuvântul, cele preacurate, 
 Spre întemeierea lumii, au stătut. 
 La cinstit loc, aceştia au văzut 
 Vase viclene, înşelătoare a deşartei credinţe, 
 Fapte rele de ruşine, cu cuget rău lucrând. 
 De acolo, s-au izgonit, ca nişte tulburători fiind. 
 Deci, ca unor făcători de rele, feţele scriindu-li-se. 
 Se osândesc, iarăşi izgonindu-se. 
      Deci, după ce li s-au scris stihurile acestea, au fost trimişi în surghiun, unde marele biruitor Teodor s-a mutat către Domnul. Se zice însă că la vremea când a adormit Sfântul, s-a dus la el un mare bătrân şi a auzit pe Sfinţii Îngeri, care cântau cântări duhovniceşti, cu care împreună a cântat şi el. Deci, prin aceste cântări, Dumnezeu a arătat cât cinsteşte pe sluga sa Teodor. 
Întru această zi, cuvânt despre un cãlugăr, 
care a înviat pe femeia care n-a putut sã-l înşele.
          Era un călugăr oarecare, în părţile cele mai de jos ale Egiptului, singur vieţuind şi la un loc pustiu. Şi, iată, din îndemnul satanei, o oarecare femeie desfrânată, auzind de dânsul, a zis unor tineri: "Ce-mi veţi da mie şi eu voi ruşina pe călugărul vostru?" Iar ei au făgăduit ce-i vor da ei un lucru scump. Deci, ea, după ce a înserat, mergând, a sosit la chilia călugărului, ca şi cum s-ar fi rătăcit. Şi, după ce a bătut în uşa lui, văzând-o pe ea, călugărul i-a zis: "Cum ai venit aici?" Iar ea, plângând, a răspuns: "M-am rătăcit şi am ajuns aici." Şi, primind-o, a intrat ea în ograda lui, iar el a intrat în chilia lui şi s-a încuiat acolo. După aceea, iată, a început ticăloasa a striga: "Părinte, fiarele mă mănâncă." Iar el, iarăşi, tulburându-se, a zis: "De unde mi-a venit ispita aceasta?" Apoi, de judecata lui Dumnezeu temându-se, deschizându-i uşa, a băgat-o pe ea înăuntru. Şi îndată a început diavolul a-l săgeta pe dânsul spre ea. Iar el, cunoscând asprimea vrăjmaşului, şi-a zis întru sine: "Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul lui Dumnezeu lumină este." Şi, sculându-se, a aprins o lumânare. Şi, aprins fiind el de poftă, zicea: "Cei ce fac păcate ca acestea, aceia în muncă vor merge. Deci, să mă încerc pe mine aici; oare, putea-voi suferi focul cel veşnic?" Şi, punându-şi degetele sale deasupra lumânării, le-a ars pe ele şi nici nu simţea când ardeau, de iuţimea înfocării trupeşti. Deci, aşa făcând de cu seara până în ziuă, şi-a ars toate degetele sale, iar ea, văzând cele ce se făceau, de frică s-a făcut ca o piatră. Apoi, venind a doua zi, tinerii aceia ziceau: "Venit-a aici o femeie în noaptea aceasta?" Iar el le-a răspuns: "Aşa este iat-o înăuntru, doarme." Şi, mergând, au aflat-o pe ea moartă. Şi i-au zis lui: "Părinte, a murit." Atunci bătrânul şi-a descoperit mâinile sale şi le-a arătat lor, zicând: "Vedeţi ce mi-a făcut mie fiica vrăjmaşului; mi-a prăpădit degetele mele." Şi le-a spus lor ceea ce se făcuse. După aceea, le-a zis lor: "Scris este să nu răsplăteşti rău pentru rău." Şi, făcând rugăciune, a înviat-o pe ea; apoi s-au dus aceia şi s-au întors la Dumnezeu. Drept aceea, fraţilor, să cunoaştem şi noi vitejia şi răbdarea acestui fericit părinte, care cu atâta de mare patimă a desfrânării a luptat încât şi degetele şi-a ars, în vreme ce noi nu putem a suferi nici un gând. Toate acestea, însă diavolul le aduce asupra noastră şi el se luptă cu noi neîncetat. Deci, rogu-vă pe voi, iubiţilor fraţi, să ne întrarmăm mintea noastră, spre Dumnezeu, cu privegheri, cu rugăciuni, cu luptă şi osteneli şi neîncetat să vărsăm lacrimi înaintea Stăpânului Hristos şi prin aceasta, să biruim trupul şi pe diavolul, ca pe un rău asupritor. Să alegem, aici, calea cea strâmtă, ca să aflăm, acolo, calea cea desfătată, care ne duce pe noi la Împărăţia Cerurilor. Că, dacă aici vom alege calea desfătării, apoi, vom merge necăjiţi dincolo, departe de Dumnezeu, unde viermele nu doarme, şi unde focul nu se stinge, precum a zis Domnul. 
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur,
pentru cei ce, împãrtãşindu-se, nu aşteaptã sfârşitul Liturghiei.
        Vreţi să vă spun ce faptă săvârşesc cei care pleacă din biserică înainte de sfârşitul slujbei şi care nu ascultă cuvintele de mulţumire? Este cu putinţă să vă vină greu ceea ce am să vă spun, dar mare nevoie este ca lucrul acesta să fie spus. Când Iuda era la Cina Cea din Urmă, în vreme ce toţi ceilalţi stăteau la masă cu Domnul, el s-a ridicat de la Cină şi, sculându-se, a ieşit. Pe acela îl urmează şi aceia care pleacă înainte de cea din urmă rugăciune de mulţumire. Că dacă n-ar fi ieşit, n-ar fi ajuns vânzător; dacă n-ar fi părăsit pe ucenici, nu s-ar fi pierdut; dacă nu s-ar fi despărţit de turmă, nu l-ar fi găsit pe el singur lupul şi nu l-ar fi mâncat; dacă nu s-ar fi răsleţit de păstor, nu l-ar fi răpit pe el fiara sălbatică. Şi iată, el se adună cu iudeii, iar Apostolii ies, cântând, cu Stăpânul. Şi, acum, iubiţilor, să ne gândim la cele spuse. Iată, Domnul îţi împărtăşeşte trupul Său. Când te ospătezi cu mâncare trupească, îndată, după ospăţ, mulţumeşti. Dar, când tu, care eşti om şi de o fire netrebnică, te împărtăşeşti cu o hrană duhovnicească şi care întrece toată zidirea văzută şi nevăzută, pentru ce nu rămâi să mulţumeşti, şi prin cuvinte şi prin fapte? Spun acest lucru, nu ca să mă aprobaţi, nici ca să strigaţi, ci ca, amintindu-vă, să împliniţi rânduiala cuvenită. Ceea ce primiţi se numesc Sfintele Taine; şi sunt. Iar acolo unde sunt Taine e nevoie de multă linişte. Aşadar, cu multă linişte, cu multă rânduială, cu evlavie, să ne apropiem de această jertfă sfinţită şi să mulţumim, după cuviinţă, ca să atragem şi mai mult bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să ne curăţim sufletul şi să avem parte de bunurile cereşti, de pace, de înnoire, de lumină, de putere, pe care să dea Dumnezeu, să le dobândim toţi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage27Dec.shtml

miercuri, 26 decembrie 2012

Proloagele din 26 decembrie


Luna decembrie în 26 de zile: Soborul Preacuratei Fecioare Maria, Nãscătoarea de Dumnezeu.
           În ziua de astăzi, 26 decembrie, prăznuim sărbătoarea cu numele de "Soborul Maicii Domnului." Cuvânt bisericesc, "sobor" însemnează "adunare de oameni" şi în împrejurarea de acum el vrea să spună două lucruri: întâi, cuvântul acesta este o chemare către cei credincioşi, să ne adunăm astăzi, în cinstea Maicii Domnului, aici pe pământ; dar, pe de altă parte, cuvântul "sobor" ne aduce aminte că Maica Domnului se află preaslăvită, fără de asemănare, în mijlocul tuturor Sfinţilor fericiţi din ceruri şi că, aşa fiind, adunarea noastră de astăzi, de pe pământ este, de fapt, o împreună-prăznuire a noastră cu cetele tuturor Sfinţilor şi Îngerilor din ceruri. Adunarea cea cerească, adică, se uneşte, astăzi, cu adunarea noastră pământească, la cinstirea Maicii Domnului.  Şi, este drept să fie aşa, după ce am prăznuit ieri Taina în care Maica Domnului este aceea care uneşte pe veci toată omenirea cu Dumnezeu, născând ca mamă pe Domnul Hristos, adică pe Dumnezeu Cel întrupat şi ascuns într-un prunc de om. E ca şi când Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, în primul rând, şi apoi la noi toţi, cei credincioşi, "fraţi mai mici" ai Domnului, care-i aducem această cinstire, ar spune astăzi, către Tatăl ceresc, cuvântul acesta de fericită şi adâncă mulţumire, de la Apostolul din ajunul Crăciunului; "Iată, Doamne, eu şi toţi pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvântat în veci! Amin." "Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ţie: "Bucură-Te, Maică, pururea Fecioară." 
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel Sfinţit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri Tismana(+1406).
       Într-această zi, în care se prăznuieşte Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ românesc şi s-a nevoit a întemeia cele dintâi aşezări călugăreşti din părţile acestea (1370). Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep şi se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteţ de minte de mic copil, Nicodim a învăţat citirea Sfintelor Scripturi şi s-a umplut de râvnă pentru slujirea lui Hristos. Iar când părinţii săi au început a cugeta să-l aşeze în dregătorii, după avuţia şi rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească şi de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa părintească şi s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mânăstire de acolo. Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieştilor învăţături, smerit şi evlavios, în puţină vreme a ajuns diacon, apoi egumen şi stareţ al acelei mânăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol şi Biserica sârbească şi, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte şi a venit în ţara sa. Repede ducându-se vestea despre evlavia şi smerenia sa, preoţii şi credincioşii voiau să-l înalţe patriarh al Bisericii sârbeşti, dar Sfântul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste. În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea şi, venind în Ţara Românească, a zidit mănăstirea Vodiţa, cea dintâi aşezare mănăstireasca temeinică şi cu bună rânduială din ţara noastră, despre care s-au păstrat dovezi şi hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodiţa, unde a lăsat stareţ pe un ucenic al său, anume Agaton, a mers prin munţi în sus şi, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la înălţime, a ridicat acolo o mânăstire mai mare şi mai trainică.   Aici s-a aşezat Cuviosul Nicodim, cu câţiva din ucenicii săi, dar numărul acelor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povăţuirea şi îndrumarea vrednicului stareţ, sporea fără încetare. Pe toţi îi învăţa cu blândeţe şi-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor şi îndrumător al vieţii monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioşii domni şi voievozi români, cele dintâi mânăstiri mari în Ţara Românească. Vremea însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim, era o vreme de mari frământări în lumea mânăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru "rugăciunea minţii." Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de linişte şi singurătate, prielnic lucrării duhovniceşti a rugăciunii. Dar Sfântul Nicodim şi mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte şi la nevoile duhovniceşti ale creştinilor din această ţară. Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim şi marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova şi întrebările pe care stareţul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoştinţe trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Ţara Românească şi bântuia ţara. El şi mănăstirea lui erau ca o obşte de apostoli ai dreptei credinţe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învăţarea tuturor şi pentru lucrarea treburilor bisericeşti în preajma mănăstirii sale. A trăit şi a lucrat pe pământul românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan şi Mircea, fiind cinstit şi preţuit, după cuviinţă, de toţi patru. Scriitorul, din vremea lui, a cărţii "Viaţa lui Isaia de la Hilandar", vede în Sfântul Nicodim, pe "bărbatul cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare la judecată, în cuvinte şi în răspunsuri, întemeietor de mănăstiri, puternic la rugăciune şi luptător pentru dreapta credinţă".  Pe lângă frumoasa mânăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas şi o Evanghelie, numită "Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana", scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului. A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de călugări şi de mulţime de credincioşi. Şi a fost îngropat în mormântul pe care singur şi-l pregătise în mănăstirea sa Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt şi aşezat cu cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor şi vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaşte au fost ascunse apoi în locuri tainice, pe care nu le ştia decât stareţul mănăstirii; cu timpul însă li s-a pierdut urma şi au rămas într-un loc, pe care numai Unul Dumnezeu îl mai ştie. Pentru dragostea lui către Domnul şi pentru toată slujirea şi osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioşii din ţara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul din marii îndrumători ai noştri pe calea mântuirii. Cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. 
Întru această zi, cuvânt cã nu se cuvine a crede clevetirile.
         A fost, într-o cetate, un episcop temător de Dumnezeu, care nu primea pe cei ce cleveteau. Deci, la acesta venind, nişte oameni neştiutori, au clevetit pe două femei cunoscute, că fac desfrânare, într-ascuns de bărbaţii lor. Iar episcopul, măcar că era silit de dânşii, n-a voit să le vădească pe ele, că avea episcopul darul de a cunoaşte sufletele, după faţa fiecăruia. Deci, mai întâi stând, s-a rugat lui Dumnezeu, vrând să se încredinţeze de aceasta cu adevărat şi, făcându-se Liturghie, s-au împărtăşit toţi cu Sfintele Taine. Şi vedea episcopul feţele celor care se apropiau acolo şi le cunoştea cu ce păcat este vinovat fiecare. Că feţele păcătoşilor, unele erau îngălbenite, ale altora, înfocate, iar ale altora mohorâte şi înnegrite, pe când ale unora din ei, se arătau albe şi luminate şi ceea ce primeau în gură le lumina tot trupul, iar pe alţii ca focul îi ardea. Şi a venit rândul femeilor ca să ia Sfânta Împărtăşanie şi vedea episcopul cum sunt şi acelea cu sufletul. Şi vedea feţele lor, că la unele se făceau negre şi aprinse, iar la altele rumene şi albe. Şi au venit şi acele femei, pe care le clevetiseră la episcop, şi le-a văzut pe ele că aveau ochii luminaţi şi cinstiţi şi hainele albe şi amândouă, primind Tainele lui Hristos, s-au luminat ca soarele.  Deci, s-a rugat lui Dumnezeu episcopul ca să-i arate lui, prin descoperire, starea lor cu adevărat. Şi stând înaintea lui, îngerul Domnului i-a poruncit să-l întrebe despre oricine va vrea. Iar episcopul a întrebat, mai întâi, despre acele două femei, dacă este adevărată clevetirea cea despre ele, sau este minciună. Şi a răspuns îngerul: "Adevărată este vorba ce ai auzit despre dânsele, de la început." Zis-a episcopul: Atunci cum de erau ele luminate la faţă şi, albe la îmbrăcăminte, la primirea Tainelor lui Hristos?" Şi a răspuns Îngerul: "Pentru că, venindu-şi în simţirea şi cunoştinţa acelor fapte, cu lacrimi şi cu suspinuri, cu milostenie la săraci şi prin mărturisirea curată, s-au întors la Dumnezeu şi s-au făgăduit că nu vor mai cădea de acum întru acel fel de greşeală şi au primit de la Dumnezeu iertare. Şi de păcate fiind iertate, vieţuiesc de acum întru curăţie şi întru dreptate." Deci, minunându-se, episcopul a zis: "Neasemănat este lucrul femeilor acestora, că, iată, nu numai de păcate le-a iertat, ci şi de atât de mare dar le-a învrednicit pe ele." Iar la aceasta, i-a zis îngerul: "Te minunezi de aceasta cu dreptate, că om eşti. Însă Stăpânul nostru şi al vostru, Dumnezeu adevărat fiind, Bunul şi Iubitorul de oameni, pe cei ce încetează de la păcate şi prin mărturisire cad la Dânsul cu credinţă, nu numai că nu-i trimite la osândă, ci încă îi invredniceşte de cinste. Că aşa a iubit Dumnezeu toată lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru noi. Că de vreme ce atunci, mai înainte de împăcare, când eram vrăjmaşi, El a voit a muri, după împăcare, ne va ierta, de ne vom întoarce la Dumnezeu şi de ne vom îndepărta de păcate; şi El va izbăvi de osândă şi ne va dărui desfătarea bunătăţilor celor gătite de Dânsul. Deci, iată, să cunoşti acum şi tu, că nici un păcat de acelea mari şi necurate nu biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai de şi-ar şterge cineva păcatele sale prin pocăinţă. Că ştie, Iubitorul de oameni Dumnezeu, slăbiciunea neamului omenesc şi tăria poftelor şi puterea răutăţilor diavolului, şi pe cei ce cad îi iartă, ca pe nişte fii. Le cere însă, îndreptarea cea spre mântuire, îndelung răbdându-i şi pe cei ce se căiesc şi se roagă, ca pe nişte neputincioşi, îi iartă şi de la chinuri îi slobozeşte şi le dă bunătăţile cele gătite drepţilor." Iarăşi, a zis episcopul către înger: "Spune-mi, rogu-mă, şi înţelesul feţelor; în ce fel de păcate petrece fiecare faţă, ca şi de aceasta să avem înştiinţare". Grăit-a lui îngerul: "Cei ce au feţele luminate şi albe, întru curăţie şi dreptate petrec şi blânzi şi milostivi sunt. Iar cei ce au feţele negre şi gălbicioase sunt lucrători de desfrânare şi necurăţie. Iar cei ce se arată mohorâţi şi înfocaţi, în clevetiri şi în nedreptate petrec, iubesc defăimarea şi ucigaşi vicleni sunt". Şi iarăşi a zis îngerul către episcop: "Să le ajuţi lor, de iubeşti mântuirea lor, că pentru aceasta rânduit eşti. Deci, pe cât îţi stă ţie în putere, roagă-te pentru dânşii, ca să se întoarcă la Dumnezeu de la păcatele lor şi plată vei avea multă şi te vei asemăna cu Stăpânul tău, Cela ce, pentru viaţa şi mântuirea oamenilor, din Cer S-a pogorât şi de bună voie a primit a vieţui dimpreună cu noi pe pământ". 
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, 
despre împãrtãşire şi despre milostenie.
        Auziţi şi învăţaţi cât de bun este Dumnezeul nostru, că şi cu trupul Său ne hrăneşte pe noi, şi nici sângele Său nu-l cruţă, când avem noi trebuinţă. Iar tu, nici pâine nu dai pentru Dânsul, nici un pahar de apă măcar. Tu, care atât de mari daruri iei, tu te zgârceşti la lucrurile proaste. Dacă nu voieşti să mori pentru Hristos, crezi oare că fără de moarte vei rămâne? Iată, cele într-o zi fără de voie urmează să le laşi, pe acestea de bună voie, pentru Dumnezeu, nu le dai. Au doară, nu sunt mari şi grele lucrurile acestea, că Dumnezeu pe Fiul Său L-a dat pentru tine, iar tu nici pâine nu dai pentru El? Pentru tine S-a răstignit, iar tu treci cu vederea şi a da şi a milui. Şi ce este mai amar decât aceasta fărădelege? Că toate pietrele făcându-le El pentru tine, tu eşti mai tare decât piatra? Atât de mari pricini sunt, silindu-te pe tine, şi tu petreci în zgârcenie. Că, dacă nu dai pentru Cel ce a pătimit pentru tine, miluieşte măcar pentru îndurare: pentru cei legaţi să te umileşti, pentru cei bolnavi să te pleci. Iar dacă nici acestea nu te fac pe tine iubitor de oameni, ca să poţi da cu lesnire, apoi adu-ţi aminte de Hristos, Cel ce a zis: "Nu cer, zice El, de la tine lucru mare, ci numai pâine şi cuvinte de mângâiere. Nu-ţi zic ţie: "Izbăveşte-Mă pe Mine de sărăcie, sau dă-Mi Mie bogăţie. Ci puţină pâine cer, pentru mângâierea de foame." De voi cădea în temniţă, nu te silesc pe tine să Mă slobozesti din legături şi să Mă scoţi afară. Ci te rog ca să Mă cercetezi acolo şi să Mă vezi între cei legaţi. Pot, pentru aceste cercetări, şi plată să-ţi dau şi în veacul ce vine să te încununez. Că Eu voiesc şi poftesc să-ţi fiu ţie dator şi să-ţi dau o mică pricină de încununare. Pentru aceea, ajută-Mă şi Mă hrăneşte, că umblu pe la toţi, cerşind şi, înaintea uşilor stând, îmi întind mâna Mea şi doresc să fiu hrănit de tine. Mă bucur, drept aceea, că înaintea a toată lumea te voi lăuda pe tine, când toţi vor auzi şi te voi arată pe tine hrănitorul Meu. Iar Eu, de vreme ce vă iubesc foarte mult pe voi, pentru aceea vă învăţ să fiţi, adică, milostivi şi să spuneţi şi altora cele grăite de Mine. Iar, de nu veţi fi râvnitori acestora, nici pe alţii nu veţi învăţa, ruşinaţi veţi fi în ziua judecăţii şi de la faţa Mea lepădaţi. Faceţi, drept aceea, toate acestea şi Eu voi mărturisi toate cele făcute de voi, cu mare laudă şi nu Mă voi ruşina a zice: "Gol am fost, şi voi M-aţi îmbrăcat, flămând am fost, şi voi M-aţi hrănit." Dar, mai vârtos, Mă bucur că, prin acestea toate, moştenitori vieţii şi Împărăţiei cereşti vă faceţi." Deci, acestea gândindu-le iubiţilor, să căutăm prin milostenie a câştiga mântuirea noastră şi bunătăţile cele veşnice, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.  
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage26Dec.shtml

marți, 25 decembrie 2012

Proloagele din 25 decembrie


Luna decembrie în 25 zile: Naşterea Cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
    Troparul: "Naşterea Ta, Hristoase,Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie".
       Stihuri: "Priveşte, iubitorule de înţelepciune, Ce lucrează Domnul pentru tine Se naşte din Fecioară, mai presus de fire, Spre a noastră a tuturor înnoire Că alt mai mare lucru nou făptura n-a văzut Că Fecioara Maria pe Dumnezeu L-a născut".
         Văzând iubitorul de oameni Dumnezeu că neamul omenesc este asuprit de diavolul, S-a milostivit şi a trimis pe Arhistrategul Său Gavriil să zică celei de Dumnezeu Născătoare: "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine". Şi când Maria Fecioara a zis îngerului: "Iată, roaba Domnului sunt, facă-se mie după cuvântul tău", îndată Domnul nostru Iisus Hristos, adică Cel făcut om, Fiul şi Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a zămislit în cinstitul şi preacuratul ei pântece, prin puterea Duhului Sfânt. Iar dacă s-au împlinit nouă luni de la zămislirea ei, a ieşit poruncă de la cezarul August să se înscrie toată lumea, fiecare în cetatea sa de naştere. Deci, a plecat şi Iosif, ocrotitorul Domnului, dimpreună cu Născătoarea de Dumnezeu ca să se înscrie în Betleem, amândoi fiind din casa şi din neamul lui David. Şi era vremea să nască Fecioara şi, nefiind sălaş, din pricina mulţimii oamenilor veniţi să se înscrie, au intrat într-o peşteră săracă. Şi acolo, Fecioara a născut, fără de stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a pus în ieslea dobitoacelor, pe Ziditorul tuturor, Cel ce venise să ne mântuiască pe toţi de păcatele noastre.
Pomenirea închinării magilor
       Se afla, pe vremea lui Moise, în pământul chaldeenilor, un oarecare vrăjitor cu numele Valaam şi proorocind multe, a spus şi aceasta: "Stea din Iacov va răsări şi va zdrobi stăpâniile lui Moab". Deci, având ceilalţi vrăjitori de după el   asemenea proorocie, o spuneau, ca pe o predanie, la toţi înţelepţii şi împăraţii lor şi aşa a ajuns ea până la aceşti trei magi din vremea Evangheliei. Şi ei luau seama când avea să se vadă o asemenea stea. Deci, văzând ei, ca nişte cititori în stele că Steaua lui Hristos nu-şi făcea, drumul, precum celelalte stele, de la răsărit către apus, ci de la miazăzi către miazănoapte, au cunoscut că aceasta înseamnă naşterea unui mare împărat. Şi, urmând steaua, au aflat pe Hristos Domnul şi, căzând, I s-au închinat Lui şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă şi aşa, cu porunca îngerului, s-au întors în ţara lor, neabătându-se pe la Irod. Că Irod întâiul, fiind de alt neam, împărat în Israel, era tare iubitor de stăpânire şi mult se temea de pierderea împărăţiei sale şi de Mesia, Cel făgăduit, prin Prooroci, împărat al iudeilor. Iar cei trei crai, când au venit şi au intrat în Ierusalim, întrebau cu îndrăzneală despre împăratul ce Se născuse, arătând că, prin stea, erau povăţuiţi să vină acolo. Atunci Irod, trezindu-se şi nedumirindu-se, a chemat pe cărturari şi i-a întrebat: "Unde zice Scriptura că Se va naşte Hristos?" Iar ei i-au spus: "În Betleemul Iudeii". Deci, a chemat pe crai şi, cu vicleşug, le-a zis lor: "Mergând, cercetaţi despre prunc şi, dacă îl veţi afla, înştiinţaţi-mă şi pe mine, ca şi eu, mergând, să mă închin lui". Iar aceasta a zis-o Irod, ca să afle unde este pruncul şi să-l ucidă. Şi Irod, văzând că magii s-au întors în ţara lor, nesocotindu-l, s-a mâniat şi a poruncit a se ucide toţi pruncii din Betleem şi din toate hotarele lui precum Evanghelistul arată, vrând a ucide şi pe Pruncul, Cel ce toate le ţine. Dar s-a înşelat, luptându-se cu Dumnezeu şi cu cele proorocite despre Dânsul, că, trimis fiind înger de la Dumnezeu, Iosif, Pruncul şi Maria, mama Lui au scăpat din mâna lui Irod şi au fugit în Egipt. Iar în tirania lui, Irod s-a făcut ucigaşul a paisprezece mii de prunci nevinovaţi, omorâţi de el pentru Hristos. Şi de această tiranie a lui a aflat toată lumea, toată împărăţia Romei; până şi cronografii greci, în scrierile lor, au arătat aceasta. Iar August Cezarul, când a auzit că Irod a ucis pe prunci şi împreună cu ei şi pe fiul său, a zis: "Mai bine este să fie cineva porc al lui Irod, decât fecior al lui", căci idumeu fiind, Irod, pe porci nu-i mânca şi nici nu-i ucidea.
Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
       Apropiaţi-vă fraţilor, şi ascultaţi cu înţelegere, că vreau să vă arăt şi să vă spun puterea şi cinstea zilei de astăzi, întru care s-a făcut cercetarea şi înnoirea neamului omenesc. Trăim în această zi sfântă, fapta cea mai adâncă a   lumii; ascunsă în pruncul Iisus, Dumnezeu Se face om, ca pe oameni să-i îndumnezeiască. Că din început, omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar de ce fapta aceasta de cercetare a omului, din partea lui Dumnezeu? Noi nu uităm, fraţilor, că viaţa noastră, viaţa fiecărui om dintre noi, închide o sfâşietoare taină. Neascultarea de Dumnezeu a strămoşului Adam şi înşelăciunea cea din început a diavolului, ne-a prins pe toţi în lanţul păcatului, a stricăciunii, a rătăcirii, a dobitociei. Şi aşa, prin invidia diavolului şi prin neînfrânarea fiecăruia din noi şi a tuturor laolaltă, am căzut din slava lui Dumnezeu şi ne-am lipsit, împreună cu Adam, de hrana cea sfântă a Raiului, şi în stricăciune şi în viaţa lovită de moarte ne naştem toţi pe lume. Şi aceasta ne-a fost de ajuns. Ci, după ce ne-a văzut pe noi vrăjmaşul, goliţi de slava lui Dumnezeu, a început cu şi mai mari înşelăciuni să surpe pe oameni, vrând să ne înstrăineze cu totul de Dumnezeu, prin războaie, prin furtişaguri, prin desfrânări, prin închinări la idoli; şi gândul lui este, ca la urmă, să ajungă să ne facă pe toţi, adevăraţi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar, preamilostivul Domnul nostru n-a mai putut suferi ca sa ne vadă pe noi căzuţi, în atâta prăpastie de rele şi de nenorociri. Şi n-a uitat că făpturile mâinilor Lui suntem, ci, plecând cerurile, S-a pogorât pentru cercetarea noastră. Şi ce a făcut? La plinirea vremii, Domnul nostru Dumnezeu S-a ascuns într-un trup de prunc, în pântecele Maicii Domnului, adică în trup omenesc S-a îmbrăcat, vrând, ca din acest trup, ca un soare ascuns după un nor, să lumineze şi să îndumnezeiască pe om, cu a Sa lumină, cu a Sa dumnezeire. Şi cu scutece Se înfăşa Cela ce înfăşura rotundul pământului cu nori. Şi în ieslea dobitoacelor S-a culcat, Cela ce Se odihneşte pe umerii heruvimilor de-a pururea, ca să ne scape pe noi de viaţa cea dobitocească. Şi, iată, Cel nevăzut, ca Dumnezeu, S-a făcut văzut, ascuns în trup de om. Cel nepipăit, S-a făcut pipăit; Fiul lui Dumnezeu, Se face fiu omului. Fără să Se schimbe ca Dumnezeu, om cu trupul Se face, desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit. Ba încă şi trupul fiecăruia din noi îl face trup din trupul Lui şi os din oasele Lui. Împrumută de la noi trupul nostru omenesc şi ne aduce, în schimb, împărtăşire din viaţa firii Lui de Dumnezeu. Şi aşa, ascunzându-şi dumnezeirea, cu trupul Său de om, Se pogoară El în căutarea noastră. Şi, aflând oaia cea pierdută, adică toată omeneasca frământătură, o ia pe umerii Săi şi la Tatăl ceresc o duce şi, făcând pace cu El, ne dă iarăşi intrare liberă la Izvorul cel dumnezeiesc al vieţii celei fără de moarte şi ne plămădeşte din nou, cu har dumnezeiesc, biata noastră fire de oameni, firea noastră, care ajunsese pierdută în lumea cea fără de nădejde a morţii, a stricăciunii, a patimilor şi a dobitociei păcatului. Că puteri de viaţă sfântă şi dumnezeiască ne dă, în adevăr, Domnul Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu, prin cuvântul Lui, prin moartea Lui pe cruce şi prin Învierea Lui, prin trupul şi sângele Lui din Sfânta Împărtăşanie; într-un cuvânt, prin toată această milostivă, atotcuprinzătoare şi tainică pogorâre de haruri a venirii Lui în lumea noastră. Cu adevărat, aşa cum spun Sfinţii Părinţi: la Crăciun, Dumnezeu S-a făcut prunc de om, ca pe om să-l facă Dumnezeu. Deci, ce vom răsplăti Domnului pentru toată această covârşitoare binefacere dumneze-iască, pentru toată această milostivă cercetare, pentru tot acest pogorământ dumnezeiesc de neînchipuit ? Răspunsul credinţei este că datori suntem, mai întâi, să nu uităm fapta aceasta a lui Dumnezeu şi să-I fim mulţumitori pentru ea, simţind că nevrednici suntem de atâta milă, de atâta bunătate. Pe pardoseala peşterii din Betleem, la locul unde S-a născut Mântuitorul şi a fost culcat în iesle, stă scris aşa: "Aici S-a născut Iisus Hristos, Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea lumii". Cu ochii gândului ţintă la locul acela al peşterii din Betleem, să lăsăm, fraţilor, şi noi acum simţirea inimilor noastre să dea glas cântării ei de preaslăsvire şi de mulţumitoare închinăciune lui Dumnezeu, pentru venirea Lui la noi în trup omenesc, venirea cea plină de daruri, pe care o prăznuim astăzi, glasul cântării de taină, cutremurătoare şi adâncă, pe care împreună cu Biserica, o cântă astăzi toată creştinătatea din lume. "Taină străină văd astăzi şi preaslăvită, Cer se face peştera, scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea, sălăşluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim". Cu adevărat, fiecare din noi putem zice: "Îţi mulţumesc, Doamne, că Te-ai gândit şi la mine şi la mântuirea mea şi a fiecăruia din noi, în ziua când Te-ai născut prunc şi Te-ai făcut om, în peştera din Betleem". Şi cu dreptate, la bucuria aceasta pentru om, Dumnezeu a chemat şi puterile cereşti, zicându-le: "Bucuraţi-vă împreună cu Mine, că am aflat şi am adus acasă, oaia cea pierdută". Dar, oricând ne vom gândi cu adevărat la toate aceste tainice daruri, câte a făcut Dumnezeu pentru noi, cu neputinţă este să nu ne îndemnăm spre dragostea lui Dumnezeu şi cu neputinţă este să nu ne străduim şi noi, ca să facem poruncile Aceluia, Care ne-a dat viaţă şi atât de mult ne poartă de grijă. Drept aceea, datori suntem, fraţilor, să cinstim pogorârea lui Dumnezeu la noi şi prin păzirea de-a pururea a poruncilor Lui, că poruncile Lui sunt căi de tainică împărtăşire din viaţa Lui cea dumnezeiască şi fără de moarte. Deci, cu dragoste, unul pe altul să cinstim, şi, precum Însuşi Domnul a scris în Legea Sa, aşa să facem, că a zis: "Să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu grăieşti minciuni, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, pe aproapele nu numai pe cel de bun neam cu tine, ci pe tot omul în nevoie din lume, pentru care a venit Dumnezeu la noi şi S-a făcut om". Încă, datori suntem să păzim şi alte porunci ale Lui, pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei străini să-i primim, pe cei goi să-i îmbrăcăm; pe oamenii lui Dumnezeu în cinste să-i avem, pentru că aceia priveghează şi se roagă pentru sufletele noastre; de Biserică să nu ne înstrăinăm şi acolo să ne curăţim de păcate şi să ne trezim la bine. Şi aşa, cu bună ştiinţă, să ne apropiem de trupul şi sângele Domnului, neavând spre nimeni vrajbă, iubindu-ne nu cu făţărnicie, ci din inimă, cinstindu-ne unul pe altul, ca să fim fiii Celui Preaînalt, părtaşii vieţii dumnezeieşti a lui Hristos-Domnul şi moştenitori Împărăţiei cereşti. Că, pentru a înnoi viaţa oamenilor din lume, a venit la noi, chemându-ne pe toţi Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu; Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. A Lui să fie slava în Treime, Celui de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Amin.
Cuvânt de învăţătură pentru Preasfintele Taine
     Iată, acum, cei ce voiţi a vă apropia de Sfintele Taine cele înfricoşătoare, să cunoaşteţi, fraţilor, cu toată priceperea, cât de mare este sfinţenia Tainelor, cu care voiţi să vă împărtăşiţi. Că, iată, cu frică se cutremură puterile îngereşti, heruvimii şi serafimii şi toate cetele, cu teamă se înspăimântă, înălţând duhovniceasca noastră jertfă de pe pământ, sus la ceruri. Iată pe preoţi, purtând chipul îngerilor, stau înaintea Mesei acesteia înfricoşătoare, dar înaintea lor se află, de faţă pe Sfântul prestol, Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu. Că El de bună voie, luând trupul şi sângele nostru, când S-a făcut om pe pământ, tot de bună voie a poruncit El să ne şi împărtăşim cu trupul şi Sângele Lui. Însă, pentru că El ştie neputinţa neamului nostru, că nu poate, adică, nimeni să mănânce carne sângerată, nici să bea sânge, pentru aceasta a rânduit ca sfântul Lui Trup şi scumpul lui Sânge să fie sub chipul prescurii şi a     vinului, peste care Sfânta Taină a prefacerii darurilor, se săvârşeşte, aşa cum, la nunta din Cana Galileii, tot El a prefăcut apa în vin. Deci, să nu îndrăznim, fraţilor, când unul pe altul ne defăimăm, să ne apropiem de Sfintele Taine, ca de un lucru obişnuit, necurăţindu-ne de păcatele cele din ştiinţă, ci să ne apropiem luminându-ne cu curăţia şi împodobindu-ne cu trezvia, întrecându-ne în dragoste unul pe altul. Pentru că nu om este Acela, Care face acestea, ci Dumnezeu cu mâna Sa cea nevăzută şi cu înfricoşătoarea Sa Taină, şi împăcându-Se cu noi, părtaşi ne face vieţii Lui dumnezeieşti şi Împărăţiei Sale. Că cei ce cu nebăgare de seamă, adică, necurăţindu-se, la sfânta Spovadă şi defăimându-se unul pe altul, se apropie să primească Trupul Domnului, nefiind vrednici nici să-l vadă măcar, aceia se fac, precum s-a făcut şi Iuda mai înainte, apoi cad în cumplite boli şi vrednici de chinuri se fac. Drept aceea, rogu-vă şi vă îndemn pe voi, fraţilor, să nu ne facem, prin nebăgare de seamă şi prin nesocotinţă, potrivnici lui Dumnezeu. Ci ziua şi noaptea să învăţăm a ne curăţi, ca şi aici, în viaţa aceasta, bine să petrecem, iar la înfricoşătoarea Judecată, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu să ne arătăm. Întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cade slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage25Dec.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1273
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie25.htm

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4