Proloagele din 28 septembrie

 

Luna septembrie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului 

Pãrintelui nostru Hariton Mãrturisitorul.

      Acesta a trăit pe vremea împăratului Aurelian(270-275), fiind din cetatea Iconiei şi din ţara Licaoniei, unde Sfântul strălucea în dreaptă credinţă, ca cel mai bun între creştini. Deci, fiind adus înaintea judecătorului şi mărturisind cu îndrăzneală că zeii păgânilor sunt diavoli, iar Hristos este Dumnezeu, a fost bătut de patru slujitori, fără cruţare; şi atât l-au bătut, încât carnea cădea de pe oase, iar sângele se vărsa ca un râu. Şi, văzând că era de-abia viu, încetară de a-l mai bate şi, temându-se că degrabă va muri, l-au dus la temniţă, că abia sufla. Şi l-a întărit Dumnezeu şi l-a făcut sănătos. Deci, a doua oară l-au scos la judecată. Iar el, aceleaşi mărturisind, cu şi mai mare mânie s-a pornit judecătorul, poruncind să-i ardă trupul cu făclii şi l-au fript ca pe nişte carne de mâncare. Şi, iarăşi, în temniţă îl aruncară. Deci, murind Aurelian împăratul şi prigonirile încetând, se vesti poruncă pretutindeni, ca toţi creştinii să fie slobozi. Şi era mare bucurie între creştini. Atunci, a fost slobozit sănătos şi Sfântul Hariton. Însă ostaşul lui Hristos cel însemnat cu răni, s-a lepădat de lume şi, alegând calea cea aspră, s-a făcut pustnic. Şi, mergând odată pe cale, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care, neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, cu gândul să ia un preţ bun, vânzându-l ca rob, şi l-au dus la peştera lor. Dar el s-a izbăvit de ei, într-un chip ca acesta: un şarpe veninos, venind şi intrând în vasul în care aveau tâlharii vin, şi-a vărsat otravă în vin, din care, bând tâlharii, toţi au murit. Iar Sfântul, făcând peştera biserică, a strâns acolo mulţime de călugări şi cu aurul găsit la tâlhari a făcut o mânăstire şi îi învăţa pe fraţi calea cea mântuitoare a muncii şi a rugăciunii. Şi aşa a întemeiat el trei mânăstiri, păşind din pustie, în mai mare pustie. Şi mulţi credincioşi veneau la dânsul să-i povăţuiască să ia binecuvântare, deprinzând de la el curata vieţuire creştinească şi necurmata slujire a lui Hristos. Deci, scoţând dintr-o piatră uscată izvor de apă şi arătându-se tămăduitor a tot felul de boli, la adânci bătrâneţi a adormit în Domnul. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc 

şi a sufletului şi despre Învierea morţilor.

      Un oarecare om de bun neam a sădit vie şi a îngrădit-o pe ea cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: "Pe cine voi face străjer la moştenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă aşa voi face: voi pune lângă poartă un orb şi un olog şi, de va voi cineva din vrăjmaşii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceştia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va şi merge, apoi în prăpastie va cădea". Şi i-a pus pe ei lângă poartă şi s-a dus. Iar după ce au stat ei multă vreme, a zis orbul ologului: "Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluieşte pe dinafară de poartă?" A răspuns ologul: "Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înţelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog şi nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăţi şi să ne săturăm". A răspuns orbul ologului, zicând: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorinţa şi cu lipsa? Că măcar că eu sunt orb, însă picioare am şi puternic sunt ca să te port pe tine; ia coşniţa şi te aşează în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea şi toate bunătăţile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dânsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: "Tu ştii că eu sunt orb." Sau de te va întreba pe tine şi tu să zici: "Eu sunt olog." Şi aşa, mult mai înţelepţi vom fi decât stăpânul nostru". Deci, şezând ologul deasupra orbului şi mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia şi, văzând-o pe ea furată, a poruncit să aducă pe orb şi i-a zis: "Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?" A răspuns orbul: "Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că chiar de aş fi voit, însă nu văd pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu". Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, până ce va veni ologul şi, venind, au şi început singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: "De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-aş fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog". Iar orbul zicea: "De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aş fi mers eu acolo?" Atunci domnul, şezând la judecată, a început a-i judeca pe ei. Şi le-a zis lor: "Precum aţi furat, aşa să stea ologul pe orb". Deci, şezând ologul pe orb, a poruncit să-i bată pe ei fără de nici o milă. Să înţelegeţi puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar via este pământul şi lumea aceasta. Iar gardul, Legea şi poruncile. Slugile, care sunt cu dânsul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puşi lângă poartă, arată că adică i-a dat omului în stăpânire toate cele pământeşti. Iar, călcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiască pământul şi să învieze morţii, precum grăieşte Pavel, atunci toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Că atunci sufletele, iarăşi, vor intra în trupuri şi vor lua răsplătire după fapte. Şi se vor trimite păcătoşii întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, iar drepţii întru viaţa veşnică. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage28Sep.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie28.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=118

Proloagele din 27 septembrie

 

Luna septembrie în 27 de zile: Sfântul Mucenic Calistrat 

şi cei împreunã cu dânsul (+304)

      Locul de naştere al Sfântului Calistrat a fost Cartagina, din Africa, iar cu slujba ostăşească era la Roma, în zilele împăratului Diocleţian (284-305) şi ţinea de tabăra cruntului dregător Persentin. Deci, pe când era el cu toată tabăra lui la Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă şi, fiind prins de Persentin şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a fost bătut cumplit, de curgea sângele din rănile lui, ca pârâul. A fost, apoi, târât cu trupul gol pe un loc cu hârburi ascuţite, şi, băgându-l într-un sac, slujitorii l-au aruncat în mare, dar, rupându-se sacul, Sfântul a ieşit sănătos din valurile apei. Şi, văzând această minune, cei patruzeci şi cinci de slujitori care-l bătuseră au crezut în Hristos. Şi Persentin dregătorul a pus de i-a bătut şi pe aceştia şi i-a băgat împreună cu Calistrat în temniţă. Şi-i învăţa Sfântul Calistrat în temniţă, pe toţi, despre Judecată, despre Înviere şi despre suflet şi celelalte dogme ale credinţei. Iar când i-a scos din temniţă şi-i ducea pe toţi din nou la judecată, trecând ei pe lângă un templu păgân şi făcând rugăciune, toţi idolii din templu au căzut la pământ, sfărâmându-se ca de un cutremur. Cei de faţă, 184 de slujitori, văzând aceasta, au crezut şi au mărturisit şi ei pe Hristos. Deci, tuturor acestora, împreună cu Sfântul Calistrat, li s-au tăiat capetele, în ziua de 27 septembrie. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie,  

despre faptul de a nu judeca pe aproapele

Vezi vreun păcat mai greu, decât a judeca pe aproapele? Ce, dar, este mai greu decât acela? Că aşa îl urăşte Dumnezeu şi se întoarce de la unul ca acela, precum urăşte cineva pe un vrăjmaş al său. Deci, oare, nu suntem datori a ne cutremura şi a ne teme? Că ştiţi ce s-a întâmplat stareţului aceluia care, auzind de un frate ce căzuse în desfrânare, a zis: "O, rău a făcut!". Oare, nu ştiţi cât de înfricoşător grăieşte de dânsul în Pateric? Că a adus Îngerul sufletul fratelui ce greşise şi i-a zis lui: "Vezi, cel pe care l-ai osândit, a adormit. Deci, unde porunceşti ca să-l pun? Întru împărăţie sau la osândă?" Şi, iarăşi, a zis îngerul către stareţul acela: "De vreme ce tu eşti judecător drepţilor şi păcătoşilor, spune, ce porunceşti pentru acest smerit suflet ? Oare, îl vei milui pe el sau chinurilor îl vei da?" Şi aşa, acel stareţ se minuna şi se înspăimânta de o hotărâre îngerească, precum aceea. Şi şi-a petrecut cu suspinuri şi cu lacrimi cealaltă vreme a vieţii sale şi se ruga lui Dumnezeu cu mulţime de osteneli, ca să-l miluiască pentru păcatul acela. Şi a căzut el cu faţa sa la picioarele Sfântului Înger şi a luat iertăciune. Şi, iarăşi, i-a zis lui Îngerul: "Iată, ţi-a arătat ţie Dumnezeu ce este mai greu, adică, aceasta de a judeca pe fratele tău şi niciodată, iarăşi, să nu faci lucrul acesta. Iată, de acum iertat eşti." 

Şi dintr-această vreme, niciodată nu a încetat sufletul bătrânului dintr-un plâns ca acela, până ce a murit. Apoi, ce vom lua noi, osândind pe aproapele? Căci ni se cade nouă, fiecăruia, fraţilor, a lua aminte de noi înşine pentru ale noastre păcate. Că, lui Dumnezeu este cu putinţă a îndrepta sau a osândi, Celui ce ştie aşezarea fiecăruia şi puterea, precum Acela singur ştie. Că într-alt fel judecă pe episcop, într-alt fel pe domn şi pe boier, într-alt fel judecă pe egumen şi într-alt fel pe ucenic, într-alt fel pe bătrân şi într-alt fel pe tânăr, într-alt fel pe bolnav şi într-alt fel pe cel sănătos. Şi cine va putea să ştie acele judecăţi ale Lui, fără numai El singur, Cel ce a făcut toate şi ştie toate?

 

Întru aceastã zi, cuvânt de învãţãturã al lui Grigorie monahul: 

sã nu ne lenevim la a noastrã mântuire 

       Nu este de cuviinţă, fraţilor, să ne lenevim la a noastră mântuire, nici să trecem cu vederea vremea cea dată nouă spre pocăinţă, pe care, iarăşi, a o mai dobândi, nu vom putea. Că foarte de primejdie lucru este, celor ce nu se pocăiesc acum şi aici. Să ne pocăim, drept aceea, de păcatele noastre, până ce nu ne ajunge pe noi moartea. Că de acolo nu ne vom putea întoarce, de vreme ce nu este întoarcere de acolo, ci vom merge în pământul cel întunecat al întunericului celui veşnic, unde nu este lumină, nici viaţă pentru păcătoşi. Drept aceea, acum să ne pocăim, o, fraţilor, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem către noi înşine şi, să-I plăcem Lui prin fapte bune, prin post şi rugăciune, prin milostenie şi prin smerenie, prin curăţie şi prin iubirea de fraţi şi prin pocăinţă, neîndeletnicindu-ne cu deşertăciunile veacului acestuia. Să ne lepădăm de răutăţile lumeşti, să nu ne îmbrăcăm, iarăşi, cu patimile trupeşti, cu nesaţiul şi cu beţia şi cu pofta desfrânării, stricându-ne sufletul şi trupul. Că puţină este vremea noastră aici. Pentru aceasta, să ne grijim de sufletul nostru şi să căutăm mântuirea noastră, să ne ostenim spre Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi nu, adică, astăzi să ne pocăim şi să ne smerim, iar mâine să facem mai rele fapte. Că cel ce se pocăieşte de păcatele sale şi, apoi, iarăşi le face, ce sporeşte în pocăinţa sa, întorcându-se de la dreptate la păcat? Sau cum va fi auzită rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu? Că Dumnezeu găteşte asupra lui mânia Sa. Pentru că, precum multă este mila Lui, aşa sunt multe şi certările Lui şi pe fiecare, după faptele lui, îl judecă şi fiecare, după faptele sale, află. Fericit este omul cel ce poate face păcatul şi nu-l face. Şi amar de inima care cugetă în două părţi şi de păcatul care umblă în două căi. Că Domnul pe cei cu un gând îi sălăşuieşte în casa Sa.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage27Sep.shtmlhttp://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie27.htmhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=76&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1184

Proloagele din 26 septembrie

 

Luna septembrie în 26 de zile: Mutarea sfântului şi întru tot lãudatului 

Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul

     Acest Sfânt Ioan Teologul era din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el, odată, peşti la marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedei, zicând: "Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni". Deci, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus şi mult i-a iubit pe dânşii. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acesta să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost însă unul din cei doisprezece Apostoli, aleşi de Iisus şi era cel mai tânăr din ceata Sfinţilor Apostoli, drept aceea, şi tradiţia Bisericii arată că el a trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic (adică până aproape de anul o sută). Sfântul Ioan era, apoi, unul din Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte "ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20), negreşit pentru fecioria şi darurile lui. Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului. La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credinţa lui Iisus. Aceeaşi Tradiţie mai spune că, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), "Apostolul dragostei" a fost surghiunit în insula Patmos şi că acolo a vieţuit el multă vreme. Tot acolo a scris el şi Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Deci, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98) Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la dânsul şi să aducă pe oameni la Hristos. Sfântul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: "Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl întrebau de ce repetă el mereu aceleaşi îndemnuri. Iar el răspundea, zicând: "Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns". Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, în alt treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), după ce a ieşit nevătămat dintr-un cazan cu untdelemn în fierbere, la Roma (Tertullian). El este singurul Apostol, care a mers cu Iisus până la piciorul Crucii, marele martor credincios al Evangheliei a 4-a şi al Apocalipsei.

 Întru aceastã zi, Cuvânt despre un tânãr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan

       Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind în cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tânăr de bun neam, mare la trup şi frumos la chip şi voia sufletul lui să fie credincios. Deci, învăţându-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urmă l-a dus pe el la episcopul cetăţii aceleia şi i-a zis lui: "Episcope, pe acest tânăr ţi-l dau ţie, martor fiindu-ne Sfântul Duh, ca să-l păzeşti pe el de tot lucrul rău." Şi, acestea zicând, Ioan Apostolul s-a dus în alte părţi, ca să-i înveţe pe oameni a crede în Hristos. Iar episcopul luându-l pe acel tânăr, îl învăţa şi-l povăţuia cu tot dinadinsul. Şi, nu după multe zile, l-a botezat. Deci, socotind că l-a întărit pentru totdeauna cu botezul pe tânăr, episcopul după aceea nu-l mai povăţuia pe el, ca la începutul învăţăturii. Dar, nu după multă vreme, tânărul a slăbit în credinţă şi s-a lipit de nişte tineri, oameni fără de minte şi a început împreună cu dânşii a umbla la ospeţe scumpe, la vin mult şi la desfrânări de toată noaptea, iar, după aceea, la tâlhărit, încât mai pe urmă l-au luat acei răi prieteni până şi în munte. Şi, pentru că era mare la trup, tâlharii şi l-au pus vătaf şi cu totul nemilostiv l-au făcut pe el şi fără de Dumnezeu, amarnic şi cumplit. Şi, trecând un an, a venit Ioan la Efes şi înaintea tuturor a zis episcopului: "O, episcope, să-mi aduci mie datoria, care ţi-am încredinţat-o". Iar episcopul s-a mirat de acel cuvânt, ca şi când Ioan îl întreba pe el, despre lucruri scumpe sau despre aur. Şi dacă Ioan l-a văzut că nu se pricepe, i-a zis: "Să-mi aduci mie pe tânărul pe care ţi l-am încredinţat". Iar episcopul, auzind, a suspinat foarte şi a zis către Ioan: "A murit tânărul". Iar Ioan i-a zis: "Cum şi în ce chip? Cu moarte sufletească sau trupească?" Şi a zis episcopul: "Adevărat este, cu moarte sufletească. Că foarte vrăjmaş s-a făcut şi, mai ales, tâlhar cumplit". Şi a zis Ioan episcopului: "Au nu te pusesem păzitor sufletului tânărului acestuia şi bun păstor la oaia lui Hristos? Deci acum să-mi aduci mie un cal, ca să încalec pe el, şi voi merge la locul unde este tâlharul". Şi, încălecând Ioan pe cal, a alergat degrabă, căutând oaia cea pierdută a lui Hristos. Şi, ajungând la munte, unde făcea tâlhării, îl prinseră străjile tâlhăreşti. Şi se ruga Ioan, zicând: "Să mă duceţi pe mine la căpetenia voastră". Şi, luându-l pe el, l-au dus. Iar el sta întrarmat. Şi cum l-a văzut pe Ioan la sine venind, ruşinându-se, a fugit. Iar Ioan, uitându-şi bătrâneţile, alerga tare după tânăr, zicând: "Pentru ce fugi de mine, o, fiule, al bătrânului tău? Şi pentru ce-mi faci mie osteneală, fiule? Stai, miluieşte-mă pe mine străinul, neputinciosul bătrân. Stai, nu te teme, ai nădejde de mântuire. Pentru tine voi răspunde eu înaintea lui Dumnezeu, pentru tine eu îmi voi pune sufletul meu, precum Domnul Iisus Hristos pentru noi. Nu te teme, fiul meu, nu te înspăimânta. Hristos m-a trimis pe mine, ca să-ţi dau ţie slobozire păcatelor. Eu voi pătimi pentru tine: asupra mea să fie sângele pe care tu l-ai vărsat, pe grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu". Şi aceasta, auzindu-le, a stat tânărul şi şi-a aruncat armele, tremurând foarte şi plângând. Şi s-a apropiat de Ioan, sărutându-l pe el cu lacrimi, iar dreapta lui şi-o ascundea, pentru că era încă pătată de sânge. Deci, luându-l pe el de la tâlhărit, s-au întors în Efes şi l-a dus pe el la Biserică, dându-ne nouă tuturor chip de pocăinţă adevărată, ca nimeni din noi, căzând în multe păcate, să nu deznădăjduim de a noastră mântuire, ci, la pocăinţă venind, să câştigăm mila lui Dumnezeu. Că El voieşte să ne mântuiască pe noi şi la cunoştinţa adevărului să ne ducă.

 

Întru aceastã zi, Cuvânt despre Sfântul Ioan Teologul, care învãţa pe un copil sã facã icoane

      Este o cetăţuie mică, aproape de Constantinopol, şi în aceea era un oarecare copil sărac, cu numele Gusar. Deci, avea el un obicei, că se tocmea să păzească gâştele. Însă la porţile cetăţii aceleia era chipul Sfântului Ioan Teologul, făcut cu vopsele. Şi el, când trecea cu gâştele pe dinaintea porţii, scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul Teologului şi zicând: "Doamne, dă-mi mie ca să învăţ să zugrăvesc doar chipul acesta, că mult îmi doreşte sufletul meu." Şi, uneori, nu-i potrivea mâinile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Şi, iarăşi ştergând, scria. Şi aceasta a făcut-o el în trei ani. Deci, odată, scriind el, a venit la dânsul chiar adevăratul Sfântul Ioan Teologul cu chipul cărunt, cum era şi zugrăvit pe porţile cetăţii, şi i-a zis lui: "Ce este acesta, ce faci Gusar, scriind pe nisip?" Iar Gusar a zis: "Mă uit la poarta cetăţii şi văd chipul lui Ioan Teologul, că aceasta învăţ de trei ani, scriindu-l pe nisip". Şi, iarăşi, i-a zis Sfântul Ioan: "Au, doară, voieşti să zugrăveşti chipul icoanei?" Zis-a lui Gusar: "Aşa, stăpâne, foarte mult doresc aceasta". A luat atunci Ioan condei şi cerneală şi a scris o scrisoare aşa: "Eu, Ioan Teologul, cel ce m-am rezemat de cinstitul piept al Domnului şi am băut paharul cel de taină al Lui, am trimis la tine, Hinare, pe acest copilaş, Gusar, să-l înveţi pe el să zugrăvească icoane, mai bine decât tine". Şi, pecetluind-o cu pecetea, a dat-o lui Gusar, zicându-i: "Mergi la Constantinopol, că este acolo un zugrav împărătesc, anume Hinar, care zugrăveşte în palatele împărăţiei cele aurite şi merge totdeauna la Utrenie, în Sfânta Sofia. Şi, după ce va sosi el, să-i dai lui scrisoarea aceasta şi spune-i: "Mi-a dat-o mie Ioan Blagoslovul; şi să mergi după el". Şi acestea zicând el, s-a făcut nevăzut. Deci, a alergat Gusar degrabă în cetate şi, făcându-se dimineaţă, a văzut pe acel zugrav împărătesc, mergând de la Sfânta Sofia şi i-a dat lui scrisoarea şi a mers după dânsul. Iar zugravul, citind scrisoarea, s-a minunat cum era scrisă. Deci, Gusar i-a spus lui toate cele ce i s-au întâmplat, pe când păştea gâştele. Însă zavistia a cuprins inima zugravului, încât gândea de ar fi putut să nu-l înveţe pe el. Iar întru acea vreme, un om împărătesc făcuse o biserică de piatră şi a dat zugravului să-i zugrăvească o icoană din cele patru icoane mari, în numele Sfântului Ioan Teologul. Şi, ducându-se după unelte, i-a poruncit lui Gusar să-i facă vopsele. Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acela a zăbovit acolo la masă. Iar, pe când ucenicul freca vopsele albe, a venit la dânsul Ioan Teologul şi i-a zis: "Ce faci, Gusar?" Iar Gusar a zis: "Frec vopsele, ca să zugrăvească meşterul meu icoana lui Ioan Teologul". Iar Ioan i-a grăit lui: "Scoală şi scrie". Iar Gusar, tremurând, a zis: "Eu, Stăpâne, nici condei n-am luat, nici n-am învăţat". Iar Ioan i-a zis: "Caută la mine şi scrie". Şi luând condeiul şi apucându-l pe el de mână, scria chipul pe scândură. Şi, după ce l-a zugrăvit, a ieşit de la dânsul şi s-a luminat palatul de icoană, ca de soare. Iar Gusar a început a plânge, gândind: "Ce-mi va fi mie de la meşter?" Deci, venind zugravul, a început a se minuna de ceea ce s-a săvârşit; că îndată Gusar s-a făcut mai bun decât meşterul. După aceea, s-a spus împăratului: "Este, la zugravul tău, un ucenic ce a venit să înveţe, de trei zile, iar ieri a zugrăvit icoana lui Ioan Teologul, cât şi palaturile s-au luminat de dânsa, ca de soare şi mintea omenească nu pricepe". Şi, luând icoana, au dus-o la împărat. Şi pe împărat l-a cuprins frica de strălucirea icoanei. Şi s-a făcut defăimare împărătescului zugrav de către oamenii împărăteşti, unii, adică, ziceau că ucenicul este mai bun decât meşterul. Iar alţii ziceau că meşterul este mai bun. Deci, a zis împăratul: "Eu voi judeca drept, care este mai bun". Şi a zis zugravilor: "Să zugrăviţi doi vulturi în palatele mele şi pe fiecare din vulturi să-l puneţi pe perete. Iar eu, luând corbul, îl voi slobozi şi pe al cărui vultur va începe corbul a-l apuca, acela va fi cel mai bun". Şi toţi au zis: "Drept ai grăit, împărate". Deci, mergând degrabă, au zugrăvit doi vulturi, fiecare pe al său şi toţi se minunau, căutând la amândoi. Şi priveau la zugrăveala meşterului şi ziceau: "Nu este ca acesta în lume". Iar, după ce veneau la al ucenicului în uimire cădeau, că-i vedeau zugrăveala lui foarte vrednică de cinste. Iar împăratul, luând corbul, l-a slobozit, iar corbul a început a apuca pasărea după peretele ucenicului. Şi, de atunci, a luat împăratul pe Gusar, la sine, să zugrăvească palatele; şi a fost pictura lui mai bună decât a lui Hilar dascălul. Iar icoana aceea, a Sfântului Ioan Teologul, a dus-o în Biserica unde o zugrăvise. Şi au sfinţit biserica cu hramul Sfântului Ioan Teologul şi au prăznuit cu bucurie, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cade slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Viaţa Sfântului Voievod Neagoe Basarab

        Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage26Sep.shtmlhttp://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1183

Proloagele din 25 septembrie

 

Luna septembrie în 25 de zile: pomenirea cuvioasei maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul

      Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450) şi era singurul copil al unui om puternic, slăvit, credincios şi milostiv, Pafnutie cu numele, din cetatea Alexandrei. La 18 ani de la naşterea ei, tatăl său îi găsise un mire, după măsura rangului său. Eufrosina, însă, iubea viaţa monahicească. Drept aceea, pe orice călugăr primit în casă şi ospătat de tatăl ei, ea îl întreba despre viaţa fraţilor din mânăstire. Deci, odată, pe când tatăl ei nu era acasă, Eufrosina a părăsit lumea şi deşertăciunile ei şi a fugit, pe ascuns, din casa părintească, schimbându-şi portul, adică îmbrăcând haine bărbăteşti şi numindu-se Smarald, în loc de Eufrosina. Tunzându-şi, apoi, părul capului său şi dându-se drept un famen împărătesc, a intrat într-o mânăstire bărbătească, în tot chipul silindu-se să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei. Aşadar, după ce-şi îndeplini dorinţa de a intra în mânăstire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli şi cu rugăciuni neîncetate, până când s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc şi foarte mult se minunau fraţii încât văzând  greaua pătimire a Sfintei. În vremea aceasta, tatăl ei îndurerat o căuta prin munţi, prin peşteri şi prin tot locul, fără să o poată afla şi fără mângâiere. Şi era un lucru cu adevărat de mirare să vezi o femeie preafrumoasă, locuind în mijlocul monahilor şi ascunzându-se pe sine atât de tatăl ei, cât şi de monahii cu care împreună vieţuia. Şi strălucea în mijlocul bărbaţilor, precum şi piatra scumpă, ce se cheamă smarald, străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat, smarald s-a arătat fericita Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adică până la sfârşitul vieţii sale, că numai atunci, la sfârşit, s-a arătat că era femeie şi nu bărbat. Deci, a petrecut Smarald în mănăstirea aceea treizeci şi opt de ani, asemenea cu îngerii, şi a căzut într-o boală, din care s-a şi mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci în mânăstire, şi tatăl ei, Pafnutie, pentru cercetarea fraţilor, după obiceiul său. Deci, pe acesta văzându-l la acel ceas acolo, chemându-l, Eufrosina şi-a mărturisit nemângâiatului tată taina ei, zicându-i: "O, tată, eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu". Şi acestea zicând, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar tatăl ei, auzind cuvântul acesta, s-a înspăimântat de o bucurie peste măsură ca aceasta şi a căzut la pământ ca un mort. Deci, venindu-şi în sine, a mulţumit Domnului că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa vie, şi împărţind averea sa săracilor, a lăsat lumea şi cele din lume, şi luând asupra lui asprimea nevoinţelor pustniceşti, s-a făcut şi el monah. Şi s-a arătat vrednic urmaş şi moştenitor atât al chiliei şi al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cât şi al râvnei şi bunătăţilor fiicei sale. Şi s-a mutat la Domnul, bucurându-se.  

 Întru aceastã zi, cuvânt despre iertarea prin pocăinţã a unui preot, 

ce a căzut în desfrânare

      A fost în Constantinopol un preot şi, din lucrarea diavolului, a căzut în desfrânare. Iar după câteva zile, s-a gândit la greşeala sa şi se tânguia întru sine, zicând: "Vai mie, spurcatul cu sufletul şi cu trupul, ce voi face ca să-mi câştig iertare de păcatul meu". Şi, sculându-se s-a dus la muntele Olimpului, gândind, adică, să se pocăiască acolo, la vreun oarecare duhovnicesc părinte. Deci, a aflat acolo un stareţ şi şi-a mărturisit la dânsul toate păcatele, după care i-a spus lui şi păcatul cel de desfrânare. Şi i-a zis stareţul: "După cumplitul păcat acela, nu cumva ai îndrăznit de a mai sluji?" Şi a zis: "Aşa, părinte sfinte, am slujit" Şi i-a zis stareţul: "Înştiinţat să fii fiule, că de va cădea preotul într-un păcat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, să nu mai slujească, măcar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocăinţă. Că nu-i este lui iertare să se apropie, iarăşi, de preoţie". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocăinţă, părinte?" Iar stareţul, smerindu-se, a zis: "Iartă-mă fiule, pentru Domnul, că cine sunt eu de am îndrăznit a judeca unele ca acestea? De-aş putea măcar să mă pocăiesc de ale mele păcate". Iar acela, auzind acestea, s-a închinat stareţului şi s-a dus amărât. Deci, pe când mergea, l-a întâmpinat pe el ava Petru şi, văzându-l el foarte mâhnit, i-a zis: "Ce-ţi este ţie, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite părinte, am venit la un stareţ şi i-am mărturisit lui toate păcatele mele şi acela întru deznădăjduire m-a băgat pe mine". Şi ava Petru i-a grăit: "Socotesc, fiule, că nu este păcat să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi în chilia mea şi-mi arată mie lucrurile tale şi, cum va voi Domnul, va aşeza rânduială." Deci, intrând cu dânsul în chilie, îndată a mărturisit fapta cea de desfrânare. Iar Petru a zis: "Adevărat ţi-a grăit ţie sfântul stareţ, că preotului îi este greu acest păcat şi nu are iertăciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut ţie acest lucru, apoi, de acum nu-ţi este ţie cu putinţă a sluji, fără numai să te tunzi în rânduiala monahicească şi să te pocăieşti cu adevărat şi eu nădăjduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, că va face milă cu tine, precum cu toţi cei ce s-au pocăit". Iar el, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui, zicând: "Dacă Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale mâini, nu mă voi despărţi de tine". Iar stareţul, văzând lacrimile lui, a zis: "De-ţi este cu plăcere, nu te voi goni pe tine, că a zis Domnul: "Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepăda afară". Şi, după puţine zile, l-a tuns pe el în sfântul chip monahicesc. Şi era cu dânsul în post şi în pocăinţă şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu. Deci, avea stareţul sub chilie o pivniţă şi, după un an, a început a ruga pe stareţ să-i poruncească lui să vieţuiască în pivniţa aceea, iar stareţul după cererea lui, i-a dat lui pivniţa. Şi, intrând acolo, şi-a făcut un lanţ de fier şi la gâtul lui o zgardă şi a prins lanţul de gâtul lui, iar celălalt capăt de lanţ, l-a înfipt în perete. Şi, dacă au trecut trei zile şi nu a intrat la stareţul său, s-a pogorât stareţul singur la dânsul şi, văzându-l legat cu lanţul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai făcut, fiule? Cum vei ieşi la aer aşa legat cu lanţul? Sau cum îţi vei face nevoile trupului tău?" Iar el a răspuns: "Părinte sfinte, eu mai înainte mă îmbătam de mirosul tămâiei, de frumuseţea mirului şi a moscului, iar acum mă voi sătura de mirosul cel rău care iese din mine. Însă, Dumnezeu să te povăţuiască pe sfinţia ta, ca, după două sau trei zile, să-mi aduci mie puţină pâine şi apă, pentru nevoile trupeşti". Şi stareţul, primindu-i rugămintea lui, îi aducea lui pâine şi apă, după două zile, iar el, udând-o cu lacrimi, o mânca. Şi a suferit el aşa trei ani. Iar după aceea, i s-a vestit stareţului, prin îngeri, că Dumnezeu i-a primit pocăinţa lui, vestindu-i şi că de acum va să se mute. "Mergi", i-a zis, "şi-l dezleagă pe el". Deci, mergând stareţul şi apropiindu-se, ca să-l dezlege, i-a zis: "Iată, ţi-a venit ţie sfârşitul". Iar el se ruga să nu-l dezlege, ci aşa să moară. Iar stareţul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade să fie aşa, pentru că eşti preot.". Şi i-a poruncit lui să facă rugăciune. Şi, încă fiindu-i rugăciunea de iertare în gura lui, şi-a dat sufletul, curăţindu-se de păcate.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru, Serghie egumenul, noul făcător de minuni (+1392), povestire din minunile lui

     Stând oarecând fericitul Părinte Serghie noaptea, la obişnuita sa pravilă, înaintea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căutând icoana, zicea: "Preacurată Maica Hristosului meu, apărătoarea şi tare-ajutătoarea neamului omenesc, fii nouă, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfânt numelui Său, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai câştigat îndrăznire multă către Dânsul, te punem înainte rugătoare noi robii tăi, că tu eşti tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire". Aşa se ruga şi canonul cel de mulţumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicul său, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezeşte-te şi priveghează, de vreme ce o cercetare minunată şi de spaimă va să fie nouă în ceasul acesta". Aceasta grăind el, îndată s-a făcut un glas, zicând: "Iată, Preacurata vine". Iar Sfântul, auzind, degrabă s-a sculat, vrând să iasă din chilie. Şi, iată, o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe Sfânt şi îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, care întru o negrăită lumină străluceau. Şi cum a văzut-o, Sfântul a căzut cu faţa la pământ, neputând îndura raza aceea prea strălucitoare. Iar Preacurata cu mâinile sale s-a atins de sfânt, zicându-i: "Nu te înspăimânta, alesul meu, că, iată, am venit să te cercetez. Că s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, pentru care te rogi, şi pentru lăcaşul tău să nu te îngrijorezi, că, de acum, cu toate vei fi îndestulat, nu numai până ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după plecarea ta către Domnul. Că, nedepărtată voi fi de lăcaşul tău, cele trebuincioase dându-i, nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l". Şi acestea zicând, nevăzută s-a făcut. Iar Sfântul, ca într-o uimire a minţii , era cuprins de frică şi de cutremur mare. Iar, după puţin venindu-şi întru sine, a aflat pe ucenicul său, zăcând de frică ca un mort, şi l-a ridicat, iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: "Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie, de vreme ce duhul meu puţin de nu s-a despărţit de trupeasca mea legătură, pentru acea strălucitoare vedenie". Iar Sfântul se bucura cu sufletul şi strălucea faţa lui de acea negrăită bucurie şi nu putea alta grăi, fără numai aceasta zicea: "Aşteaptă, fiule, că duhul meu tremură întru mine de minunata vedenie." 

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage25Sep.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie25.htm

Proloagele din 24 septembrie

 

Luna septembrie în 24 de zile: Sfânta Mare Muceniţă Tecla, 

cea întocmai cu Apostolii

        Sfânta Tecla este cea dintâi muceniţă care a pătimit pentru credinţa în Hristos şi a trăit pe vremea Sfântului Apostol Pavel, fiind ucenica marelui Apostol. S-a născut în Iconia şi, la vârsta de 18 ani, a fost logodită cu un tânăr de bun neam, anume Tamir. Între alte daruri, Sfânta era de o mare frumuseţe trupească şi adunase multă învăţătură, pentru o tânără de vârsta ei. Pe la anul 45 după Hristos, când Apostolul Pavel a venit în Iconia, însoţit de Varnava, Tecla, ascultându-l vorbind în casa lui Onisifor a îmbrăţişat noua credinţă; şi, înţelegând, tot de la Pavel, preţul fecioriei, s-a hotărât a-şi trăi viaţa ca fecioară, în slujba Evangheliei Domnului, ca una ce avea de la Dumnezeu şi darul cuvântului, cu o mare adâncime şi putere de convingere. Aflând părinţii de hotărârea fiicei lor de a-şi trăi viaţa în feciorie şi de a urma lui Pavel, au început să o certe, să o chinuiască, iar, în cele din urmă, să o bată şi să o calce în picioare. Logodnicul ei, pe de altă parte, neizbutind să schimbe credinţa Sfintei Tecla a mers la dregătorul cetăţii şi i-a cerut să prindă pe Pavel şi să-l ţină în temniţă, ca unul ce este creştin şi creştinase pe Tecla. Fiind în primejdie să fie ea însăşi întemniţată, Tecla şi-a părăsit familia şi părinţii şi a plecat în căutarea Apostolului, îndrumătorul său, care, între timp, fusese izgonit din cetate şi se afla acum în Antiohia (Pisidiei). Aici, un tânăr desfrânat, Alexandru cu numele, văzând frumuseţea Teclei, s-a aprins de poftă trupească pentru dânsa şi, cu daruri şi ademeniri, a încercat să o tragă la păcat. Neizbutind în planul său, înnebunit de patimă şi de ură, ticălosul desfrânat a pârât la mai marele cetăţii pe Tecla, că este creştină, şi a cerut osândirea ei. Frumoasa fecioară creştină a fost prinsă şi osândită să fie dată la fiare. Şi puteai s-o vezi pe fecioara creştină goală, în priveliştea a mii de ochi, iar fiarele zăcând pe jos şi lingând picioarele Sfintei, mărturisind, oarecum, că pe feciorescul ei trup nu pot să-l vatăme. Deci, văzând poporul că fiarele cu nimic nu vatămă pe Sfânta, a strigat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe Care-L cinsteşte Tecla". Şi au slobozit pe Sfânta. Deci, propovăduind prin multe locuri pe Domnul Iisus Hristos şi trăgând pe mulţi la credinţă, s-a dus în patria sa. Iar acolo, petrecând într-un loc pustiu, din vechea Seleucie, şi făcând multe minuni, şi-a încheiat viaţa aceasta, trăind în pace, în rugăciune şi în pustnicie. Iar toată vremea vieţii sale a fost de nouăzeci de ani. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Coprie

       Acesta s-a născut pe gunoaie, lângă mănăstirea Sfântului şi Marelui Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dintr-o femeie pe care o goneau agarenii, şi fugea către Sfântul, dimpreună cu mulţi alţi vecini, ca să scape. Deci, după ce s-au dus păgânii, potoliţi de dumnezeiescul dar ce locuia în Sfântul, călugării mănăstirii aflară copilul ce se născuse în gunoi şi, din porunca marelui Teodosie, l-au luat şi l-au numit Coprie (adică gunoi). Şi se hrănea copilul cu lapte de capră, iar capra care era orânduită să sugă copilul de la dânsa păştea la câmp împreună cu celelalte, dar când sosea vremea ca să sugă copilul, se pogora singură din munte de-l alăpta şi, iar se întorcea la turmă. Aceasta a fost până ce a început copilul a mânca bucăţele. Deci, dacă s-a făcut mare, îl iubea Teodosie şi copilul se învrednici de Duhul Sfânt. Şi, păzind curăţia sufletului, a făcut de i se supuneau fiarele sălbatice. Că, într-una din zile, aflând în grădină un urs mâncând lăptucile, l-a luat de urechi şi l-a scos afară şi, poruncindu-i în numele marelui Teodosie, ursul n-a cutezat să mai intre altă dată în grădină. Încă şi în munte, suindu-se la lemne cu un măgar şi ducând lemnele, iarăşi a venit un urs şi, apucând măgarul, l-a vătămat la un picior. Iar Sfântul prinse pe urs şi puse lemnele pe dânsul, zicându-i: "Nu te voi lăsa, că vreau să faci tu slujba măgarului, până ce se va tămădui". Şi, cu rugăciunile marelui Teodosie, i se supuse ursul şi căra lemne. Altă dată, acest Sfânt, slujind la bucătărie când căldarea dădea în unde, de se vărsau bucatele, negăsind lingura cea mare, şi-a băgat mâna goală în căldare, de a potolit undele, şi nu s-a vătămat. Deci, ajungând el la nouăzeci de ani, strălucea între părinţii aceia ca soarele, împodobit fiind cu preoţia şi cu tot felul de bunătăţi, şi stând într-un loc ascuns, îşi îndrepta rugăciunile către Dumnezeu, încât şi marele Teodosie, după mutarea sa către Domnul, i se arăta, că venea şi împreună cu dânsul cânta. Iar, mai pe urmă, a zis către dânsul: : "Iată, frate Coprie, ţi-a venit vremea petrecerii tale, ci vino la noi, la locul care-ţi este gătit". Deci, dacă a auzit aceasta, minunatul părinte, peste puţine zile, s-a îmbolnăvit şi, sărutând pe sfinţii părinţi, s-a dus cu pace către Domnul.

Viaţa Sfântului Siluan Athonitul

       Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică. Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc." De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci." Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos(unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon"(Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-şi "ascultarea" de econom(responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă(15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor". "Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: "Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui." Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte". Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-şi aştearnă în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie(Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul... "Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."

 

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rugãciune şi faptã

       A fost întrebat un bătrân: "Se folosesc, oare, cei ce cer rugăciunile părinţilor, iar ei se lenevesc?" Şi a răspuns: "Multe poate rugăciunea dreptului, precum este scris, însă, cu deosebire, rugăciunea care se face, care, adică, se ajutorează de cel ce cere rugăciunea, păzindu-se el, cu toată osârdia şi cu durere de inimă, de gânduri şi de fapte rele. Că de va petrece cu nebăgare de seamă, nici un folos nu va avea, măcar şi Sfinţii de s-ar ruga pentru el. Că unul zidind, iar altul spurpând, ce folos va fi, fără numai osteneală". A mai spus încă şi acest fel de povestire, zicând: "Era un sfânt părinte al unei chinovii, împodobit cu toată fapta bună, iar, mai vârtos, cu smerita cugetare, cu blândeţea, cu milostivirea către săraci şi cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, mă ştiu pe mine că sunt păcătos, dar nădăjduiesc la îndurările Tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de sinodia(soborul) mea, ci, împreună cu mine, şi pe aceştia îi învredniceşte Împărăţiei Tale, pentru nespusa Ta bunătate". Deci, această rugăciune făcând-o neîncetat, iubitorul de oameni Dumnezeu i-a dat încredinţare. Avea să se facă pomenire de sfinţi la o altă mânăstire, care nu era departe de dânşii, şi îl chemau părinţii mănăstirii aceleia pe el, împreună cu ucenicii lui, iar el se lepăda. Dar a auzit în vis, zicându-i lui: "Mergi, însă trimite înainte pe ucenicii tăi şi, după dânşii să mergi şi tu". Deci, ducându-se ucenicii lui, au întâlnit un înger în chip de sărac bolnav, care zăcea în mijlocul drumului, şi, venind ucenicii la locul acela şi văzându-l pe el văitându-se, l-au întrebat pricina. Iar el a zis: "Sunt bolnav şi eram călăre pe un dobitoc care, târându-mă, a fugit şi, iată, nu am pe nimeni care să-mi ajute". Iar ei au zis lui: "Ce putem să-ţi facem, ava? Noi suntem pe jos". Şi, lăsându-l, s-au dus. A venit, apoi, după puţin timp părintele lor şi l-au aflat pe el zăcând pe jos şi suspinând. Şi, aflând pricina, i-a zis lui: "N-au venit, oare, pe aici, ceva mai înainte de mine nişte călugări? Nu te-au văzut ei aici ?" Iar el a zis: "Da, au venit, şi înştiinţându-se de boala mea, au trecut, zicând: "Noi pe jos mergem, ce putem să-ţi facem ţie?" Grăit-a lui egumenul: "Vino, dar, să te iau eu în spate şi Dumnezeu va ajuta şi vom merge". Iar el zise: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci pe spate? Ci mergi şi te roagă pentru mine". Şi egumenul a zis: "Nu te voi lăsa, ci, iată, piatra aceea şi te voi aşeza pe ea şi mă voi pleca şi te voi lua pe spate". Şi au făcut aşa. Şi întâi îl simţea pe el, că este greu cât un om, apoi se făcu mai uşor şi din ce în ce mai uşor, încât se mira cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut. Şi a venit glas către el: "Fiindcă pururea te rogi pentru ucenicii tăi, să se învrednicească împreună cu tine de Împărăţia Cerului, iată, vezi, altele sunt măsurile tale şi altele ale lor. Deci, înduplecă-i pe ei să vie întru lucrarea ta şi vei dobândi cererea, că Eu sunt drept judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage24Sep.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1181
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie24.htm