Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

vineri, 23 aprilie 2021

Proloagele din 23 aprilie

 

Luna aprilie in 23 zile:Pomenirea Sfântului, slăvitului, 
marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (+ 303)
Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, 
roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre
       Minunatul acesta, vestitul şi marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. S-a născut în Capadochia, ca fiu al unor părinţi creştini şi învăţat, din tinereţe, în dreapta credinţă. Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo şi având acolo multe averi şi moşteniri. Ajuns la vârsta desăvârşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişând slujba armelor, în scurtă vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până şi dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului. Se ştie că, deşi era păgân, împăratul Diocletian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creştinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creştinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocletian l-a luat ca însoţitor la domnie, a aprins prigoană împotriva creştinilor. Istoria creştinităţii stă martoră că, din anul 303 şi până la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin a dat pace creştinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sângeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgâni şi Hristos. Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vine de bou ş.a. Toate acestea şi altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie stând tare în credinţă. Pentru cei credincioşi, Mucenicii sunt creştini aleşi, luminaţi de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătăţii şi a diavolului. Drept aceea, în toiul prigonirilor şi în clipele când sunt puşi la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeieşti, care le ocrotesc trupul împotriva suferinţelor. Deci, cei de faţă, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat, mulţi dintre ei s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos. În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri şi cu făgăduinţe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri şi, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocletian a dat poruncă să li se taie capetele, şi Mucenicului şi împărătesei Alexandra. Deci, ostaşii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, şi-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul şi-a ridicat glasul şi s-a rugat cu căldură, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credinţa fără prihană şi luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul său. Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat, şi se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru. În satele şi oraşele ţării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele. De asemenea şi multe oraşe din ţară. Al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se cheamă, Braţul Sfântului Gheorghe. Se ştie, apoi, că multă vreme ocrotitorul oştirii române a fost Sfântul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ştefan cel Mare la mănăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet şi ca o chemare a poporului la lupta creştinilor împotriva balaurului vremii, adică a păgânilor otomani şi împotriva diavolului. O dovadă este şi rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său: "O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale". Dumnezeului nostru slavă, în veci! Amin.
Întru această zi, povestirea câtorva minuni 
săvârşite de Sfântul Gheorghe, după moartea sa.
          În părţile Siriei era o cetate care se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, cu hramul Sfântului mare Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de un anume fel, din care s-ar fi putut face stâlpi mari, spre întărirea zidirii, ci, din alte părţi îndepărtate, se aduceau, pe mare, nişte stâlpi ca aceia. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu, s-au dus în diferite locuri, ca să cumpere stâlpi de piatră, pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osârdie şi credinţă către Sfântul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din sărăcia sa, să cumpere Sfântului un stâlp. Şi, cumpărând un stâlp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul mării, unde un bărbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumpărând câţiva stâlpi, îi punea în corabie. Şi a rugat femeia mult pe omul acela, ca să ia şi stâlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stâlpul ei, ci, punând în corabie numai stâlpii săi, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncându-se la pământ, plângea cu jale şi chema în ajutor pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe, să rânduiască, precum ştie el, ca şi stâlpul ei să fie dus la Ramel, la biserica lui. Astfel, femeia, mâhnindu-se şi plângând, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfântul mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod călare, care, ridicând-o de la pământ, i-a zis: "Spune-mi, de ce te mâhneşti, o, femeie ?" Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Şi a văzut pe Sfânt, descălecând de pe cal şi zicând către dânsa: "Unde voieşti să-ţi pui stâlpul ?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată Sfântul a scris cu degetul său pe stâlp,astfel: "Stâlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintâi stâlp, ca să fie acesta al doilea." Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură". Şi, apucând el stâlpul, piatra s-a uşurat şi au putut, amândoi să-l arunce în mare. Şi femeia deşteptându-se din vis, n-a mai găsit stâlpul în locul acela, dar, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu şi spre Sfântul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai înainte de venirea femeii acasă, precum şi a corăbiei, adică, îndată după acel vis, chiar a doua zi, s-a găsit stâlpul ei la malul mării, la Ramel. Şi, după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stâlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stâlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de către degetul Sfântului, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult şi, cunoscând minunea ce se făcuse de către Sfântul mare Mucenic şi pricepând greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la Sfântul, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobândit de la el, arătându-i-se în vis. Deci, stâlpul acela al văduvei s-a aşezat în acel loc, întru care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele Mucenic, dar, mai ales, spre slava Izvorului Minunilor, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După mulţi ani de la această minune, saracinii, luând Siria sub stăpânirea lor, s-a petrecut în cetatea Ramel, în mai sus pomenita biserică a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, o întâmplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, în biserică, pe vremea citirii pravilei şi, văzând icoana Sfântului Gheorghe şi pe preot stând înaintea icoanei şi închinându-se şi săvârşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi, în limba lor: "Vedeţi voi, pe acest nebun, ce face ? Se roagă la o scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată să săgetez scândura aceea." Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stând în spatele tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei Mucenicului, iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci, în sus, şi, căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o. Deci, a ieşit îndată afară şi s-a dus acasă, durându-l mâna şi curgându-i mult sânge. Apoi mâna s-a umflat şi el striga suspinând, fiind cuprins de dureri de moarte. Şi avea în casa lui nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care le-a chemat şi le-a zis: "Am fost în biserica Sfântului vostru Gheorghe şi am vrut să săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, că, întorcându-se săgeata, mi-a rănit mâna şi, iată, mor de durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că bine ai făcut, îndrăznind să săgetezi chipul Sfântului Mucenic ?" Zis-a saracinul: "Au, doar, are putere chipul acela, să mă facă bolnav, precum sunt eu acum ?" Şi slujnicele au răspuns: "Noi suntem neştiutoare şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă pe preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Bărbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi i-a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea, sau icoana căreia te închini tu ?" Răspuns-a preotul: "Eu nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură, Sfântului mare Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu". Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru ?" Răspuns-a preotul: "Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut om pământean, asemenea nouă. El multe munci a răbdat, de la păgânii cei ce-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, pe toate răbdându-le şi bine săvârşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu, ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi ca şi cum am privi spre el, ne închinăm, îl îmbrăţişăm şi-l sărutăm, în acelaşi fel, cum şi tu faci, după moartea părinţilor tăi, că având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi o săruţi, ca şi cum i-ai avea pe aceia înaintea ochilor tăi. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei - să nu ne fie nouă aceasta - ci, ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor, fac minuni, precum s-a întâmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana Sfântului Mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie spre învăţătura ta şi a altora. Acestea auzindu-le, saracinul a zis: "Ce voi face ? Vezi mâna mea sângerând, că multă durere pătimesc şi de moarte mă apropii." Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfântului Mucenic Gheorghe şi pune-l pe patul tău, apoi, o candelă plină de untdelemn arzând, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar, a doua zi, luând untdelemn din candelă, să ungi mâna ta cea bolnavă şi, atunci, să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul, îndată a rugat pe preot să-i aducă icoana Sfântului Gheorghe, pe care, primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. Şi, după ce a doua zi şi-a uns mâna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi s-a tămăduit mâna sa. De o minune ca aceasta minunâdu-se şi veselindu-se, barbarul acela a întrebat pe preot, dacă are ceva scris în cărţile sale, despre Sfântul Gheorghe. Iar preotul, aducând viaţa şi pătimirea Sfântului, i-a citit-o, iar el, cu luare aminte ascultând, ţinea în mâini icoana Mucenicului, grăind către Sfântul, cel închipuit pe icoană, ca, şi către cineva viu, zicându-i, printre lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu tânăr ai fost, însă cu minte, iar eu bătrân, dar nebun. Tu de tânăr eşti prieten al lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrânit şi sunt lipsit de Dumnezeu. Roagă, pentru mine, pe Dumnezeul tău, ca şi eu să fiu robul Său". După aceea, căzând la picioarele preotului, îl ruga ca să-l învrednicească de Sfântul Botez. Iar preotul nu voia, că se temea de saracini. Însă, văzând credinţa şi rugămintea lui stăruitoare, l-a botezat noaptea, în taină, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi, stând în mijlocul cetăţii, în privirea tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat în jurul său mulţime de saracini, care, umplându-se de mânie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa, în scurt timp, şi-a sfârşit nevoinţa cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutându-i rugăciunile Sfântului mare Mucenic Gheorghe.
Tot astfel se vorbeste şi despre această minune a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, în care un tânăr, era rănit de un şarpe veninos. Că, un oarecare dintre monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutător pe Sfântul cel de un nume cu dânsul, pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe. Şi el ne-a povestit aşa: "Ducându-mă eu, zicea, pe calea cea spre munte, şi având în mână o cruce, m-a întâmpinat pe mine un monah bătrân, care, luând de la mine crucea şi mergând puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi, iată, o turmă de oi, iar tânărul cel ce era păstor, zăcea, fiind pe moarte, de muşcătura unui şarpe. Şi era un izvor aproape. Şi mi-a zis mie stareţul: "Scoate apă şi să udăm crucea." Aceasta făcând-o şi deschizând gura tânărului, i-am turnat acea apă ce era vărsată pe cruce. Şi a zis stareţul: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfântul mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcându-se, tânărul a lepădat dinlăuntrul său nişte venin, rău purtător de moarte, şi s-a sculat. Şi i-a zis lui stareţul: "Spune-mi mie, cum te-ai jurat ieri către acea văduvă săracă, pe a cărei oaie, dată în paza ta, ai vândut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus ei, că, pe oaia aceea a mâncat-o lupul ?" Şi a zis tânărul: "Adevărat părinte, aşa este. Dar tu, cum de cunoşti acestea ?" Şi i-a zis stareţul: "Şezând eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis mie: "Sofronie, scoală-te şi te du degrabă la izvorul cel ce este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei afla un tânăr muşcat de şarpe. Şi vei întâlni acolo un monah, purtând în mână o cruce săpată în lemn. Şi luând crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tânărului celui muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicându-i aşa: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe." Şi să-i zici lui să nu se mai jure, pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă strâmbătate cuiva. Şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie lui ceva mai rău". Iar, după ce a auzit aceasta de la bătrân, tânărul a căzut la picioarele lui, zicând: "Iartă-mă pe mine, părinte, că aşa este. Că am vândut oaia femeii aceleia, cu trei arginţi, şi ieri am amăgit-o pe ea, zicând că lupul a mâncat oaia. Şi mi-a zis mie femeia aceea: "Oare, adevărul este acesta, sau minciună ?" Şi i-am zis ei: "Aşa este, mă jur pe Dumnezeul cel adevărat." Şi mi-a zis mie femeia: "Tu mă ştii pe mine, că sunt săracă, dar cum voieşti, aşa fă. Şi va căuta la tine Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe. Că am făgăduit oaia aceea, la praznicul Sfântului Gheorghe, s-o dau pentru săraci". Deci, a zis tânărul: "Fiindcă m-am înşelat şi am greşit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, părinte, mijloceşte pentru mine la Dumnezeu şi la Sfântul Gheorghe, ca să mi se ierte mie păcatul acesta. Şi acum, voi da femeii aceleia trei berbeci pentru ziua Sfântului Gheorghe şi, toată viaţa mea, la praznicul Sfântului, voi da zeciuială la săraci, din turma pe care o pasc". Şi, aşa, tânărul cel ce s-a tămăduit, cerând rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la lucrul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului mare Mucenic Gheorghe.
Se mai spune că la locul Paflagoniei, este o biserică vestită a Sfântului marelui Mucenic Gheorghe, căreia, cei de acolo, îi zic Fratrinom. Deci, acea biserică vestită a Sfântului, din vremea cea de demult, a fost mică şi învechită, iar acum stătea să cadă şi nu era cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o înnoiască, din lipsa locuitorilor. Şi, aşa, biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit. Şi s-a întâmplat într-însa o minune ca aceasta: Nişte copii, adunându-se acolo, se jucau: şi era între dânşii un copil, totdeauna biruit şi ocărât de către toţi ceilalţi. Dar copilul acela, supărându-se de ocările cele multe, şi-a întors ochii spre biserica Sfântului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi să biruiesc şi eu, şi-ţi voi aduce în biserică o plăcintă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii, în jocurile lor copilăreşti şi, încă, nu numai o dată, ci, de două şi de mai multe ori, a făcut aceasta, mai mult decât ceilalţi. Deci, ducându-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit Sfântului, să-i dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dânsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfântul Gheorghe. Iar maica sa, iubitoare de fiu şi, mai ales, iubind pe Mucenic, a făcut degrabă, după rugămintea copilului, şi i-a dat plăcintă bună şi caldă. Iar el, ducându-se la biserică, a pus-o înaintea altarului şi, închinându-se, s-a dus. La vremea aceea, trecând pe acolo, patru negustori au intrat în biserică, ca să se închine Sfântului şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis negustorii în sinea lor: "De aceasta nu are trebuinţă Sfântul; s-o mâncăm noi, şi, în locul ei, să punem tămâie". Iar, după ce au mâncat-o şi voiau să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că uşile li se păreau lor a fi ca zidul şi nu puteau să iasă. Deci, au pus câte un ban de argint şi n-au ieşit, apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat Sfântului, să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Atunci au pus toţi cei patru, câte un galben fiecare, şi s-au rugat cu căldură şi, aşa, li s-a dat lor ieşirea, că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără de oprire. Aceşti galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi, dând de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvârşesc într-acea biserică semne şi minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfântului mare Mucenic Gheorghe. 
Nu se cuvine, însă, a trece sub tăcere şi acea vestită minune, despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfântul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofeniciei, lângă cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul acestui mare Sfânt Mucenic. Această minune, pe multe icoane din vechime a fost zugrăvită, de cei vrednici de credinţă zugravi ai pământului Palestinei, şi despre ea povestesc şi cei ce călătoresc prin Palestina, care arată şi locul acestei minuni, ce s-a făcut aşa: Era lângă cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea, mâncându-i. Şi, de multe ori, poporul, înarmându-se spre uciderea lui, era ucis şi gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetăţii cu suflarea lui cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte, încât mulţi se vătămau şi mureau şi era necaz şi plângere mare în acea cetate, iar oamenii erau necredincioşi şi, împreună cu împăratul lor, toţi erau închinători la idoli. Deci, într-una din zile, adunându-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta ?"  Iar el le-a răspuns: "Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idoli, pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a arătat: că de nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi, la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mâncare acelui balaur. Şi a zis: "Dacă va veni rândul până la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi oamenii au primit acel sfat împărătesc, dar, mai ales, diavolesc. Şi, astfel legiuind, făceau după sfatul şi rânduială aceea: îşi dădeau toţi cetăţenii, mari şi mici, pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mâncare, punând pe malul acelui iezer pe fiii şi fiicele lor, câte unul, înfrumuseţându-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plângeau mult pentru ei, iar balaurul acela, ieşind, îi apuca şi-i mânca. Iar, dacă le-a venit rândul la toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la însuşi împăratul, şi i-au zis lui: "Iată, împărate, noi toţi după sfatul şi hotărârea ta, am dat pe copiii noştri balaurului, dar acum s-a sfârşit rândul; deci, acum, ce ne mai porunceşti să facem ?"  Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe fiica mea, măcar că numai pe ea o am, iar, după aceea, ce ne vor descoperi, iarăşi, zeii, eu vă voi spune". Deci, împăratul, chemând pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bună cuviinţă şi a plâns mult cu toată casa sa, neputând să strice rânduiala aceea. Iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Şi, fecioara, fiind pusă pe malul iezerului, la locul cel obişnuit, sta acolo, tânguindu-se şi aşteptând să iasă balaurul şi să o mănânce. Însă, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care vroia să izbăvească cetatea aceea de pierzania trupească şi sufletească, a venit acolo Sfântul mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzând pe acea fecioară stând pe mal şi mult plângând, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plânge aşa ? Iar ea i-a zis lui: "Bunule voinic, degrabă fugi de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine". Iar Sfântul a grăit către dânsa: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie ce aştepţi ? Nu mă voi duce, până ce nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce o zăboveşti aici şi plângi ? Şi pe cine aştepţi ?" Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rând, despre balaur şi despre ea. Şi a zis către dânsa Sfântul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu întru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu şi adevărat, te voi izbăvi pe tine de la balaur". Iar ea i-a răspuns "Bunule voinic, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară, că nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar tu vei pieri". Acestea grăindu-le fecioara, către Sfântul, acel balaur înfricoşător s-a arătat, ieşind din iezer, şi se apropia de obişnuita lui mâncare. Pe acesta văzându-l, fecioara a răcnit cu mare glas, strigând: "Fugi, omule, iată, balaurul vine !" Iar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii şi a chemat pe Domnul, zicând: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci, învârtind suliţa, l-a lovit pe acela în gâtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pământ, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfântul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brâul şi, ca pe un câine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică. Iar Sfântul a zis către dânşii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, că El m-a trimis la voi, ca să vă izbăvesc de balaur". Şi a ucis Sfântul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţându-l din cetate, l-au ars în foc. Atunci împăratul cetăţii şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfântul Botez. Şi erau cei botezaţi ca la douăzeci şi cinci de mii, afară de femei şi de copii. Şi s-a zidit în acel loc o biserică mare şi preafrumoasă, cu hramul Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului purtător de biruinţă, Gheorghe, care, precum a izbăvit pe fecioara de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul credincios, cu ajutorul său. Dumnezeului nostru, slavă, în vecii vecilor. Amin. 
Sursa:
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/predici/predica-la-sfantul-mare-mucenic-gheorghe

Proloagele din 22 aprilie

 

Luna aprilie în 22 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru 
Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopului (+613) 
Sfântul Teodor a fost din țara Glatiilor, din satul Sicheot, de lângă Ancira și a trăit pe vremea împăratului Tiberiu II (578-582), până pe vremea lui Heraclie împăratul (610-641). Și Dumnezeu era cu dânsul, că, încă din cea dintâi vârstă, avea mare dragoste de Dumnezeu, de Sfântul Gheorghe și de rugăciune. La vârsta de 14 ani, cu învoirea mamei sale, s-a așezat într-o peșteră de munte, lângă biserica Sfântului Gheorghe, unde a petrecut mulți ani în post și rugăciune. Și se mirau toți de acest copil minunat și de un atât de mare dar la Dumnezeu, care era întru el, cel atât de tânăr. Și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: "Ai ascuns Doamne, acestea de cei înțelepți  și pricepuțși le-ai descoperit pruncilor." Și, sporea în suișurile duhovnicești, odată cu anii vieții sale și a fost numărat Sfântul acesta, întâi, în ceata călugărilor: și a dăruit Dumnezeu acestui tânăr călugăr, puterea de a face minuni. Avea 18 ani, când auzind de dânsul Teodosie, episcopul cetății Anastasiopolei, acesta s-a dus cu clerul său și l-a sfințit preot, zicând: "Vrednic este să fie preot unul ca acesta, căci în el, petrece harul lui Dumnezeu, precum și Sfântul Pavel, l-a învrednicit a fi episcop, de tânăr, pe ucenicul său Timotei. Și, a început, de atunci, Sfântul Teodor a săvârși Jertfa cea fără de sânge  și a învăța poporul. Găsind un bun tovarăş de călătorie, Sfântul a mers, apoi, la Ierusalim, cercetând Sfintele Locuri şi mănăstirile cele vestite din Ţara Sfântă. Iar întorcându-se în patria sa, şi văzând mulţimea ucenicilor ce se adunase în jurul său, a întemeiat o mare mânăstire, închinată Sfântului Gheorghe, şi se ostenea la desăvârşirea călugărilor şi la luminarea poporului credincios. După moartea episcopului Timotei, care a urmat după Teodosie, Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotului, a fost ales episcop, tot poporul dorind să aibă un mare păstor ca acesta. Cu multă greutate a primit el să fie sfinţit arhiereu, că iubea mai mult viaţa smerită, decât dregătoriile şi mărirea lumească. A păstorit, deci, zece ani ca arhiereu în eparhia Anastasiopolei, cu multă vrednicie, învăţând pe mulţi cunoştinţa lui Dumnezeu şi arătând poporului cele ce trebuie să facă, covârşind pe toţi cu fapta minunilor sale. Dorind, însă, necontenit liniştea monahicească şi smerită a pustniciei, după zece ani de slujire arhierească, Sfântul Teodor s-a retras din scaunul de episcop şi s-a statornicit, iarăşi, în sihăstria lui iubită, de la Sicheot. După cea din urmă călătorie a lui în Constantinopol, la poftirea împăratului Mauriciu(582-602), când a tămăduit de lepră pe fiul împăratului, Sfântul Teodor, întorcându-se, s-a mutat cu pace la Domnul, în mănăstirea sa, la 22 aprilie 613.
 

Întru această zi, povestire despre Cuviosul Vitalie monahul; cum şi-a lăsat chilia sa şi, ducându-se în Alexandria, pe multe desfrânate le-a mântuit
         În zilele preasfinţitului Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei (610-619), a mers în Alexandria un oarecare monah, Vitalie cu numele, din mănăstirea Cuviosului Sirida. Acest monah, fiind de şasezeci de ani, şi-a ales a petrece un anume fel de viaţă, care, oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea şi spurcată, iar lui Dumnezeu, Celui ce priveşte cele din lăuntru şi ispiteşte inimile, plăcută era şi bine primită. Că stareţul acesta, voind în taină să întoarcă la pocăinţă pe cei păcătoşi şi fără de lege, se făcea singur pe sine păcătos şi fără de lege, după părerea omenească. Deci, şi-a scris pe toate desfrânatele ce erau în Alexandria şi, pentru fiecare, făcea rugăciuni către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viaţa păcătoasă. Şi se ducea în cetate la lucru, de dimineaţă până seara şi lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă. Cu un ban de aramă îşi cumpăra bob şi-l mânca după apusul soarelui, pentru că, muncind toată ziua, se ostenea. Iar ceilalţi bani, ducându-se la casa desfrânatelor, îi da unei desfrânate, zicându-i: "Te rog ca pentru aceşti bani să te păzeşti pe tine toată noaptea aceasta în curăţie, neprimind pe nimeni la păcat." Şi se închidea cu dânsa în aceeaşi cameră. Deci, aceea se odihnea pe patul său, iar el, stând într-un colţ, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetişor psalmii lui David şi se ruga pentru dânsa către Dumnezeu, până dimineaţa. Iar, când ieşea de la dânsa, o jura să nu spună nimănui fapta lui. Şi făcea aşa în toate zilele, ostenindu-se în post. Şi, intrând astfel în toate nopţile la desfrânate, petrecea fără somn şi în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte, intra la alta, până ce trecea pe la toate, apoi, începea iarăşi de la cea dintâi. Iar Dumnezeu, văzând o chinuire ca aceasta a robului său, i-a sporit şi câştigul, că unele din desfrânate, ruşinându-se de o faptă bună ca cea a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făcând metanii împreună cu dânsul şi se rugau. Iar el le sfătuia pe ele spre pocăinţă, le îngrozea cu înfricoşata judecată şi cu veşnica muncă din gheenă şi le făcea ca să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu şi în îndulcirea la cer, din veşnicele bunătăţi. Şi acelea, venind în frica lui Dumnezeu, se umileau şi făgăduiau să-şi îndrepte viaţa lor. Iar multe dintr-însele, lepădând neruşinarea păcatului, se măritau cu bărbaţi după lege; iar altele, dorind mult să petreacă în curăţie, se duceau în mânăstire de femei, sau în pustnicie, cu lacrimi să-şi petreacă zilele lor. Iar altele, alegeau să vieţuiască în lume, fără bărbat, întru curăţie, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor. Şi nici una din aceste desfrânate nu îndrăznea să arate cuiva viaţa cea curată a lui Vitalie, că, dacă una oarecare din ele, ar fi început să spună oamenilor că Vitalie, nu pentru păcat vine la dânsele, ci pentru a lor mântuire, auzind de aceasta, Vitalie s-ar fi mâhnit că i se vădeşte viaţa lui cea curată; că s-a rugat lui Dumnezeu să pedepsească pe acea femeie, ca şi celelalte să aibă frică. Ceea ce s-a şi întâmplat, că una dintre ele, vădind viaţa Sfântului, îndată s-a şi îndrăcit, iar celelalte, văzând aceasta, mult se temeau şi nu mai îndrăzneau nicidecum să arate oamenilor, ceva din sfinţenia lui Vitalie. Iar după ce s-a îndrăcit femeia, oamenii, îi ziceau: "Vezi, că ţi-a răsplătit Dumnezeu, deoarece ai minţit, zicând că nu pentru desfrânare intră la voi monahul acela. Iată, s-a făcut dovadă că este desfrânat." Şi se sminteau toţi de dânsul şi în toate zilele îl ocărau, zicându-i: "Du-te ticălosule, că te aşteaptă desfrânatele." Şi scuipau asupra lui. Iar el, răbdându-le pe toate cu blândeţe, asculta învinuirile şi ocările ce i se făceau de oameni, mângâindu-se cu duhul, că îl socotesc oamenii atât de păcătos. În acest fel, Cuviosul îşi tăinuia fapta lui cea bună înaintea oamenilor, iar unii din clerici l-au clevetit la preafericitul patriarh la Alexandriei, Ioan Milostivul, zicând că un stareţ sminteşte toată cetatea, intrând în fiecare noapte, în casa desfrânatelor. Însă patriarhul nu credea pe clevetitori, învăţat fiind de mai înainte, de o întâmplare ce se făcuse, când pe un monah, înţelept şi sfânt, care era din fire famen şi botezase pe o păgână, a pus de l-au bătut fără vină, crezând pe clevetitori. De aceea, aducându-şi aminte, îngrozea pe cei ce cleveteau pe Vitalie, zicând. "Încetaţi de la osândire; mai ales, pe monahi să nu-i osândiţi. Oare nu ştiţi un lucru ce s-a făcut altă dată, la întâiul Sinod din Niceea, când fericitului împărat Constantin i-au scris unii episcopi şi clerici, unul, asupra altuia, lucruri rele? Iar el, poruncind să i se aducă lumânare aprinsă şi necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicând: "Chiar de aş fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah în vreun lucru de păcat, l-aş fi acoperit cu haina mea, ca nimeni să nu-l vadă pe el greşind." Aşa înfrunta preafericitul patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu Vitalie nu înceta a se îngriji pentru mântuirea sufletului păcătoşilor, neştiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, până la sfârşitul vieţii. Într-una din zile, când se făcea ziuă, Cuviosul Vitalie, ieşind din casa desfrânatelor, l-a întâmpinat pe el un tânăr desfrânat, mergând la femei desfrânate, pentru păcat. Acesta, întinzându-şi mâna, a lovit tare peste obraz pe stareţ, zicându-i: "Ticălosule şi spurcatule, pentru ce nu te pocăieşti şi nu te lepezi de viaţa ta necurată, ca, prin tine, să nu se batjocorească mai mult numele lui Hristos?" Iar Sfântul i-a răspuns: "Să mă crezi pe mine, omule, că, pentru palma aceasta, vei lua şi tu asemenea lovire, încât toată Alexandria se va aduna la plângerea ta." Iar, după puţine zile, închizându-se în chilia sa cea foarte mică, pe care şi-o zidise lângă porţile ce se numeau ale Soarelui, Cuviosul Vitalie s-a mutat către Domnul, neştiind nimeni. Într-acel timp, acel desfrânat, care lovise peste obraz pe Cuviosul stareţ, a primit o lovitură peste faţă şi, îndată, s-a îndrăcit şi, căzând, tremura şi spumega şi îşi rupea hainele de pe dânsul şi, cu glas înfricoşat, făcea zgomot mare, încât toată Alexandria se adunase la plânsul lui cel de spaimă. Şi, venindu-şi puţin în fire, după câteva ceasuri, a alergat la chilia lui Vitalie, strigând: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, că am greşit către tine. Iată că şi eu, după proorocirea ta, am luat vrednică osândă." Iar, după ce s-a apropiat de chilia stareţului, îndată diavolul, care îl stăpânea pe omul acela, l-a izbit de pământ şi a fugit, iar omul şi-a venit desăvârşit în fire. Şi bătea în uşa chiliei, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi, deschizând uşa, l-a văzut pe stareţ în genunchi, stând în rugăciune, iar sufletul lui cel sfânt se dusese către Dumnezeu, iar în mâinile lui ţinea o hârtie scrisă aşa: "Bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni." Şi, auzind de moartea lui, toate femeile acelea, care, prin sfătuirea lui, se întorseseră la pocăinţă şi la Dumnezeu, s-au adunat la dânsul cu lumânări şi cu tămâie, plângând după părintele şi învăţătorul lor. Şi toate povesteau bunătăţile stareţului, cum nici cu mâna măcar nu s-a atins de vreuna din ele, că nu spre păcat, ci spre mântuire intra la ele. De acestea toate auzind cu deamănuntul, preafericitul patriarh Ioan cel Milostiv a mers, împreună cu tot clerul, la chilia stareţului şi, văzând scrisoarea cea mai sus-zisă, prin care, sfătuia a nu osândi pe nimeni, a zis către clericii aceia, care cleveteau pe Cuviosul: "Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am ascultat clevetirile voastre, că aş fi supărat, fără vină, pe Sfântul stareţ. Ci, neascultându-vă, m-am izbăvit de păcat şi de osândă." Deci, ruşinând pe osânditorii Cuviosului şi luându-i moaştele, preafericitul patriarh l-a petrecut cu tot poporul din cetate, iar femeile, cele ce se pocăiseră de păcat, plângându-l şi tânguindu-se, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulţi robi ai Săi tăinuiţi. Iar omul cel ce pătimise de la diavolul lovitura, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Şi mulţi din alexandrini, îndreptându-se după chipul vieţii lui Vitalie, celei atât de îmbunătăţite şi-au pus aşezământ, ca să nu mai osândească pe nimeni. Cărora şi noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului părintelui nostru Vitalie şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava în veci. Amin.
 
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei,  
despre frica de Dumnezeu
Mă tem de moarte şi mă spăimântez. Mă tem de gheena focului, că veşnică este şi nestinsă. Mă tem de tartar şi de întuneric, pentru că nu are parte de lumină. Mă tem şi de vierme, că fără de moarte este. Mă tem de îngerii cei de la judecată, că nemilostivi sunt. Amar mie, că mă chemau pe mine şi eu, nu ascultam, îmi spuneau mie să părăsesc toată spurcăciunea şi toate lucrurile cele urâte şi eu nu auzeam. Vai mie, că am spurcat casa Ta, Doamne şi pe Sfântul Duh L-am scârbit. Dumnezeule, drepte sunt lucrurile Tale şi judecăţile Tale. Pentru o asemenea păcătuire şi pentru dulceţile trupeşti mă lipsesc de hrana cea nesfârşită şi de Împărăţia Cerului şi fără de sfârşit mă voi munci, dându-mă focului. Dreaptă este judecata Domnului; că mă învăţa şi nu ascultam, îmi aducea mie mărturii, iar eu îmi băteam joc. Aşa vei începe a zice, o, omule, dacă se va întâmpla ţie, mai înainte de pocăinţă, să pleci din lumea aceasta. Drept aceea şi de gheenă să te temi şi în Împărăţie să te sârguieşti a intra. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-teodor-sicheotul-episcopul-anastasiopolei

miercuri, 21 aprilie 2021

Proloagele din 21 aprilie

 

Luna aprilie în 21 de zile: pomenirea Sfântului, sfințitului Mucenic Ianuarie episcopul şi cei împreună cu dânsul:Proclu, Șoșon şi Faust diaconii, Dezideriu citeţul, Eutihie şi Acution (+305)

       Toți aceștia au grăit în zilele împăratului Diocleţian şi ale lui Timotei, dregătorul Campaniei, din Italia. Sfântul Ianuarie s-a născut în Neapole şi era episcop de Nola, când Diocleţian a aprins focul prigoanei împotriva creștinilor. Deci, la Putiole au fost închiși mulţi credincioși, printre care şi diaconii Șoșon, Proclu, precum şi doi mireni, Eutihie şi Acution, care au mărturisit dreapta credinţă, cu mult curaj. Sfântul episcop iubea mult pe Șoșon şi avea mare încredere în el, pentru înțelepciunea şi sfințenia sa şi, adesea, se împărtăşea bucuros din lumina învățăturilor lui. A mers, deci, episcopul la Putiole să vadă pe cei închiși, ducându-le cele de trebuinţă. De aceasta auzind, dregătorul Timotei a dat poruncă să fie prins şi fericitul Ianuarie şi să fie purtat în lanțuri, până la locul de chinuire. În drum, au venit să-l vadă, Faust diaconul, dimpreună cu Dezideriu citeţul şi au fost prinşi şi ei, împreună cu episcopul lor. După multe chinuri, din poruncă împărătească, toți acești creștini și episcopul lor au fost osândiți să fie dați la fiare, în circ, locul de petrecere al păgânilor. Și fiarele i-au cruțat, neatingându-se de ei. Socotind că numai prin vrăjitorie creștinii scapă de la această cruntă moarte, s-a dat poruncă să li se taie tuturor capetele. Și așa, a primit Sfântul Ianuarie, împreună cu ceilalți creștini, cununa muceniciei pentru Hristos.



Întru această zi, pătimirea Sfântului Teodor, Mucenicul din Perga Pamfiliei 
și a celor împreună cu dânsul
        Pe când împărățea Antoniu la Roma (138-161), iar în Perga Pamfiliei (Asia-Mică) stăpânea Teodot dregătorul, s-a făcut alegere de tineri pentru tagma ostășească. Printre acești tineri frumoși și voinici la trup a fost și tânărul Teodor din Perga Pamfiliei. Deci, înfățișându-se înaintea dregătorului, acesta i-a dat poruncă să se închine și să aducă jertfă idolilor, dovedind astfel credința lui către împărat. Tânărul, însă a răspuns, mărturisind, pe față, că el este creștin și nu se închină decât lui Hristos Dumnezeu. Atunci, a poruncit dregătorul să-l bată pe el și la multe și înfricoșătoare chinuri l-a supus, pe care tânărul Teodor le-a îndurat cu mult curaj, minunând pe toți cei de față, cu puterea credinței lui. Iar din pricina multei sălbăticii și a marii răutăți a chinuitorilor, precum și din pricina marii credințe a mucenicului, Hristos a făcut minuni prin el, că a rămas viu și nevătămat din aceste chinuri de moarte. Deci, a chemat dregătorul pe un slujitor idolesc, care era de față și l-a întrebat: "Cum îți este numele?" Răspuns-a acela: "Dioscor îmi este numele meu." Zis-a către dânsul dregătorul: "Ce fel de vrăji fac creștinii, de intră cu îndrăzneală în foc și rămân nearși?" Răspuns-a Dioscor: "Creștinii nu sunt vrăjitori, ci numele lui Hristos este așa de puternic, încât, oriunde este chemat, acolo toate măiestriile vrăjitorești se strică și dracii se cutremură. Până azi am fost slujitor idolesc, asemenea ție, în credința păgânească, dar, văzând acum pe fericitul Teodor, nebiruit de chinurile tale și nears de foc, am cunoscut puterea lui Hristos și m-am întărit în credința în El și voiesc astăzi să mă fac ostaș al Lui, împreună cu Teodor. "Zis-a către dânsul dregătorul: "Dacă așa grăiești, Dioscor, atunci intră în foc, ca și Teodor." Deci, l-au dezbrăcat pe Dioscor și el, intrând în cuptorul cel aprins, a strigat: "Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse, Dumnezeul lui Teodor, că mă rânduiești și pe mine cu robii Tăi; primește cu pace sufletul meu." Și, acestea zicând și-a dat duhul și a luat în ceasul acela cununa muceniciei, ca și tâlharul de pe cruce, Raiul. Cât despre Teodor, fiind el aruncat în temniță și iarăși scos în alte chinuri, Dumnezeu i-a îngăduit o mare mângâiere, să vadă pe mama sa Filipa, care stătuse în robie timp îndelungat și care scăpase chiar atunci ca prin minune și acum, venise să-l vadă și să-i dea curaj, să îndure toate chinurile până la capăt, pentru Hristos. Și, fiind îndemnată de stăpânitorii cetății, să înduplece pe fiul său să se închine idolilor și să-și cruțe viața, îndurerata mamă a răspuns că fiul ei va îndura toate chinurile, dar nu se va lepăda de credința sa, chiar de ar fi răstignit pe cruce. Și a fost răstignit pe cruce, cu adevărat, Sfântul Teodor și, după trei zile de suferințe și-a dat duhul, iar mamei sale i s-a tăiat capul, învrednicindu-se amândoi a suferi moarte mucenicească pentru Hristos.

Întru această zi, învățătură din Pateric, 
despre nălucirile drăcești
         Unui frate oarecare i s-a arătat, într-o noapte, diavolul, în chip de înger luminat și i-a zis lui: "Eu sunt Gavriil și sunt trimis la tine să-ți aduc ție o veste bună." Iar fratele i-a răspuns lui: "Poate că ai fost trimis la alții, că eu sunt păcătos șnu sunt vrednic să văd înger." Aceasta el zicând, vicleanul îndată a pierit dinaintea lui și s-a făcut nevăzut. Drept aceia și grăiesc bătrânii: "Chiar de s-ar arăta cu adevărat, cuiva, îngerul, să nu-l primească pe el, ci să se smerească zicând: "Nu sunt vrednic a vedea înger, petrecând eu în păcate." Asemenea zicea și un oarecare stareț despre sine: "Stând eu, în chilia mea și nevoindu-mă, am văzut aievea pe draci și nu-i băgam în seamă pe ei." Iar diavolii, văzându-se biruiți de stareț, unul s-a apropiat, zicându-i lui: "Eu sunt Hristos." Iar starețul, văzându-l și-a închis ochii săi, zicând: "Eu nu sunt vrednic să văd pe Hristos, că El însuși a zis: "Mulți hristoși mincinoși vor fi și vor înșela pe mulți". Iar diavolii, auzind aceasta, s-au stins și s-au făcut nevăzuți, iar starețul a lăudat pe Dumnezeu. Deci, au zis bătrânii: "Să nu dorească nimeni să vadă pe Hristos sau pe vreun înger cu simțurile, ca nu cumva să-și piardă mintea sa desăvârșit; că va rămâne fără de minte, primind lup în loc de păstoși închinându-se dracilor, vrăjmașilor săi." Că începătura înșelăciunii minții este slava deșartă, de care omul fiind mișcat, se ispitește a cuprinde pe Dumnezeu în chipuri și asemănări. După dreptate, este, însă, ca nicidecum să nu te ispitești tu de una ca aceasta. Că, la unele vremi, dracii se împart între ei și unii se arată în chip de îngeri, amăgindu-ți mintea ta și zicând că ar fi ei sfinți îngeri, dându-ți gânduri de te înfioară. Și, de voiești să ai ajutor, să te rogi îndată asupra lor și să-i blestemi, cu numele lui Hristos. Atunci, chiar dacă nu vor, se vor duce cei ce te înșeală pe tine, Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursa:

Proloagele din 20 aprilie

 

Luna lui aprilie în 20 de zile: pomenirea Cuviosului
Părintelui nostru Teodor Trihina (sec. IX)
       Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit Trihina, adică părosul, a fost din cetatea marelui Constantin, născut şi crescut de părinţi cu bună stare. Deci, încredinţându-se de înţelepciunea ce izvorăşte din Sfintele Scripturi, a lăsat lumea, bogăţia şi slava pentru Dumnezeu şi ducându-se la munte, a intrat într-o mânăstire pustnicească şi s-a făcut monah. Şi avea o petrecere aspră, pentru înfrânarea pornirilor trupeşti, că se nevoia, luptându-se, în fiecare noapte, cu gerul şi sta la rugăciune, neacoperindu-şi niciodată capul şi purta tot timpul o haină aspră de păr pe trup, de unde i s-a tras şi numele de Trihina. De aici, încă şi acea mânăstire pustnicească, în care Cuviosul ducea, viaţă aspră, a luat numele de Trihina. Deci, Sfântul Teodor a luat, de la Dumnezeu, pentru nevoinţa lui, putere asupra duhurilor celor necurate şi darul facerii de minuni. Şi, făcându-se pildă tuturor, de viaţă duhovnicească, povăţuind şi tămăduind cu darul lui Hristos, durerile şi neputinţele celor ce veneau la el cu credinţă, Cuviosul Teodor s-a dus către Domnul, la adânci bătrâneţi.
Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Anastasie, 
egumenul Muntelui Sinai
        În ce fel de evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Anastasie, ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa: "Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi, L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu şi stăpân atotputernic şi făcător al veacurilor şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui Evanghelie, cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi, L-am auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană, al Preacuratului Său Trup, primindu-L, credem că pe Hristos Însuşi Îl primim. Iar, când vedem pe icoană numai chipul Lui cel dumnezeiesc, Îl cinstim, ca pe Însuşi Cela ce, din cer, spre noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem." Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în El, să se teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luând crucea, după porunca Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mânăstire, s-a făcut monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se cinstitelor şi Sfintelor Locuri, a mers la muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune, cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme, Cuviosul Părintelui nostru Ioan Scărarul. Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de suflet şi a scris vieţile unor Sfinţi Părinţi, apoi şi de darul preoţiei s-a învrednicit. Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi după Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se nevoia împotriva ereticilor, scriind mult împotriva lor, că certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mosog. La această erezie, s-a unit şi Sever, care se numea "fără de cap", din pricina ereziei şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale, biruindu-i cu dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de alta, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând acea erezie, alungând-o şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Heraclius (610-641).
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Anastasie, de la Sinai
        Celor ce sunt în credinţa creştinească, tuturor oamenilor, li se dă, de la Dumnezeu, înger spre păzire în toată viaţa lor; numai dacă cineva nu l-ar goni pe el, cu faptele cele rele. Că, precum pe albine le goneşte fumul, iar pe porumbei mirosul urât, aşa şi pe îngerul păzitor al vieţii noastre îl gonesc, departe de noi, păcatele noastre cele rele, adică: beţia, desfrânarea, ţinerea mâniei şi celelalte fapte rele. Pentru aceasta, dar, şi Proorocul a zis: "Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzeşte"(Ps. 120, 3). Adică, să nu încline piciorul tău mai mult spre jocuri, decât la Biserică şi să nu iubeşti mai mult deşertăciunile, decât Scripturile. Iar, ca să nu aţipească îngerul, trebuie să nu-l facem să se depărteze pentru răutăţile noastre. Că Dumnezeu, când a făcut neamul omenesc, a poruncit îngerilor ca să-l păzească pe el. Drept aceea, pe sufletul fiecărui om credincios, îngerul lui îl povăţuieşte la toate bunătăţile. Iar dracii mult smintesc pe credincioşi, pe cei ce vieţuiesc, voind să placă lui Dumnezeu, ca să-i lipsească pe dânşii de Împărăţia Cerurilor. Dar îngerul lui Dumnezeu, cel ce-i păzeşte pe ei, nu-i lasă. Iar necredincioşilor nu le fac dracii nici o sminteală, nici nu-i supără. Ci numai pe credincioşi îi înşeală, ca împreună cu ei, să fie osândiţi la chinuri. Şi când omul cel credincios vieţuieşte întru dreptate, îngerul lui Dumnezeu se bucură de el. Iar când începe a nu face adevărul, ci a minţi şi a fura, a se îmbăta şi a învrăjbi, a nu umbla la biserică, a se mânia, a pârî, a fi zgârcit, atunci, îngerul lui Dumnezeu se scârbeşte de dânsul, iar dracii dănţuiesc, aducând tot felul de răutăţi cumplite asupra lui. Pentru aceasta marele Vasilie zice: "Îngerii scriu numele tuturor celor ce intră în biserică, fără de mânie şi fără de răutate, precum şi numele celor ce se roagă şi postesc." Vezi, o, omule, să nu te lipseşti de scrierea îngerului, pentru lenevirea ta, că fiecărui credincios i s-a dat, de la Dumnezeu, înger şi acela toate lucrurile cele bune le scrie. Şi, chiar la cei necredincioşi, fiecare ţară are, totuşi, câte un înger de la Dumnezeu, precum zice Scriptura: "A pus Dumnezeu hotare neamurilor, după numărul îngerilor lui Dumnezeu." Iar Antioh a zis: "Se cade nouă a lua aminte la cele de folos, că doi îngeri sunt împreună cu omul, unul drept, iar altul al satanei." Şi îngerul lui Dumnezeu este blând, tăcut, milostiv şi ruşinos. Deci, când acesta se suie în inima omului, îl sfătuieşte la dreptate, la curăţie, la smerenie, la supunere, la dragoste şi la milostenie. Iar cel viclean este mânios, mândru şi urâtor, iute, zgârcit, urâtor de fraţi şi nesupus şi toate lucrurile cele rele le are. Deci, din lucruri să-l cunoaştem pe fiecare înger şi celui viclean să nu-i dăm loc în noi, ci, cu frica lui Dumnezeu, să-l gonim pe el. Iar celui drept să-i deschidem inima şi să-l primim pe el, ca să ne povăţuiască pe noi la adevăr şi de la vicleşugul diavolului şi de la smintelile lui să ne izbăvească pe noi.
Întru această zi, cuvânt al aceluiaşi Anastasie egumenul, 
despre mărturisirea păcatelor.
      Bine este, cu adevărat şi de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă, la părinţi duhovniceşti iscusiţi, iar nu la preoţi simpli şi neiscusiţi, nedestoinici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefolositoare şi prin canonul dat fără iscusinţă, să păgubească pe cela ce vine la spovedanie şi nefolositor şi leneş să-l facă. Deci, de vei afla un om duhovnicesc, care să poată să te îndrume pe tine, să nu te ruşinezi să te mărturiseşti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din sfinţi: "Cel înţelept în sufletul său, nu se ruşinează de căderea sa şi nu se sfieşte şi nici nu se sminteşte, a-şi mărturisi păcatele sale." Că, zice Ioan Teologul: "Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea"(I Ioan 1,9). Sunt însă mulţi din cei de rând, preoţi făţarnici, care fac lucruri de ruşine, nu numai umblând ei înşişi prin noroiul faptelor celor rele, ci, încă, se fac şi învăţători la rău, încât, nici ei înşişi nu ies la lumină, nici pe cei ce ar voi să vină, nu-i lasă. Drept aceea şi Domnul, pentru unii ca aceştia, a zis: "Voi vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi Împărăţia cerului înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi"(Matei 23,13). Şi iarăşi: "Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului." Şi: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer"(Matei 18,18). Iată pentru ce nu se cade a ierta păcatele pe plată şi fără de canon. Drept aceea, ca un om ce eşti, la om să te mărturiseşti, iar Dumnezeu, printr-însul întorcându-te şi învăţându-te, te va ierta ca şi pe David, prin Natan. Drept aceea şi zice: "Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine, Doamne şi cei ce cunosc mărturiile Tale. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra." Pentru că preoţii sunt slugi ale lui Dumnezeu şi împreună vieţuitori cu îngerii şi dătători de mântuire. Iar aceasta şi Apostolul o zicea: "Aşa să ne socotiţi pe noi, ca pe nişte slugi ale lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu." Că om pe om ajută, mustrându-l prin învăţătură spre pocăinţă, iar Dumnezeu curăţeşte păcatele celor ce se pocăiesc şi mai mult nu le mai pomeneşte. Pentru că a zis: "Spune-ţi tu, mai întâi, păcatele tale, ca să te îndreptezi."
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-teodor-trihina

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4