Proloagele din 17 noiembrie

Luna noiembrie în 17 zile: pomenirea celui dintre Sfinţi 

Părintelui nostru Grigorie, Taumaturgul, făcătorul de minuni, 

episcopul Neocezareei Pontului (+270-271).

Acesta a trăit în zilele lui Aurelian împăratul (270-275), născut în Neocezareea Pontului, aproape de ţara Armeniei, din părinţi bogaţi. Murind tatăl său, când Grigorie avea 14 ani, creşterea lui a rămas în grija mamei sale. Dar el începu să înţeleagă şi singur partea cea bună a vieţii şi, crescând în vârstă, creştea şi dreapta credinţă a lui Hristos într-însul. Mama sa l-a trimis la dascăli de seamă, învăţând limba latină şi meşteşugul vorbirii frumoase şi, curând, se dovedi atât de iscusit, încât se minunau mulţi de darurile lui. În căutarea celor mai vestiţi dascăli ai vremii, Sfântul Grigorie şi fratele său Atinodor ajunseră şi la Alexandria Egiptului, unde, întâlnind pe marele Origen(185-254), se făcură, vreme de trei ani, ucenicii lui, deprinzând de la dânsul învăţăturile Sfintei Scripturi. Tot în Alexandria, Sfântul învăţa cu osârdie meşteşugul doctoricesc şi minuna pe toţi tinerii din cetate prin viaţa lui curată şi plină de smerenie. Întorcându-se în cetatea sa, lumea se aştepta să-l vadă primind vreo dregătorie împărătească, mai ales după învăţătura căpătată la vestitele şcoli din Alexandria. Dar Sfântul, care între timp primise Botezul, părăsi toate măririle şi, lepădând şi averea sa, se retrase într-un loc singuratic, unde vieţui în rugăciune şi în adâncirea dumnezeieştii înţelepciuni a Sfintelor Scripturi. Deci, fericitul Grigorie, aflând că arhiepiscopul Fedim al Amasiei, la cererea creştinilor şi preoţilor, hotărâse să-l facă episcop al Neocezareei Pontului, socotindu-se nevrednic de asemenea cinste şi răspundere, a părăsit locul de linişte şi a rătăcit multă vreme, prin pustietăţi, pentru a nu fi găsit. În cele din urmă, însă, a fost aflat şi, numai după multe rugăminţi, s-a învoit a primi să fie părinte şi păstor creştinilor din Cezareea Pontului, îndrumându-i pe calea dreptei credinţe. Într-o scrisoare a sa, Sfântul Grigorie de Nyssa, care i-a scris viaţa, mărturiseşte că atunci când a fost sfinţit episcop, fericitul Grigorie al Neocezareei a scris un dreptar de credinţă cu privire la Sfânta Treime, regulă pe care a lăsat-o Bisericii sale şi care a ferit multă vreme pe credincioşi de rătăcirile eretice. Tot aşa, pe vremea prigoanei lui Decius (250-253), cunoscând omeneasca slăbiciune, Sfântul Grigorie sfătuia pe creştini să fugă şi să se ascundă, ca nu cumva, înfricoşându-se de cruzimea chinurilor, să se lepede de credinţă. Pentru credinţa lui puternică şi viaţa curată pe care o ducea, s-a învrednicit de mari daruri duhovniceşti şi a săvârşit nenumărate minuni, pentru care fapte i s-a dat numele de Taumaturgul, adică făcătorul de minuni. Nu se ştie anul în care a murit (270 sau 271), dar se zice că, pe patul de moarte fiind, Sfântul Grigorie a întrebat pe cei de aproape ai săi: "Câţi păgâni mai sunt în cetatea Neocezareei?" I s-a răspuns: "Se mai află şaptesprezece necredincioşi, care ţin la închinarea la idoli, dar cetatea întreagă crede în Hristos". Atunci, Sfântul a zis: "Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg către Domnul, atâţia necredincioşi, rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!" Şi, acestea zicând şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 

  Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia Ciobotarul şi a lui Ioan.

        Un om oarecare, vestit în lucrurile lumeşti, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieţii, ducea o viaţă smerită şi monahicească şi, îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeieşti, se sârguia să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea în rugăciuni şi cereri, năzuind şi sporind către fapte din cele mai înaintate şi mai mari, pe lângă toate celelalte sporiri ale lui, avea şi lucrul acesta nelipsit, că se ducea ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. De aceea, într-o noapte s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofii, ce se afla în Constantinopol şi, aflând uşile încuiate, fiind ostenit, a şezut acolo pe un scaun ce era aproape şi, şezând, îşi citea slujba cu glas şoptit. Şi, iată, s-a făcut o strălucire de lumină ce venea de undeva de afară şi, privind mai cu luare-aminte, a văzut un bărbat cucernic, care mergea în urma luminii aceleia. Deci, bucurându-se pentru acea vedere, lua aminte, mai bine voind să vadă ce are să facă omul acela. Şi, când a ajuns omul la porţile bisericii Sfintei Sofii, care erau închise şi-a plecat genunchii înaintea porţilor şi îndelung a făcut o rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile şi, făcând semnul Sfintei Cruci pe porţi, iată, o minune: îndată ele s-au deschis de la sine şi, împreună cu lumina, a intrat înlăuntru şi omul acela minunat. Şi, după ce a intrat în tindă şi-a plecat iarăşi genunchii pe podea, la locul unde era zugrăvită deasupra Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, sculându-se, a deschis şi acolo porţile şi, ajungând la porţile cele frumoase de argint din pridvorul bisericii, a făcut şi acolo destulă rugăciune. Apoi, cu semnul crucii, le-a deschis şi pe acelea şi aşa a intrat în biserică, cu totul fiind luminat. Deci, mergând în mijlocul bisericii şi-a ridicat mâinile, cerând îndurare de la Dumnezeu, iar după ce şi-a isprăvit rugăciunea, s-a întors şi a trecut prin tinda Bisericii, iar porţile s-au încuiat singure, prin dumnezeiască lucrare, îndată ce el a ieşit afară. Deci, stătea acel sfânt om Ioan şi căuta cu luare aminte unde va merge acel dumnezeiesc bărbat, după ieşirea din biserică. Şi, fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit Ioan a-l urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Şi abătându-se acela puţin din drumul drept, mergea spre calea cea pogorâtoare a Sfântului Mucenic Iulian şi, apropiindu-se de o prea micuţă casă şi bătând cu mâna în uşă, a strigat încet numele femeii ce era înlăuntru: "Maria !" Şi aşa, a intrat înlăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a luat de la el şi între ei a pogorât noaptea întunecată. Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candelă şi a dus-o bărbatului ei. Însă el nu s-a culcat pe pat, nici nu şi-a odihnit trupul în vreun alt chip, ci a început să lucreze, că era cizmar. Atunci şi cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înlăuntrul casei şi, căzând la picioarele lui, le uda cu lacrimi şi, rugându-l pe el, zicea: "Nu ascunde de mine cine eşti şi care este înalta vieţuire, prin care faci străine fapte pe care le-am văzut, cu ochii mei, eu însumi". Iar acel smerit vieţuitor zicea: "Iartă-mă, bătrânule, pentru Domnul, eu sunt om păcătos şi nu am la viaţa mea nici o faptă bună, că cine sunt eu, nevrednicul? Sau de unde am învăţat eu vreo înaltă vieţuire, precum zici, de vreme ce sunt sărac şi mă aflu ostenitor în cel mai neînsemnat meşteşug. Te-ai înşelat, omule, te-ai înşelat şi părere ai văzut, nu adevărul". Atunci bătrânul a adaus lacrimi peste lacrimi şi nu înceta a-l jura pe el cu numele lui Dumnezeu, ca să-i arate fapta bună cea mare a lui şi zicea: "De n-ar fi fost lucrul dumnezeieştii Pronii, ca să se descopere viaţa ta ascunsă, cu adevărat nu m-aş fi învrednicit eu, cel mai mic, să fiu martor acestui fel de taină". Deci, strâmtorat fiind de jurăminte, acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun şi, făcând mai întâi metanie bătrânulul, a început a zice aşa: "Bine, să ştii fratele meu, că pe pământ nici o altă ispravă n-am câştigat, decât să mă tăvălesc în noroi şi să mă întinez cu păcatele, cinstind mai mult desfătarea trupească. Iar după acestea, din bunătatea Dumnezeului meu, luând aminte la frica chinurilor ce vor să fie, după ce pe aceasta ce-o vezi am luat-o de femeie, n-am întinat curăţia trupurilor, ci amândoi cu unire păzim fecioria şi tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Şi, până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu noi păzim adevărata curăţie a sufletului şi a trupului, din dorinţa izbăvirii şi dragostea pentru Dumnezeul nostru. Voi adăuga încă şi alta, pentru legământul jurământului: Bogăţia mea toată nu este mai multă, fără numai trei arginţi şi jumătate şi cu aceştia, cumpărând piei lucrez meşteşugul cizmăriei şi câştigul pe care îl scot de acolo, îl despart în două: o parte, adică cea mai dreaptă şi de căpetenie o hărăzesc lui Hristos, împărţind-o la săraci, fraţii lui Hristos. Iar cealaltă parte, o cheltuiesc la trebuinţele noastre. Şi aşa, pururea petrecând, mă închipui, la înfricoşata judecată ce va să fie. Şi-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoşătoare ce au să-mi facă cumpliţii demoni". Iar Ioan, această povestire auzind-o şi minunându-se de curata şi fericita viaţă a pururea pomenitului Zaharia(că aşa se numea) l-a prea lăudat pe el, apoi, binecuvântându-l, a ieşit din casa lui cu mare bucurie. Apoi, s-a dus la casa unde găzduia, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce cu adevărat nu avea mândrie, fugind de amăgirea slavei lumeşti şi-a lăsat casa şi a fugit, rămânând cu desăvârşire necunoscut tuturor. 

 Întru aceastã zi, învãtãturã a lui Varlaam, către Iosaf, 

dar mai ales către noi.

          Ascultaţi, fraţilor şi fiilor, ce ni se cade a face după Botez. Să ne lepădăm de tot păcatul şi de toată patima şi să punem faptele cele bune la temelia credinţei, căci credinţa, fără de fapte, moartă este asemenea şi faptele fără de credinţă moarte sunt. Despre aceasta ne învaţă încă şi Pavel Apostolul: "Cu Duhul să umblaţi şi poftele trupului să nu le faceţi. Acestea sunt desfrânarea şi toată necurăţia şi celelalte fapte rele: luarea de mită, slujirea la idoli, otrăvirea, vrajba, sfada, iuţimea, mânia, cearta, erezia, iubirea de argint, clevetirea, beţia, mândria şi cele asemenea acestora. Căci cei ce fac acestea nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu. Că rodul Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea, sfinţirea sufletului şi a trupului, smerenia, sfărâmarea sufletului şi a trupului, sfărâmarea inimii, milostenia, nerăutatea, iubirea de oameni, privegherea, pocăinţa cea curăţitoare de toate păcatele cele făcute mai înainte, lacrimile cu pocăinţă, şi tânguirea pentru ale sale păcate". Că prin aceste fapte bune proslăvim pe Părintele nostru care este în ceruri. Că zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă asupresc pe voi, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, ca să fiţi fii Tatălui vostru Care este în ceruri. Că El răsare Soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Nu osândiţi, dar, ca să nu fiţi osândiţi, iertaţi şi se va ierta vouă. Şi nu vă faceţi comori pe pământ, unde rugina le strică şi furii le sapă şi le fură, ci faceţi-vă comoară în ceruri, unde nici molia, nici rugina nu o strică şi unde furii nu o sapă, nici n-o fură. Că unde vor fi comorile voastre, acolo vor fi şi inimile voastre. Nu vă îngrijiţi cu inimile voastre ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici cu trupul cu ce vă veţi îmbrăca, că ştie Tatăl vostru, Care este în ceruri, că vă trebuie toate acestea. Că Cel ce ne-a dăruit sufletul şi trupul, ne va da tuturor hrană şi haină. Cel ce hrăneşte păsările cerului şi florile câmpului atât le înfrumuseţează, cu atât mai mult pe voi ! Căutaţi, dar, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi pentru ziua cea de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Deci, toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi să le faceţi lor. Să intraţi pe poarta cea strâmtă în Împărăţia Cerurilor. Că largă şi desfătată este calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce umblă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea, care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află pe ea. Nu tot omul cel ce-mi zice Mie "Doamne, Doamne," va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cela ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este vrednic de Mine". Iată, acestea şi altele asemenea cu acestea, a poruncit Mântuitorul Apostolilor ca să-i înveţe pe credincioşi. Şi acestea toate se cade nouă a le păzi, dacă dorim să câştigăm desăvârşirea şi să ne învrednicim, după dreptate, de cununile cele nestricăcioase. Pe care fie ca Dumnezeu, dreptul Judecător, să le dăruiască tuturor celor ce iubesc arătarea Lui. 

 Întru aceastã zi, cuvânt despre Euharist, păstorul.

         Doi bătrâni, vieţuind în pustie, au rugat pe Dumnezeu să le arate lor în care măsură au ajuns ei. Şi le-a venit lor glas, zicându-le: "În cutare sat al Egiptului este un om, un mirean de rând, cu numele Euharist şi femeia lui, Maria; dar voi n-aţi ajuns încă la măsura acelora". Deci, sculându-se, bătrânii s-au dus la satul acela şi au întrebat de casa lui. Şi, aflând numai pe femeia lui, i-au zis ei: "Unde este bărbatul tău?" Iar ea le-a răspuns: "Este păstor şi paşte oile". Şi i-a adus pe ei în casa sa. Iar făcându-se seară, a venit Euharist cu oile sale şi văzând pe bătrâni, le-a gătit lor masă şi a adus apă, ca să le spele lor picioarele. Zis-au bătrânii: "Nu vom gusta nimic, de nu ne vei spune nouă faptele tale cele bune. Iar Euharist, cu multă smerenie le-a zis: "Eu sunt păstor şi aceasta mi-i femeia". Însă n-au primit bătrânii numai atâta, ci îl rugau pe el. Iar acela nicidecum nu voia să le spună. Apoi i-au zis bătrânii: "Dumnezeu ne-a trimis la tine". Şi, după ce a auzit acest cuvânt, îndată s-a temut şi le-a spus lor: "Iată aceste oi le avem de la părinţii noştri, iar dacă ne dăruieşte Dumnezeu dintr-însele vreun câştig, noi îl despărţim în trei părţi: o parte la săraci, alta la primirea de străini, iar a treia o cheltuim pentru trebuinţele noastre. Iar de când am luat pe femeia mea, nu ne-am spurcat nici eu nici ea, ci în feciorie am petrecut şi fiecare din noi deosebi dormim şi noaptea ne îmbrăcăm în haine de păr, iar ziua în hainele nostre. Iar până acum nimeni din oameni n-a ştiut cele despre noi". Deci, acestea auzind, bătrânii s-au minunat si, închinându-se, s-au dus în pustie, mustrându-se pe ei şi lăudând pe Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage17Nov.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1235

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie17.htm

Proloagele din 16 noiembrie

              

Luna noiembrie în 16 zile: pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei.  

       Sfântul Evanghelist și Apostol Matei era evreu de neam și a fost unul din cei 12 Apostoli ai Domnului. Înainte de a fi chemat de Domnul să-i fie ucenic, Sfântul fusese vameș în Capernaum, lângă lacul Galileii și se numea Levi. Vameșul era urât și disprețuit de popor, ca unul care era strângător de biruri și le amintea că sunt supuși romanilor. A primi să fii vameș însemna,  pentru ei, a primi să fii cel din urmă ticălos al neamului tău. Dar din acest Matei vameșul, Mântuitorul și-a făcut un dumnezeiesc Apostol, care, cel dintâi, a scris, ca martor de aproape, o istorie a vieții și faptelor dumnezeiescului său Învățător. Ca ucenic al Mântuitorului, Sfântul Matei și-a schimbat nu numai numele, numindu-se din Levi, Matei, ci a lepădat și viața lui dinainte, aducând la Hristos, în loc de biruri, suflete de oameni, începând cu viața sa și cu însuși sufletul său. Drept aceea, și Evanghelia sa, fericitul Matei a scris-o în două limbi: întâi în evreiește, adică în limba aramaică, pe care a vorbit-o și Mântuitorul, și o vorbea tot poporul, iar a doua oară, prin anii 62-63, în grecește, adică în limba care se vorbea pe atunci în toată împărăția romanilor, cu scopul ca vestea cea bună să o poată cunoaște cât mai mulți oameni. În sfânta lui Evanghelie, fericitul Matei descrie copilăria și faptele cele mai presus de fire ale Domnului, învățătura Sa cea dumnezeiască, patimile Lui cele mântuitoare și preamărita Lui Înviere. Dar, în Evanghelia sa, Sfântul Matei nu poate uita clipa când, stând la vamă, s-a întâlnit pentru prima oară față în față cu Mântuitorul și a auzit pe Domnul zicându-i: "Vino după Mine!" (Matei 9,9-13); nu poate uita cum el, îndată lăsând toate, a urmat Domnului și L-a primit pe Domnul în casa sa și, cum, de atunci, Domnul l-a învrednicit de s-a numărat cu cei 12 Apostoli ai Săi.  Eusebiu și Sfântul Epifanie ne spun că, după Înălțarea la cer a Mântuitorului și după ce s-a înțelepțit cu cele dumnezeiești în ziua Cincizecimii, primind puterea Duhului Sfânt, Sfântul Matei a scris Evanghelia sa, la rugămintea iudeilor veniți la credință și că Sfântul Apostol Vartolomeu a dus această Evanghelie și a lăsat-o în India. Tradiția Bisericii mai știe că, socotindu-și încheiată munca sa de Apostol al iudeilor, Sfântul Matei s-a îndreptat spre alte locuri ale răsăritului, străduindu-se să aprindă credința în Hristos printre perși, etiopieni și nubieni, smulgându-i din întuneric și aducându-i pe calea cea adevărată a vieții și a mântuirii. Nu se știe lămurit unde anume și-a sfârșit Apostolul viața și ostenelile sale. O tradiție spune că Sfântul Matei ar fi primit moartea de mucenic în Etiopia, fiind ars pe rug de necredincioși.  

Întru aceastã zi, cuvânt despre vederea Apostolului Pavel  

lângã  Sfântul Ioan Gurã de Aur. 

 În Constantinopol era un om cu dregătorie, care, fiind pârât de răuvoitori la împăratul, a fost izgonit din palate și scos din dregătorie. Deci, fiind el mâhnit, a mers la Ioan Gură de Aur, pe când acesta era patriarh în Constantinopol, însă în taină, ca să nu-l știe nimeni din cei ce-l pârâseră la împăratul, și gândea să-l roage pe fericitul Ioan să-l izbăvească pe el de mânia împărătească. Deci Ioan, chemând pe Proclu, fratele celui rânduit să-i aducă lui aminte plângerile, i-a zis: "Să-mi aduci aminte la noapte, când va veni acest om". Însă, avea obicei Ioan că scria noaptea. Și în acea noapte, luându-și condeiul a început a scrie la tâlcuirea Epistolelor Apostolui Pavel. Deci, a venit omul cel clevetit, cum îi poruncise lui, iar Proclu s-a apropiat de ușă și, căutând prin crăpătura ușii, a văzut pe Ioan șezând și scriind și pe cineva vorbindu-i deoparte, la ureche. Și era chipul aceluia cam pleșuv, iar barba deplină și lată Și, întorcându-se, a zis omului aceluia: "Îngăduieşte puțin că altul înainte de tine a intrat la dânsul". Iar după ce a zăbovit puțin, s-a sculat Proclu și a văzut asemenea pe Ioan scriind și celălalt șoptindu-i.   În același chip a fost și a treia oară. Apoi a început a toca de Utrenie. Atunci Proclu i-a zis omului: "Sculându-te, mergi la casa ta, că de acum nu mai vorbește cu nimeni". Și cu mare mâhnire s-a dus. Aceasta iarăși s-a petrecut și în a doua noapte și, asemenea, și în a treia noapte l-a văzut. Deci, s-a așezat Proclu lângă ușă. Dar omul acela iarăși, după obicei, a venit. Și, sculându-se, Proclu s-a apropiat de ușă, și privind, i-a văzut pe ei vorbind între ei. Atunci i-a zis omului: "Mergi la casa ta și să te rogi lui Dumnezeu ca să-ți ajute ție, că văd că cel ce vine la Patriarhul, de la Dumnezeu este trimis, de vreme ce nevăzut intră la dânsul". Iar, făcându-se ziuă, și-a adus aminte fericitul Ioan de omul acela, și chemând pe Proclu, i-a zis lui: "Oare n-a venit aici omul acela de care mi-ai spus mie, pentru pricina ce voia să vie la noi?" Iar acela, răspunzând, i-a zis: "Așa este cu adevărat, părinte, iată este a treia noapte a venirii lui aici". Iar el i-a zis: "Pentru ce nu mi-ai pomenit de dânsul?" Răspunzând iarăși, Proclu a zis: "Vorbeai cu altul tu însuți, pentru aceea n-am cutezat a intra la tine". Iar acesta a zis: "Cu cine? Că n-a fost nimeni la mine în această noapte". Atunci Proclu i-a spus cum era fața și chipul aceluia ce i se arătase lui și a adăugat: "gura lui era lângă urechea ta și în taină îți grăia ție, șoptindu-ți la ureche, iar tu scriai". Iar fericitul Ioan se minună, auzind acestea de la dânsul.  Și dacă a tăcut cu vorba, Proclu a căutat la icoana Sfântului Apostol Pavel și, văzându-i chipul întocmai așa ca al aceluia ce i se arătase lui, s-a închinat lui Ioan și a zis, arătând cu degetul la chip: "Întru acest chip era cel pe care l-am văzut". Atunci a cunoscut preaînțeleptul Ioan că Dumnezeu l-a ascultat pe el și l-a adeverit că lucrul lui este primit, că, tălmăcind Epistolele Apostolui Pavel, el scria ceea ce Apostolul însuși îi spunea să scrie. Deci, sculându-se, s-a rugat Domnului, mulțumindu-i că n-a trecut cu vederea ostenelile lui. Iar după aceasta, ducându-se la împăratul, l-a rugat pentru omul acela ce era în necaz; și l-a pus pe el împăratul din nou în vechea lui rânduială.  

Înt

Întru aceastã zi, învãţãturã a Pãrintelui nostru Pamvo cãtre ucenicii sãi.

       Ava Pamvo a trimis pe ucenicul său să vândă rucodelia sa. Și stând șaisprezece zile în cetate, după cum ne spunea nouă, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu. Și ascultând slujba bisericii, s-a întors la bătrânul. A învățat încă și câteva tropare. Deci, i-a zis lui bătrânul: "Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?" Răspuns-a fratele: "Cu adevărat avo, în lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta, că nici canoane, nici tropare nu cântăm. Că, mergând în Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și am fost în întristare multă că nu cântăm și noi canoane și tropare". I-a zis lui bătrânul: "Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Duhul Sfânt și vor urma cântărilor și glasurilor; că, ce umilință, care lacrimi se nasc din tropare? Oare când stă cineva în biserică, sau în chilie și își înalță glasul? Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm, cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândească și să cânte cântări cu viers și să pună glasurile în rânduială cu meșteșug și să-și clatine mâinile și să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și cu suspine, cu glas evlavios și umilit și măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.  Că, iată, îți zic ție, fiule, că vor veni zile când creștinii vor strica Sfintele Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Prooroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Și despre aceasta părinții noștri au zis: "Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtii, că neamul cel de pe urmă o să șteargă viețile părinților și să scrie după voia lor, că mare este nevoia ceea ce va să fie". Și a zis fratele: "Așadar, se vor schimba obiceiurile și așezămintele creștinilor și nu vor fi preoți în biserică, pentru ca să se facă acestea?" Și a zis bătrânul: "Într-acest fel de vremi, se va răci dragostea la mulți și nu va fi puțin necazul, năvăliri ale păgânilor și porniri ale popoarelor, neastâmpărare a împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni care nu vor ține seama de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și grabnici la mese, gâlcevitori, leneși la rugăciune și râvnitori la clevetiri, gata spre a osândi viețile bătrânilor și cuvintelor lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: "De am fi fost și noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi." Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de la fața celor pustnici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind săracului la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani chinuindu-i. Încă și în popor va intra necredința, desfrânarea, urâciunea, vrajba, zavistia, întărâtările, furtișagurile și beția". Și a zis fratele: "Ce va face, oare, cineva în vremile și în anii aceia?" Și a zis bătrânul: "Fiule, cel ce se mântuiește într-acest fel de zile, își mântuiește sufletul său și mare se va chema în Împărăția Cerurilor". 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage16Nov.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1234 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie16.htm

Proloagele din 15 noiembrie

Luna noiembrie în 15 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici şi Mãrturisitori:  Gurie, Samona şi Aviv.   

       Dintre aceşti Sfinţi Mucenici, Samona şi Gurie, s-au nevoit pentru dreapta credinţă în zilele împăratului Diocleţian (286-305). Gurie se trăgea din satul Sardochitia, iar Samona din Gonad. Şi, pârâţi fiind că sfătuiesc poporul să nu aducă jertfe idolilor neînsufleţiţi, au fost prinşi şi puşi la chinuri. Deci, îndată i-au spânzurat şi pe unul şi pe altul de câte o mână, atârnându-li-se de picioare pietre grele, care să-i tragă în jos; şi au stat aşa vreme îndelungată, de la al treilea ceas până la ceasul al şaselea, desfăcându-li-se, cu dureri cumplite, încheieturile mâinilor şi picioarelor. Pogorându-i apoi din spânzurătoare, i-au aruncat într-o temniţă umedă şi întunecoasă, cu picioarele prinse în butuci şi au zăcut acolo patru luni, chinuiţi de foame şi de sete şi în legături. Scoţându-i, iarăşi, păgânii se pregăteau să-i pună din nou la chinuri. Dar văzând pe Sfântul Gurie că este cu totul sfârşit de puteri, încât era mai mult mort decât viu, l-au scos a doua zi şi i-au tăiat capul. Iar pe Sfântul Samona, l-au spânzurat de un picior, cu capul în jos şi, ţinându-l aşa mai multe ceasuri, i s-au desprins genunchii şi s-a prăbuşit în chinuri neînchipuite şi i-au tăiat capul. Iar Aviv, diacon al bisericii fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu(302-324) că învăţa, în oraşe şi în sate, cuvântul Domnului. Deci, spânzurându-l pe un lemn, l-au bătut cu mare cruzime, de i-au umplut tot trupul de răni şi de sânge. Şi aducându-l iarăşi la întrebări şi nevoind să se lepede de Hristos, l-au băgat în foc şi aşa s-a săvârşit Mucenicul acesta. 

Întru aceastã zi, învãţãturã a Sfântului Ioan Gurã de Aur. 

      Să se ştie că cel ce face milostenie din dreapta avere şi ca un plăcut lui Dumnezeu vieţuieşte şi toată fapta bună o săvârşeşte, acesta mare este întru Împărăţia cerului. Iar, cel ce nu voieşte să rabde chinurile, nevoile şi asupririle vieţii, acela mic este înaintea lui Dumnezeu. Deci, spun iarăşi că cel ce vieţuieşte în credinţă şi în fapte bune primeşte cu bucurie chinurile, primejdiile şi toate asupririle, acela mare este înaintea lui Dumnezeu şi între oameni este întreg la minte şi între îngeri este slăvit. Iar cei ce în viaţa de aici greşesc şi nici un fel de primejdii nu primesc, aceia de mai mare osândă se fac vinovaţi. Iar cei ce, măcar de au şi greşit aici, dar rabdă nevoile, primindu-le cu pocăinţă, lăudând pe Dumnezeu şi rugându-se pentru cei ce le pricinuiesc lor nenorociri, aceia întocmai cu Sfinţii îşi vor primi soarta. Iar dacă cineva nu crede cuvântul acesta, să se gândească la nenorocirile lui Iov, la chinurile Apostolilor şi, mai mult decât toţi, la suferinţele lui Pavel. Că Iov, când făcea milostenie şi vieţuia după plăcerea lui Dumnezeu, atunci mic era înaintea lui Dumnezeu, iar înaintea oamenilor era slăvit. Iar când a primit primejdiile, atunci s-a făcut mare înaintea lui Dumnezeu şi slăvit s-a făcut între toţi Sfinţii. Asemenea şi Apostolii, când făceau minunile şi alte fapte bune, nu erau slăviţi. Dar când îndurau primejdii şi chinuri, atunci proslăviţi erau foarte. Iar Pavel a răbdat primejdii şi nevoi mai mult decât toţi, drept aceea şi cununi a luat mai multe decât toţi, că şi este cel mai ales decât toţi. Ca pentru cel ales, toţi aleşii să dobândească mântuire, pe care unii au şi câştigat-o. Că precum aurul lămurit este prin foc, aşa şi Sfinţii se lămuresc prin chinuri. Iar pe păcătoşi i-a slobozit Dumnezeu la răsfăţare, după a lor voie, că n-au voit hrana cea veşnică, ci de viaţa aceasta vremelnică s-au legat. Drept aceea, noi să ne legăm de cealaltă şi destule bunătăţi ne va da nouă Dumnezeu. Iar cei ce caută viaţa aceasta şi o iubesc pe ea, nu o vor primi pe cealaltă.  

Întru această zi, cuvânt despre aşezarea, ca patriarh,  a Sfântului Ioan Gură de Aur.          

      În vremea împărăţiei lui Arcadie, fiul lui Teodosie, murind Nectarie, patriarhul Constantinopolului, sfat a făcut împăratul cu toţi patriarhii, căutând cu sârguinţă un urmaş vrednic de scaunului patriarhiei Constantinopolului, în locul celui ce se mutase. Atunci s-au pornit toţi patriarhii de la scaunele lor la Constantinopol: Inochentie de la Roma, având cu sine un bărbat, vorbitor ales, pe care gândea să-l pună pe scaunul patriarhiei, Iuvenalie de la Efes, aducând pe sine pe un oarecare monah Alexandru, tâlcuitor de cărţi, Macarie de la Ierusalim, luându-şi pe Sisoie, arhidiacon cu rânduiala fiind, Teofil de la Alexandria, cu Isidor pustnicul, căruia îi făgăduia că-i va da scaunul Constantinopolului şi Flavian de la Antiohia, luând cu sine pe Ioan Gură de Aur, după porunca împăratului.  Deci, toţi patriarhii, fiind împreună cu împăratul în biserica Sfânta Sofia, în mijlocul tuturor strălucea Ioan ca soarele în loc întunecat; iar Teofil, multe ocări aducea asupra lui Ioan, vrând să pună în loc la patriarhie pe Isidor, încât mai pe urmă a zis: "Chiar de vă veţi iscăli voi şi veţi sfinţi pe Ioan, până la sfârşit, el nu va fi vouă patriarh". Iar ei, cercetând după canoane viaţa Sfântului Ioan, l-au descoperit ca pe un împodobit de Dumnezeu, plin de învăţătură, de Dumnezeu insuflată, şi de fapte minunate. Iar când şi-au pus peste dânsul mâinile, s-a făcut o minune, că tot altarul s-a umplut de văpaie. Şi, sfinţindu-l pe el, l-au aşezat în scaun în luna lui februarie, în 26 de zile. Şi ca un râu curgea învăţătura din gura lui.    

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage15Nov.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1233 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie15.htm

Proloagele din 14 noiembrie

Luna noiembrie în 14 zile: pomenirea Sfântului, slãvitului  şi întru tot lãudatului Apostol Filip.           

        Acest Apostol, unul din ceata celor 12 Apostoli, era din Betsaida Galileii, împreună cetăţean cu Andrei şi cu Petru, Apostolii. Şi multă înţelepciune avea acest dumnezeiesc Apostol, că se îndeletnicea cu cercetarea locurilor din Legea veche şi din Prooroci, despre Mesia cel aşteptat, pregătindu-se, astfel, a-L cunoaşte pe Acela, despre care încă nu ştia că venise pe pământ. Cu acest fel de dragoste aprinzându-se el pentru Mesia, iată că Cel dorit de El călătorea prin Galileea şi, aflându-l pe Filip, i-a zis lui: "Urmează-mi Mie".(Ioan,1,43). Şi, cunoscând pe Mesia în persoana lui Iisus Hristos, Filip lăsă totul şi se făcu unul din cei mai zeloşi ucenici, însoţind pe Iisus pretutindeni, luând aminte la viaţa Lui preasfântă, urmând sărăcia Lui şi învăţând de la Dânsul dumnezeiasca înţelepciune cu care avea să lumineze lumea. Cu drept cuvânt, aflând pe prietenul său Natanail, căruia Scriptura îi mai spune şi Vartolomeu, Filip i-a spus cu bucurie: "Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi Proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret",(Ioan,1,45). Şi aşa l-a dus la Iisus şi încă multe locuri se află în Evanghelie despre acest Apostol, care împărtăşea credinţa lui Hristos şi altora. Apostolii, fiind sortiţi să propovăduiască în lume, după pogorârea Duhului Sfânt, s-au răspândit, fiecare în părţile unde era chemat, pentru vestirea Evangheliei. Apostolul Filip, precum ne spun istoricii Teodoret şi Eusebiu, a predicat Evanghelia în cele două Frigii din Asia Mică şi în Ierapole. A străbătut, deci, mai întâi, toată Siria şi toată Asia Mică şi, întâlnindu-se cu Sfântul Apostol Vartolomeu, au pornit a lucra împreună la slujba Cuvântului. Mai aveau cu ei încă şi pe fericita fecioară Mariam, sora după trup a Sfântului Filip, care îi urma şi le slujea lor. Şi dacă au ajuns în Lidia, Apostolii au fost primiţi cu duşmănie de păgâni, au fost închişi în temniţă, bătuţi cu toiege, împroşcaţi cu pietre, încercând să-i ucidă. Şi n-au scăpat cu viaţă, decât prin mijlocirea binecredinciosului Ir, care, botezându-se şi Hristos făcând minuni cu el, Apostolii au putut pleca nu numai nevătămaţi, dar botezând pe toţi păgânii din cetate şi lăsând pe Ir episcop în urma lor. În calea lor prin Asia, cei doi Apostoli s-au întâlnit şi cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, propovăduind şi el Evanghelia tot prin Asia; şi unii de la alţii luând puteri, cu şi mai multă râvnă răspândeau sămânţa lui Hristos. Deci, au mers dumnezeieştii Apostoli în Ierapole, cetate plină de idoli. Şi se osteneau Sfinţii, ziua şi noaptea, povăţuind, învăţând şi vindecând, după cuvântul Domnului. Şi era în cetate un oarecare Stahie, care, de 40 de ani era orb; pe acela Apostolii, vindecându-l, a crezut în Domnul şi s-a botezat şi el şi toată casa lui. Şi s-a răspândit vestea în toată cetatea. Şi s-a botezat mult popor, crezând în Hristos. Iar dregătorul cetăţii, auzind de aceasta, a dat poruncă şi, prinzând în lanţuri pe Sfinţi, au legat de picioare pe Sfântul Filip şi l-au răstignit cu capul în jos şi, pe când îi găureau cu sfredelul gleznele picioarelor, Sfântul făcând rugăciune şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi îndată s-a cutremurat pământul şi, despicându-se, a înghiţit mult popor şi pe dregător, cei rămăşi căzând îngroziţi la picioarele Sfinţilor şi eliberându-i. Deci, aşezând pe Stahie episcop al noii Biserici şi îngropând moaştele Sfântului Filip, Apostolul Vartolomeu s-a dus în Armenia, unde a fost răstignit pentru Hristos, iar Sfânta Mariam s-a dus în Licaonia, unde s-a săvârşit în pace.   

Viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului   

      Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale. Văzând deşertăciunea lumii acesteia, i-a venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta. Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră. Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite. Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.

       Întru aceastã zi, cuvânt despre hirotonia, ca preot,  a Sfântului Ioan Gurã de Aur.             

      Lui Flavian patriarhul, primind scaunul Antiohiei şi umblând şi pentru cercetarea bisericească, pe când făcea rânduiala cântării de noapte, i s-a arătat îngerul Domnului, zicându-i: "Dimineaţă, sculându-te, să mergi în mănăstirea unde este plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi pe acela, luându-l, să-l hirotoneşti preot, că voieşte Dumnezeu prin el să lumineze pe mulţi oameni şi la cunoştinţa Sa să-i aducă şi să-l arate pe el de o cinste cu Apostolii, că vas ales este al lui Dumnezeu. Că, iată şi către dânsul sunt trimis de la Dumnezeu, ca să-i spun să nu se îndoiască de nimic, ci să facă toate cele poruncite lui de tine". Şi era Ioan în ceasul acela în osebita lui chilie, făcându-şi obişnuitele rugăciuni şi cereri către Dumnezeu. Deci, a venit la dânsul, fără de veste, îngerul Domnului, în haină luminoasă. Şi, Ioan temându-se foarte, după ce l-a văzut, a căzut cu faţa la pământ, tremurând cu totul. Şi, atingându-l pe el îngerul, l-a sculat, zicându-i: "Scoală, nu te teme". Şi i s-a arătat lui îngerul ca un om. Iar Ioan, adunându-şi mintea, a zis către dânsul: "Cine eşti tu, stăpâne, că chipul tău m-a tulburat şi spaimă a căzut asupra mea?" Iar acela, răspunzând, i-a zis lui: "Eu sunt îngerul Domnului şi sunt trimis la tine ca să-ţi spun Darul lui Dumnezeu, pe care îl vei primi acum". Iar Ioan a zis: "Rogu-mă ţie, stăpâne, nu mă pune pe mine să mă fac de ruşine, nici din viaţa aceasta liniştită nu mă lipsi pe mine, nu mă despărţi nici de adunarea aceasta preadulce a fraţilor mei". Răspunzând însă, iarăşi, îngerul i-a zis: "Cel ce a grăit lui Moise, zicându-i: "Iată, te-am făcut pe tine Dumnezeul lui Faraon, Acela puternic este să te facă şi pe tine la fel". Şi acestea zicându-i, îngerul s-a dus de la dânsul. Iar a doua zi, când vorbea el cu fraţii, iată au venit la dânsul doi din clericii lui Flavian, vestind venirea lui. Iar marele Ioan şi toţi fraţii, ieşind afară din mânăstire, l-au întâmpinat pe el şi i s-au închinat lui şi au intrat cu dânsul în mânăstire. Şi, patriarhul, căutând la fericitul Ioan, i-a zis: "Pace ţie, tămăduitorule al celor bolnavi cu sufletul şi cu trupul şi următorule al Sfinţilor Apostoli ! Sculându-te, să mergi cu noi, ca să facem voia Domnului pentru tine". Şi l-au dus pe cuviosul Ioan spre hirotonia rânduielii preoţeşti. Şi s-a făcut o minune în ceasul acela. Că după ce acesta şi-a plecat capul, când episcopul şi-a pus mâna pe dânsul, începând rugăciunea hirotoniei, fără de veste, s-a arătat un porumbel alb asupra capului fericitului Ioan. Iar episcopul, văzând aceasta şi toţi cei ce erau cu dânsul s-au înspăimântat, mult minunându-se. Şi s-a propovăduit aceasta în toată cetatea. Şi a petrecut fericitul în Biserica Antiohiei doi ani. Apoi a fost înştiinţat despre dânsul Arcadie împăratul(395-408) şi, trimiţând, l-au adus pe el cu cinste la patriarhie în Constantinopol. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage14Nov.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=12 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie14.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-apostol-filip

Proloagele din 13 noiembrie

Luna noiembrie în 13 zile: pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintele nostru  Ioan Gurã de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (+407).      

      Acest mare dascăl şi luminător al lumii a fost din marea cetate Antiohia, născut la anul 344, din părinţi dreptcredincioşi: tatăl lui se numea Secund şi era căpetenia Siriei, iar mama sa, Antuza. Din fragedă vârstă, a pierdut pe tatăl său, iar mama sa, nemaicăsătorindu-se, deşi era foarte tânără, şi-a închinat viaţa creşterii copilului ei. A fost botezat la vârsta de 20 de ani şi a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiţi dascăli din Antiohia: Libanius şi Andragatie. Încă de la început, Sfântul a arătat o mare dragoste către ştiinţa vorbirii şi, cu nevoinţă se puse la învăţătură şi, cu ascuţimea minţii ce avea, a deprins toată ştiinţa elinească. Tot aşa a ajuns şi la stăpânirea creştineştilor Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie şi pe Diodor, episcopul din Tars, căpetenia şcolii din Antiohia. Mai era în Antiohia şi o casă creştinească de asceţi, pe care o conducea un nevoitor mai în vârstă, Carterius cu numele, de unde Sfântul Ioan, şi alţi tineri ca el, dezgustaţi de o viaţă călduţă, fără duh de jertfă, făceau legăminte ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o mânăstire în cetate. Este timpul când Sfântul Ioan şi-a împlinit visul său de taină, de a duce o vreme, o viaţă pustnicească. În munţii din preajma Antiohiei a trăit, aşadar, patru ani de mânăstire cu viaţă de obşte şi doi ani de pustnicie, într-o peşteră. Deci, ajungând, astfel, la deprinderea vieţii ascetice, Sfântul Ioan a fost ridicat la rânduiala clericilor de Sfântul Meletie, arhiepiscopul, care-l şi botezase şi l-a sfinţit diacon(în 381), iar Flavian, urmaşul lui Meletie, l-a sfinţit preot(în 386). În această vreme, Sfântul Ioan a scris preafrumoasa lui carte "Despre preoţie", închinată prietenului său Vasilie, căutând să-şi îndreptăţească fuga lui de preoţie, socotindu-se nevrednic. Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul şi predicatorul neîntrecut al patriarhiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învăţătură. Din acest timp ne-au rămas, de la el, "Cuvântările asupra Evangheliei de la Matei", "Cuvântările despre statui" şi "Cuvântările la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel", toate adevărate îndreptare pentru o viaţă desăvârşită. Întâmplându-se între timp, că Nectarie, patriarhul Constantinopolului, a părăsit viaţa aceasta, Sfântul Ioan a fost chemat cu porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit patriarh al Constantinopolului, primind hirotonia canonică din mâinile patriarhului Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398. Ca patriarh, Sfântul Ioan s-a ostenit mult cu răspândirea credinţei şi convertirea la Ortodoxie a goţilor arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, pentru fecioare şi văduve. El n-a încetat nici a predica, pentru îndreptarea năravurilor, împotriva luxului, a lăcomiei şi pentru Evanghelia iubirii de oameni. Dintr-o pricină ca aceasta, după căderea de la putere a lui Eutropie, primul dregător al împărăţiei, Eudoxia împărăteasa s-a făcut vrăjmaşă Sfântului Ioan. Şi anume, pentru că, răpind ea, pe nedrept, via unei văduve sărace, ce se numea Calitropia, Sfântul a sfătuit-o să nu ţină lucrul străin cu sila. Şi, nevrând ea să asculte de cuvintele lui, Sfântul o mustra şi o asemăna cu Izabela şi cu Irodiada. Iar ea s-a făcut cu totul fiară. Şi a fost izgonit Sfântul din scaun, întâi de dânsa, după Sinodul ţinut la Stejar şi condus de patriarhul Teofil, care-l sfinţise episcop. Deci, după un timp, s-a întors Sfântul, la scaunul său. Iar, după două luni, a fost izgonit a doua oară şi surghiunit de împăratul, la Cucuz, în Armenia. Şi, îndurând Sfântul multe suferinţe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu, la Comane, în Armenia. Ultimele sale cuvinte au fost:"Slavă lui Dumnezeu pentru toate"(14sept.407). Dar lumea din Constantinopol nu s-a liniştit decât la anul 438, când patriarhul Proclu, unul din urmaşii Sfântului Ioan, a mutat, cu mare alai, moaştele Sfântului Ioan, de la Comane, la Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Tânăr şi sora sa Pulheria, au luat parte la serbare, cerând în genunchi iertare pentru părinţii lor. De atunci, sfintele lui moaşte odihnesc cu cinste în biserica "Sfinţilor Apostoli", din Constantinopol. Celui mai mare predicator din vremea de aur a creştinătăţii, Biserica îi serbează pomenirea de trei ori pe an: la 13 noiembrie şi apoi la 27 şi 30 ianuarie, precum şi în fiecare zi, când se săvârşeşte Liturghia lui. Ne spunea nouă părintele Tis de la Amasia că auzise pe Adelfie, fratele său, zicând: "Când Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, a fost izgonit şi surghiunit la Comane, petrecea în casa noastră şi pentru aceea multă îndrăzneală şi dragoste aveam către dânsul". Şi, zicea Adelfie, fratele meu şi episcopul de la Cucuz: "După ce fericitul Ioan s-a mutat la Domnul, fiind acolo în surghiun, mare mâhnire am avut, că un bărbat ca acesta, învăţător al lumii, care cu cuvântul său veselea Biserica lui Hristos, unul ca acesta în surghiun a răposat. Însă, m-am rugat Domnului cu multe lacrimi, ca să-mi arate mie în care rânduială este şi de este numărat între patriarhi. Şi mult rugându-mă eu, pentru aceasta, într-o noapte, am văzut în vis pe un bărbat foarte luminat la vedere. Şi m-a luat pe mine de mâna dreaptă şi m-a dus la un oarecare loc luminos şi preaslăvit şi mi-a arătat mie pe toţi învăţătorii Bisericii. Iar eu nădăjduiam să văd acolo cu dânşii şi pe doritul meu Ioan Gură de Aur. Şi, după ce mi-a arătat mie pe toţi şi mi-a spus şi numele fiecăruia dintr-înşii, iarăşi luându-mă de mână, m-a scos pe mine afară. Iar eu mergând după dânsul mâhnit că nu văzusem, cu arhiereii, pe fericitul Ioan". Deci, mi-a zis mie: "Ce-ţi este ? Şi de ce eşti mâhnit ? Că nimeni intrând aici, nu iese de aici mâhnit". Iar eu i-am răspuns: "Aceasta îmi este mie mâhnirea, că, pe iubitul meu Ioan Gură de Aur, nu l-am văzut cu ceilalţi episcopi". Iar el mi-a zis mie: "Zici de Ioan povăţuitorul pocăinţei ?" Şi i-am zis: "Aşa." Deci, mi-a răspuns mie, zicând: "Tot omul, în trup fiind, nu-l poate vedea pe acela. Că acela la Scaunul Stăpânului stă, între Serafimi şi Heruvimi. Şi m-am mângâiat de cuvintele lui". 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre osânda cea fãrã de sfârşit şi despre Împãrãţia Cereascã şi ca sã avem în minte întotdeauna la ziua ieşirii sufletului nostru.            

        Să intrăm, iubiţilor, fiecare întru a sa conştiinţă şi să ne gândim la păcate şi să facem judecată asupra noastră, ca nu cumva cu lumea să fim înstrăinaţi, că înfricoşătoare este Judecata, groaznic este locul şi plin de întrebare şi de frică, asemenea şi râul cel de foc care va curge. Să ne aducem aminte de ceea ce s-a zis în Evanghelie: "Îngerii alergând, cămara închizându-se, făcliile stingându-se, puterile trăgând în cuptorul cel de foc". Încă să te gândeşti şi la aceasta: dacă vreunuia dintre noi i s-ar scoate la iveală astăzi, înaintea a tot poporul, un lucru ascuns, apoi, cât nu s-ar ruga ca să piară mai bine, să se desfacă pământul cu dânsul ? Dar când ar fi martori răi de faţă la taina aceea ? Apoi, ce defăimare nu vom primi atunci când, înaintea a toată lumea, se vor aduce la iveală toate, într-o privelişte ca aceea, înaintea celor ştiuţi şi neştiuţi de noi, toţi luând aminte ? Oh, vai mie, cum voi spune vouă nevoia aceea ? De omenească nedumerire surprinşi, sau, mai bine încă se cade a zice, de frica de Dumnezeu, în ce chip vom fi atunci, spune-mi mie, când legaţi, cu dinţii scrâşnind, întru întunericul cel mai din afară vom fi goniţi ? Drept aceea, pe acestea ce vor să fie, căderea din împărăţie, adică, durerea, legăturile cele vestite din gheenă, întunericul cel mai din afară, viermele cel otrăvit, scrâşnirea dinţilor, scârba, greutatea râului celui de foc, cuptorul cel nestins, pe toate adunându-le şi înainte punându-le, averea aceasta adunată să o dezrădăcinăm, că boală este aceasta. Iar pe adevărata bogăţie luând-o, să ne izbăveşti, de această cumplită sărăcie, veşnicei Judecăţi şi bunătăţilor celor ce vor să fie să ne împărtăşeşti. Că, dacă ne vom sârgui şi ne vom ruga la Dânsul, apoi ne va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu vom cere de la Dânsul, nici nu vom face nimic de acest fel, apoi, cum vom fi noi iertaţi ? Că fapte bune nu vom îndeplini, dormind. Că nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia nu este cu putinţă a le afla niciodată cel ce doarme; cu cât mai vârtos cele duhovniceşti. Că şi de la un prieten, nimic nu va lua cîndva cel ce doarme; apoi, cum de la Dumnezeu ? Nici părinţii nu fac cinste fiilor celor somnoroşi; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stăpânii nu suferă pe slugile cele leneşe; cum, iarăşi Dumnezeu va suferi ? Pentru aceea, să ne strâmtorăm puţin aici, acum, ca în veci să ne veselim. Că strâmtoraţi se cade să fim aici; de nu, apoi acolo ne aşteaptă pe noi suferinţa. Pentru ce, dar, nu voim să fim obidiţi aici, ca acolo să ne odihnim de-a pururea ? Să suspinăm deci puţin, rogu-vă pe voi şi să ne tânguim aici, ca atunci să nu plângem. Aici, acest plâns este o faptă bună, iar acolo este fără de folos. Aici, puţină vreme te vei veseli, iar acolo fără de sfârşit te vei întrista. Să ne întristăm iubiţilor, până ce este vreme. Însă, foarte să ne îngrijim, ca să nu zicem, ca bogatul cel nebun(Luca,12,19,20). Dacă a iertat acum, acela se îngrijeşte de mântuirea sa. Deci, de ea să ne îngrijim acum ! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage13Nov.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1231 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie13.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-ioan-gura-de-aur-arhiepiscopul-constantinopolului

Proloagele din 12 noiembrie

 Luna noiembrie în 12 zile: pomenirea celui dintre Sfinţi Părintelui nostru  Ioan Milostivul, arhiepiscopul Alexandriei (+619).        

        Sfântul Ioan Milostivul a fost cipriot de neam, fiul lui Epifanie, domnul ţării, din Amatunda Ciprului, şi a trăit pe vremea lui Heraclie, împăratul Bizanţului(610-641). Singur la părinţi şi moştenind o mare avere, la vârsta cuvenită el s-a căsătorit şi a avut doi copii; dar murindu-i şi soţia şi copiii, Ioan şi-a împărţit averea la săraci şi a hotărât să trăiască, de aici înainte, în slujba lui Dumnezeu şi a celor lipsiţi şi în suferinţă, de unde şi numele de Milostiv, cum i se zicea, pentru multele fapte bune şi milostenii ce a făcut în viaţa sa, încât vestea despre dânsul ajunsese în toată partea de răsărit a creştinătăţii. Deci, când scaunul patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Heraclie, la cererea poporului, a înălţat la această treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, mai apoi a primit hirotonia şi a fost făcut păstor al Bisericii din Alexandria, punând astfel lumina în sfeşnic, cum zice Evanghelia. Aici, grija lui cea dintâi a fost cunoaşterea săracilor, pe care îi numea "stăpânii şi domnii mei", ca unii cărora Hristos le-a dat puterea să deschidă poarta cerului celor ce fac milostenie cu dânşii. Începând a paşte oile cele cuvântătoare, s-a sârguit, mai întâi, a-şi curăţi poporul de eresurile vremii. Tot în timpul păstoriei sale, a avut loc şi năvălirea perşilor în Ierusalim şi în alte părţi ale împărăţiei, ducând cu ei, o dată cu cinstitul lemn al Crucii, mulţimi de prinşi, pe care i-au luat pentru a-i vinde ca robi. Cu acest prilej, fericitul Ioan a trimis în ajutor corăbii cu grâu şi aur mult pentru răscumpărarea celor căzuţi în robie. A trimis, de asemenea, meşteri şi lucrători egipteni pentru refacerea caselor şi bisericilor stricate şi pângărite de năvălitori, precum şi oriunde era nevoie, care pline de hrană celor înfometaţi, săraci şi în suferinţă. Şi aşa, plin de râvnă pentru păstrarea dreptei credinţe şi pentru rugăciune, gata de orice faptă bună, în slujba săracilor, fericitul Ioan a petrecut mulţi ani pe scaunul arhieriei sale, multe minuni făcând, precum istoria lui ne arată. În anul 619, voind Sfântul să meargă la Constantinopol, pe drum l-au părăsit puterile şi, abătându-se pe la Cipru, a murit în Alexandria, locul naşterii sale, cinstit nu numai de creştini, ci şi de necredincioşi.  

Citeşte şi Viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru  Nil Pustnicul (+450)          

     Sfântul Nil era de neam ales din Constantinopol. În vremea împăratului Teodosie cel Mare(379-395), el avea înalta slujbă de prefect al capitalei. Trăia într-o familie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste pentru Dumnezeu, el s-a retras cu fiul său Teodul la Sinai, în vreme ce soţia lui s-a dus cu fiica ei, la o mânăstire de maici din pustia Egiptului. Când hoardele barbare au scăldat într-o baie de sânge muntele Sinai, Nil a scăpat cu fuga. Teodul a fost luat ca rob, însă a izbutit curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut. Episcopul din Eluza, la hotarul dintre Arabia şi Palestina, a sfinţit în preot atât pe tată cât şi pe fiu. Restul vieţii, Nil l-a petrecut, iarăşi, la muntele Sinai, ca pustnic. De numele lui Nil, tradiţia a legat o mulţime de scrieri, care de bună seamă, sunt de la mai mulţi scriitori. Dintre acestea, Sfântul Nil Sinaitul ar fi alcătuit numai cartea ce se cheamă "Povestiri", celelalte ar fi ale altora ca: Evagrie sau Nil din Ancira, adică Nil ascetul din Filocalie, care n-a trăit niciodată în Sinai, dar care era unul din marii îndrumători duhovniceşti ai timpului său, precum scrierile lui ne arată. Deci, alcătuind el cuvinte pustniceşti pline de toată înţelepciunea, înţelegerea şi folosul, cărţi care îndeamnă spre nevoinţă, cu puterea cuvântului şi cu darul Sfântului Duh şi aşa, aducând cu dumnezeiască dragoste pe mulţi, la Hristos, cu pace s-a săvârşit. 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie. 

         Cu milostenia şi cu credinţa se curăţă păcatele. Iar milostenie socotesc nu pe cea adunată din silnicia şi din jaful altuia, că aceea nu este milostenie, ci cruzime şi neomenie. Că ce folos este a dezbrăca pe unul şi a îmbrăca pe altul ? Că, chiar şi toată averea altuia de vom da, de nici un câştig nu ne este nouă. Şi dovadă este Zaheu care, atunci când îşi făcea rugăciunea la Dumnezeu, a zis: "Voi întoarce împătrit celor ce i-am năpăstuit". Iar noi, de mii de ori năpăstuind şi apucând, socotim că ne rugăm lui Dumnezeu; dar, oare, nu-L mâniem pe El, încă şi mai mult? Că, spune-mi mie, dacă ai fi adus la altar un cal mort, trăgându-l din răspântiile drumului, oare nu toţi te-ar fi gonit pe tine, ca pe un spurcat şi un ieşit din minte ? Deci, de ce nu te-aş mustra ? Că, dacă este adunătură din jafuri, nu este numai precum calul cel mort, ci cu mult mai rău. Şi tu acelaşi lucru faci, când, prin cuvintele tale, făgăduieşti lui Dumnezeu că te vei depărta de rele, iar, prin obiceiurile cele rele, ajutorezi din jafuri pe cei ce n-au şi, aşa, îţi aduci jertfa ta la altar. Dar acum, nu este numai aceasta singura greşeală, ci şi una mai cumplită decât aceea, că necinsteşti, adică, sufletele sfinţilor. Că altarul, masa aceasta, este de piatră sau de lemn şi se sfinţeşte şi se curăţeşte, iar acele suflete pe Însuşi Hristos Îl poartă şi tu îndrăzneşti a trimitea acolo, în ele, o necurăţie ca aceasta. Dar el zice, că nu dă ajutor din avuţia aceea, ci din altă avere curată. De râs sunt aceste cuvinte şi glume. Oare nu ştii că dacă întru averea ta cea multă vei cădea şi averea nedreaptă, aceasta pe toată o necinsteşte. Precum şi într-un izvor curat cineva aruncând gunoaie, tot izvorul îl face necurat, aşa şi lăcomia, intrând în bogăţie o strică pe ea. Pentru că, iată, s-a zis: "Din această pricină mai bine este a nu milui". De vreme ce şi Cain mai bine era să nu fi adus jertfa nicidecum, decât aducând jertfă proastă, să mânie pe Dumnezeu. Iar cel ce ajută, din cele străine, cum nu-l va mânia pe Domnul? Că zice Dumnezeu: "Jefuirea altuia este jefuirea Mea, iar nu din averea ta. Acela este stăpânul averii aceleia, chiar dacă de mii de ori o vei ţine tu pe ea. Eu ţi-am poruncit, zice Domnul, să nu jefuieşti, iar tu cu jafuri Mă cinsteşti". Şi oare nu-ţi va zice ţie: "Tu gândeşti fărădelegea, că Eu sunt asemenea ţie. Mustra-te-voi şi-ţi voi pune înaintea feţii tale păcatele tale". Să ne depărtăm deci, de cele nedrepte şi cele drepte să le facem, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.  

Întru această zi, 12 noiembrie, pomenirea Sfinţilor Martiri Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod, precum şi a altor nouăsprezece persoane care, fiind supuse bătăilor, s-au săvârşit.           

      Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de creştini ortodocşi. Despre copilăria lui ne-au rămas puţine cunoştinţe; se ştie doar că sfântul era fruntaş în comună şi cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Încă din tinereţe, pentru virtuţile sale şi pentru curajul său, a făcut parte dintr-un regiment militar al împărăţiei de la Viena. De aici, amânându-i-se eliberarea, a plecat din oastea stăpânilor săi de altă credinţă şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. În acest surghiun s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu pentru sine şi pentru semenii săi aflaţi în suferinţe şi în umilinţe de tot felul. Nevoinţele sale s-au înmulţit mai mult când a fost prins de cei rău credincioşi şi a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu, unde credinţa ortodoxă a strămoşilor săi era ameninţată de cei rău credincioşi. Astfel că, neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot uniat. Credinţa sa în Dumnezeu şi dorinţa sa de dreptate şi de adevăr nu l-au părăsit niciodată. Pentru aceasta, în anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, trecerea la uniatism prin militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. Împreună cu alţi români, el însuşi a fost la Viena unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri şi nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, fericitul Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă convertirii la catolicism. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, de tristă pomenire, trimis de Gurtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul, fiind însoţit de episcopul unit. În acele momente de grea încercare pentru creştinii ortodocşi, când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călăre, „mos Tănase Todoran”  în vârstă de 104 ani, potrivit tradiţiei şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le-a spus: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta Împărăteasă că suntem oameni liberi ! Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească ! Jos armele !”. Cuvintele înflăcărate ale evlaviosului bătrân au dat roade în inimile ascultătorilor săi şi astfel, soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos. Nu mult după aceea, stăpânirea a făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi. Din această pricină, la 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou din Salva, a avut loc schingiuirea apărătorilor credinţei strămoşeşti şi a libertăţilor umane. Binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc”. Împreună cu el şi-au aflat sfârşitul mucenicesc şi alţi trei tovarăşi ai săi: Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu. De asemenea, alţi nouăsprezece creştini ortodocşi au fost bătuţi cu vergi, mulţi dintre ei murind sub lovituri. Capetele sfinţilor martirizaţi au fost ridicate în pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. În astfel de chinuri s-a săvârşit vrednicul de pomenire Sfântul Martir Atanasie, vărsându-şi sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile fraţilor săi români din Transilvania. De atunci şi până astăzi, cinstirea nevoinţelor lui şi a celor pătimitori împreună cu el se face neîntrerupt în sufletele ortodocşilor năsăudeni. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin! 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage12Nov.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1230 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie12.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-nil-pustnicul