Proloagele din 1 ianuarie

Luna ianuarie în ziua dintâi: prăznuim Tăierea împrejur, cea după trup, a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

       Astazi, la opt zile de la Nasterea Sa, Domnul rabda taierea imprejur cea dupa trup, ca implinind Legea, sa dea in laturi randuiala trupeasca a legii vechi si sa aduca in lume o taiere imprejur nefacuta de mana: Taierea-Imprejur cea duhovniceasca a Sfantului Botez, adica "dezbracarea de trupul pacatelor carnii" (Col.2.11). Ca Fiu al Lui Dumnezeu si ca mare intemeietor al Testamentului celui vesnic, o data cu supunerea Sa la randuiala taierii imprejur, Domnul astazi pune capat, deci, legii vechi si face inceput randuielilor Testamentului celui Nou, scris pe tablele inimii oamenilor. Drept aceea, noi crestinii nu mai suntem tinuti la taierea-imprejur cea trupeasca, dar suntem tinuti sa ne supunem si sa implinim randuielile unei adevarate taieri-imprejur duhovnicesti. Suntem datori, indeosebi, ca Noul Legamant, intemeiat de Domnul Iisus sa savarseasca in noi o deplina supunere fata de Dumnezeu, a trupului nostru si a poftelor lui, o deplina daruire, o deplina patrundere cu puteri sfinte a acestui trup si a cerintelor lui, lucrare atat de insemnata in lupta noastra duhovniceasca, pentru ca nu este vorba de o taiere-imprejur numai a trupului, ci este vorba de o taiere-imprejur a inimii noastre, adica o taiere-imprejur care atinge toate gandurile, toate voile, toate simtirile noastre cele mai tainice, indepartand tot ce nu poate merge impreuna cu o adevarata cautare a lui Dumnezeu. Si aceasta taiere-imprejur a inimii nu-i cu putinta fara o adanca sfortare. Sarbatoarea Taierii-Imprejur este insa si sarbatoarea numelui lui Iisus. Ca taindu-se imprejur, Domnul a fost numit cu numele Iisus, cum spusese ingerul, mai inainte de a se fi zamislit. El in pantecele Fecioarei. Si praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seama trebuie sa aiba chemarea acestui nume in viata noastra duhovniceasca si cat de mare putere are acest sfant nume: "Ca Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat lui nume, care este mai presus de orice nume, ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al acelor ceresti si al celor pamantesti si al celor de sub pamant si orice limba sa marturiseasca, ca Domnul este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu Tatal" (Filip. 2,9-11)" "Si, acum, Doamne, intinde mana Ta, ca sa se faca tamaduiri, minuni si semne prin numele lui Iisus, robul Tau cel sfant "(Fapte 4,29-30)". Aceasta am luat-o de la Sfintii Parinti si o praznuim o data cu inceputul cununii anului. SI facem sarbatoare si zi domneasca, pentru toate cate Domnul S-a smerit si le-a primit pentru noi. Si daca s-au intors parintii Sai acasa, Iisus a vietuit dupa firea omeneasca, crescand cu varsta, cu intelepciunea, si cu Darul, spre mantuirea noastra. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinti, Pãrintelui nostru Vasilie cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei.

        Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, până in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate. Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul său Cezareea, apoi din Bizant, mergand până si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie. A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mânia imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii. Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul său, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti. S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, pe care a fãcut-o în Niceea.

            Odinioara, de nelegiuitul imparat Valens (364-378), in cetatea Niceea, s-au apropiat capeteniile ereziei ariene cerand ca, din soborniceasca biserica cea din cetatea aceea, sa goneasca poporul dreptcredincios, iar Sfantul locas sa-l dea adunarii lor celei arienesti. Si a facut asa imparatul cel rau, el insusi fiind eretic: a luat, adica, biserica de la cei dreptcredinciosi, cu sila, si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, in mare mahnire fiind toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasilie, aparatorul cel de obste al Bisericilor, la care toata multimea celor dreptcredinciosi venind, cu strigare si cu tanguire, i-a spus strambatatea ce li s-a facut lor de imparat. Iar Sfantul, mangaindu-i pe ei cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparat, la Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului sta in judecata sa". Iar intelepciunea zice: "Dreptatea imparatului la judecata se vede". Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe dreptcredinciosi din Sfanta Biserica si dand-o raucredinciosilor? Zis-a lui imparatul: "Tot la invinuiri te intorci, Vasilie? Nu ti se cuvine tie sa fii asa." Raspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Si infruntandu-se ei si impotrivindu-se sta acolo de fata mai marele bucatarilor imparatesti, numit Demostene acela, vrand sa ajute arienilor, a spus ceva cu glas incet ocarand pe Sfantul. Iar Sfantul a zis: "Vedem aici si pe necărturarul Demostene." Iar stolnicul, rusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Sfantul i-a zis: "Lucrul tau este sa ai grija de mancari, nu sa fierbi dogmele Biserici." Si a tacut Demostene rusinat. Iar imparatul, pe de o parte, maniindu-se si, pe de alta, rusinandu-se, a zis lui Vasilie: "Sa mergi tu intre dansii sa faci dreptate, dar asa sa judeci, ca sa nu judeci cu partinire poporului de-o credinta cu tine." Iar Sfantul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi si pe mine la surghiun sa ma trimiti si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti si Biserica sa o dai arienilor." Si, luand Sfantul scrisoarea de la imparat, s-a intors la Niceea. Si chemand pe arieni, le-a zis lor: "Iata, imparatul mi-a dat mie putere ca sa fac judecata intre voi si intre dreptcredinciosi pentru biserica pe care ati luat-o cu sila." Iar ei au raspuns lui: "Deci judeca, dar dupa judecata imparatului." Iar Sfantul a zis: "Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica." Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata până la al saselea ceas, strigand: "Doamne miluieste" si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati. Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi." Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: "Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul "Doamne miluieste."" Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zid. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei." Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o şură de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.

Altã minune a Sfântului Vasilie, despre femeia cea pãcatoasã.

               In zilele Cuviosului parintelui nostru Vasilie, era in Cezareea o vaduva de neam bun si foarte bogata, care petrecand in desfatari si intru placerea trupului, se robise pacatului si se tavalea in necuratia desfraului multi ani. Iar Dumnezeu, care cauta indreptarea tuturor, s-a atins de inima ei cu darul sau si si-a venit femeia intru sine. Si fiind ea in singuratate, cugeta la multimea cea nemasurata a pacatelor sale si a inceput a se tangui, zicand: "Vai mie, pacatoasa si desfranata, cum voi raspunde Dreptului Judecator pentru atatea pacate ce s-au facut de mine, casa trupului mi-am stricat, sufletul mi-am spurcat; vai mie, celei mai pacatoase decat toti, caci cui m-am asemanat cu pacatele? Desfranatei, sau vamesului? Ca nimeni nu a gresit asa ca mine. Mai ales ca, dupa Botez, atatea rautati am facut, de unde voi lua indrazneala sa cred ca ma va primi Dumnezeu, pocaindu-ma?" Asa tanguindu-se, si-a adus aminte de toate cele ce de la tinerete până la batranete le-a facut si, sezand, le-a scris pe hartie. Si mai pe urma decat toate a scris alt oarecare pacat mai greu, si cu plumb a pecetluit hartia. Apoi, instiintandu-se de vremea cand sfantul Vasilie, mergea la biserica, a alergat la dansul si, aruncandu-se inaintea picioarelor lui cu hartia, striga zicand: "Miluieste-ma Sfinte al lui Dumnezeu, pe mine ceea ce am gresit mai mult decat toti." Iar Sfantul, stand, a intrebat-o pe ea ce voieste de la dansul? Iar ea, dandu-i hartia cea pecetluita in mainile sale, i-a zis: "Iata Stapane, toate pacatele si faradelegile mele le-am scris in hartia aceasta si le-am pecetluit. Iar tu, placutule al lui Dumnezeu, sa nu le citesti pe ele, nici sa deslegi pecetea. Ci, numai cu rugaciunea ta, sa le dezlegi pe ele, ca eu cred ca Cel ce mi-a dat mie gandul acesta, te va auzi cand te vei ruga pentru mine." Iar Vasilie, luand hartia, a cautat la cer si a zis: "Doamne, al Tau unuia este lucrul acesta, că de vreme ce pacatele a toata lumea Tu le-ai ridicat, cu cat mai vartos poti sa curatesti pacatele unui singur suflet, pentru ca toate pacatele noastre nenumarate sunt la Tine, iar milostivirea Ta este nemasurata si neurmata." Aceasta zicand a intrat in biserica tinand hartia, si aruncandu-se pe sine inaintea Jertfelnicului, a petrecut toata noaptea, rugandu-se pentru femeia aceea. Iar a doua zi, savarsind dumnezeiasca slujba, a chemat femeia si i-a dat ei hartia pecetluita, precum a si fost, zicand catre dansa: "Ai auzit femeie ca nimeni nu poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu." Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite parinte, si, pentru aceasta, ti-am facut rugaciune ca sa aflu indurarile Lui." Aceasta zicand femeia, si-a dezlegat hartia si, si-a aflat toate pacatele sale sterse, afara numai de acel greu pacat scris pe urma care, era nesters, si vazand aceasta, femeia s-a inspaimantat, si batandu-si pieptul său, a cazut la picioarele Sfantului strigand: "Miluieste-ma robule al lui Dumnezeu Celui de sus, si, precum pentru toate faradelegile mele te-ai indurat si ai rugat pe Dumnezeu, asa si pentru aceasta te roaga, ca sa fiu cu totul curata." Iar Arhiepiscopul, milă fiindu-i de ea, a lacrimat si a zis: "Scoala-te, femeie, ca si eu om pacatos sunt si-mi trebuia si mie milostivire si iertare. Iar Cel ce a curatit pacatele tale, pe care le-a voit, puternic este ca si pacatul tau cel nesters sa-l curateasca, de te vei feri de acum pe tine de pacat si de vei incepe a umbla pe calea Domnului; apoi nu numai iertata vei fi, ci si slavei ceresti te vei impartasi. Insa, te sfatuiesc sa mergi in pustie si vei afla un barbat sfant, anume Efrem; aceluia sa-i dai hartia aceea si-l roaga pe el, ca sa mijloceasca spre tine milostivirea Iubitorului de oameni. Dumnezeu." Iar femeia, dupa cuvantul Sfantului, s-a dus in pustie si multa cale umbland, a aflat chilia fericitului Efrem si, batand, a zis: "Miluieste-ma pe mine, pacatoasa, Cuvioase Parinte." Iar Efrem, stiind cu Duhul pricina venirii ei, i-a raspuns ei: "Du-te de la mine femeie, ca om pacatos sunt, trebuindu-mi si mie ajutor de la altii." Iar ea i-a dat hartia, zicandu-i: "Arhiepiscopul Vasilie m-a trimis la tine, ca, rugandu-te lui Dumnezeu, sa-mi curatesti pacatul meu, cel scris in hartia aceasta, pentru ca pe celelalte pacate el le-a curatit, iar tu, pentru un pacat, sa nu te lenevesti a te ruga, ca la tine sunt trimisa." Iar Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiica, ci cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru pacatele tale cele multe, cu cat mai vartos pentru unul va putea a-L ruga. Deci, du-te dar, du-te si nu sta, ca sa-l afli pe el intre cei vii, mai inainte de a nu se duce catre Domnul." Iar ea inchinandu-se lui, s-a intors la Cezareea. Si, intrand in cetate, a sosit la ingroparea Sfantului Vasilie, pentru ca murise, si acum duceau sfantul lui trup la mormant. Si intampinandu-l femeia a inceput a striga cu multa tanguire catre Sfantul, ca si catre cineva viu, zicand: "Vai mie, Sfinte al lui Dumnezeu, vai mie, ticaloasa, pentru aceasta m-ai trimis in pustie, ca sa iesi in liniste din trup. Dar iata m-am intors fara folos, atata osteneala, in pustie, in zadar suferind. Sa vada Dumnezeu si sa judece, ca, desi puteai tu insuti sa-mi dai ajutor, la altul m-ai trimis." Acestea strigand, a aruncat hartia deasupra nasaliei Sfantului, spunand la tot poporul de osteneala sa. Iar unul din clerici, vrand sa vada, cei scris in hartie, a luat-o si desfacand-o, n-a aflat intr-insa nici o scrisoare, ci toata hartia era curata, si a zis femeii: "Nimic nu este aici scris. Nu te mai osteni, dar, fiindca nu stii ce a facut iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru tine." Si tot poporul, vazand minunea aceasta, a proslavit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o putere ca aceasta, robilor sai, si dupa mutarea lor.

Altã minune despre pãgânul ce a fost botezat de Sfântul Vasilie.

          Un pagan, anume Iosif, locuia in Cezareea si era atat de iscusit doctor, incat pe omul ce avea sa moara il cunostea dupa faţă, mai inainte cu trei sau patru zile, si-i spunea lui ceasul sfarsitului său. Iar de Dumneze-purtatorul Parintele nostru Vasilie, vazand cu Duhul intoarcerea lui Iosif la Hristos, ce avea sa fie, il iubea pe el foarte si adeseori, la sfatuirea sa, chemandu-l, il invata sa se lase de paganeasca lege si sa primeasca Sfantul Botez. Iar Iosif se lepada, zicand: "Intru care credinta m-am nascut, intru aceea vreau sa mor." Iar Sfantul i-a zis lui: "Sa ma crezi pe mine, ca nici eu nici tu nu vom muri, până ce tu nu te vei naste din apa si din Duh, ca, fara acest dar, nu-ti este cu putinta, ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu. Au doar si parintii tai nu s-au botezat in nor si in mare? Si n-au baut ei din piatra care era o inainte-inchipuire a lui Hristos, piatra cea duhovniceasca, care din Fecioara, pentru mantuirea noastra, S-a nascut, pe Care parintii tai L-au rastignit si, la ceruri suindu-Se, sade de-a dreapta Tatalui si de acolo va veni iarasi sa judece viii si mortii?" Inca multe si alte folositoare cuvinte ii spunea lui Sfantul, dar paganul ramanea in necredinta sa. Iar, cand a sosit vremea ducerii Sfantului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit Sfantul si a chemat pe doctorul cel pagan, ca si cum ajutor doctoricesc trebuindu-i de la dansul, si i-a zis lui: "Ce parere ai, Iosif, despre cursul vietii mele?" Iar el, privindu-l cu luare aminte, a zis catre cei de aproape si Sfantului: "Gătiţi toate cele de ingropare, ca va muri îndată." Iar Vasilie i-a zis: "Nu stii ce graiesti." Zis-a doctorul: "Sa ma crezi stapane, ca inca soarele astazi nu va apune, iar tu vei muri." Iar Vasilie i-a zis lui: "De voi trai până dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei face?" Raspuns-a Iosif: "Să mor!" Iar Sfantul i-a zis: "Cu adevarat sa mori pacatului, ca sa viezi intru Dumnezeu." Zis-a lui doctorul: "Stiu ce graiesti, stapane, iata ma jur tie ca, de vei fi viu până mâine, voi face voia ta." Si s-a rugat dumnezeiescul parinte Vasilie lui Dumnezeu, ca sa-i prelungeasca viata până a doua zi, pentru mantuirea paganului si i s-a indeplinit rugaciunea. Iar a doua zi, a trimis ca sa-l cheme, si doctorul nu credea, pe sluga care-l chema, că Vasilie este inca viu si s-a mirat mult de aceasta. Si căzând la picioarele Sfantului, cu inima curata, a zis: "Mare este Dumnezeul crestinilor si nu este alt Dumnezeu afara de El"; deci ma lepad de legea cea lepadata de Dumnezeu si marturisesc Legea crestineasca cea adevarata; deci porunceste, Sfinte Parinte, fără zăbavă, ca sa primesc Sfantul Botez eu si toata casa mea." Iar Sfantul Vasilie i-a grait lui: "Eu insumi te voi boteza cu mainile mele." Si apropiindu-se doctorul, a vazut mâna Sfantului cea dreapta si a zis: "Prea slabite sunt puterile tale, stapane si, drept aceea, nu vei putea sa ma botezi singur." Raspuns-a Vasilie: "Avem pe Ziditorul, Cel ce ne intareste pe noi." Si, sculandu-se, a intrat in biserica si, inaintea tuturor, a botezat pe pagan si pe toti ai casei lui si l-a numit pe el Ioan si l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, singur slujind intru acea zi si invatand pe cel nou botezat pentru vesnica viaţă si, rostind catre cuvantatoarele sale oi cuvinte de învăţătură. Si, asa, a trait până la ceasul al noulea. Apoi, dand cea mai de pe urma sarutare si iertaciune tuturor, multumire a inaltat lui Dumnezeu pentru toate cele negraite ale Lui daruri si, inca multumirea fiind in gura lui, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si s-a adaos Arhiereul catre Arhierei si marele tunet al Cuvantului catre propovaduitori, in ziua dintai a lui ianuarie intru al cincisprezecelea si cel mai de pe urma an al imparatiei lui Valens si intru al patrulea an al imparatiei lui Gratian, care a imparatit dupa Valentinian, tatal său. Sfantul, marele Vasilie, a pastorit Biserica lui Dumnezeu opt ani sase luni si saptesprezece zile. Si a vietuit de la nasterea sa cincizeci de ani. Iar paganul cel nou botezat, vazand ca Sfantul a murit, a cazut la picioarele lui si, cu lacrimi, a zis: "Cu adevarat, robule al lui Dumnezeu Vasilie, si acum n-ai fi murit, daca tu însuţi n-ai fi voit." Si adunandu-se multime de arhierei, au cantat psalmii cei de deasupra gropii si au ingropat cinstitele moaste ale Sfantului, placut al lui Dumnezeu Vasilie, in Biserica Sfantului Mucenic Evpsihie. Iar Sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, atunci episcop al cetatii Sozima, fiind instiintat de aceasta, a scris cunoscutul cuvant de ingropare. Si venind l-a citit pe el deasupra mormantului cu multe lacrimi, laudand pe unul Dumnezeu in Treime, Caruia se cuvine slavă în veci! Amin.

Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage01Ian.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie01.htm

Proloagele din 31 decembrie

Luna decembrie în 31 de zile: pomenirea Preacuvioasei maicei noastre Melania Romana (+430).

          Aceasta a trăit pe vremea împărăţiei lui Honoriu (395-423) şi Teodosie cel Tânăr (408-450). S-a născut în marea cetate a Romei, din părinţi de neam slăvit şi cu multe averi. Şi, iubind mult din tinereţe pe Domnul Hristos voia să-şi închine viaţa, în feciorie, slujirii lui Dumnezeu. La stăruinţele părinţilor, ea s-a măritat şi a fost mamă a doi copii. Apoi, murindu-i părinţii şi copiii, ea şi Apelie, bărbatul ei, s-au hotărât pentru o viaţă în slujba Domnului şi în curăţenie. Şi, părăsind cetatea, s-au aşezat la o locuinţă a lor, afară din cetate, unde primeau străinii ce mergeau pe acolo şi îngrijeau de cei ce erau în închisori şi în alte urgii. Iar, din multa avere pe care o moşteniseră, vindeau câte o parte, iar banii îi împărţeau săracilor şi pe la biserici. Şi s-au învrednicit a face mari milostenii, nu numai în Italia, ci şi în alte ţări îndepărtate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt şi Palestina. Şi n-au uitat nici pe săracii din jur, fiind tuturor mângâiere. Şi, după oarecare vreme, s-au mutat la alte moşii ale lor din Sicilia şi s-au învrednicit a face şi acolo nenumărate milostenii celor în suferinţă. Au vieţuit, apoi, vreme de şapte ani în cetatea Cartagina din Africa, viaţă de multă înfrânare, de post aspru, mâncând la două zile o dată, de neîncetate fapte bune, de privegheri şi rugăciuni. Tot uşurându-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers la Alexandria şi de acolo la Ierusalim. Şi, după ce au văzut cu evlavie Sfintele Locuri, au mers cercetând şi miluind mănăstirile şi sihăstriile din Egipt. Şi, întorcându-se în Ierusalim, a zidit o mânăstire de maici, şi, după moartea soţului ei Apelie, o mânăstire de călugări; iar ea, cu sufletul împăcat, s-a făcut smerită slujitoare tuturor în mănăstirea cea cu nouăzeci de fecioare, pe care o ţinea cu cheltuiala ei, pentru toate cele de trebuinţă. Şi, când a mers la Constantinopol, a fost primită cu cinste de Teodosie împăratul, că se făcuse vestit numele ei, prin milosteniile ce făcea, şi pe mulţi i-a întors la credinţă. Deci, slăbită de ani şi cuprinsă de mari dureri de piept a simţit Cuvioasa Melania că sfârşitul e aproape. Şi, chemând pe Teofil episcopul, a primit de la dânsul dumnezeiasca împărtăşanie şi, şezând surorile, le-a zis lor cuvântul ei cel din urmă: "Precum Domnului i s-a părut, aşa a şi făcut" Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zotic, hrănitorul de săraci.

         Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit şi luminat, şi se nevoia din copilărie, cu tot felul de învăţături ale filosofiei. Şi, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat şi dus la Constantinopol, cu voia şi cu porunca celui dintre împăraţi, marele Constantin şi a fost cinstit, de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu dânsul şi alţi oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcaşuri zidite de ei. Şi se povesteşte că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în Constantinopol şi că împăratul a dat poruncă să se arunce în mare cel ce va cădea într-acea boală.  O moarte ca aceasta neputând vedea acest cinstit om şi arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la împărat şi i-a zis: "Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult şi voi cumpăra mărgăritare şi pietre scumpe strălucitoare spre slava şi cinstea împărăţiei tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Şi îndată a poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu şi iscusită slugă ce era, dacă a luat aurul, a ieşit afară vesel. Şi, cu aurul, dând bun preţ, răscumpăra de la moartea aceea a înnecului pe cei ce erau daţi de prefect la pierzare. Pe leproşi îi ducea de cea parte de Bizanţ, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Şi, făcând acolo corturi şi colibe, îi odihnea într-însele. Această câştigată de Dumnezeu neguţătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult ajutor bolnavilor în toate zilele, şi erau mulţi cei care se temeau că aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate. Într-aceasta, a murit şi marele şi de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată împărăţia răsăritului fiul său Constanţiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian şi pe mulţi dreptcredincioşi i-a chinuit pentru credinţă.  Şi îi era urât şi fericitul Zotic, fiindcă era dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar, aflând acum bună pricină, îl defăima că, prin săracii miluiţi de el, a venit în cetate boala leprei. Şi s-a întâmplat de a căzut întru acea boală şi fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotic, dând slujitorilor obişnuita plată, a cumpărat-o şi a pus-o cu ceilalţi leproşi. Deci, făcându-se foamete şi ajungând cetatea la lipsă de bucate, împăratul a încercat să afle pricina foametei; iar năpăstuitorii şi duşmanii adevărului, găsind vreme potrivită, au început a-l pârî pe Sfântul Zotic, zicând că el era pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproşi, care erau mulţime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, îşi stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele şi pietrele cele scumpe. Şi, Sfântul, auzind că împăratul a dat poruncă să-l prindă, s-a grăbit şi, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Şi, văzându-l împăratul i-a zis: "Venit-a corabia care aduce mărgăritarele şi pietrele cele scumpe?" Cuviosul a răspuns: "A sosit împărate. Pentru aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău şi o vei vedea cu adevărat." Deci, împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe fraţii întru Hristos, împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse. Deci, sosind la locul acela şi văzând pe leproşi cu lumânări aprinse, împăratul minunându-se de mulţime, a zis: "Ce sunt aceştia?" Iar Zotic, arătând cu degetul, a zis: "Aceştia sunt, o, împărate, pietrele cele fără de preţ şi mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat cu multă trudă." Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a aprins de mânie şi a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catâri sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viaţă, rupându-se mădularele lui de pietre.  Deci, îndată făcându-se aceasta, stând împăratul şi privind, slujitorii au îmboldit catârii cu ţepuşe. Şi, catârii trăgând pe Sfântul cu alergătură sălbatecă, i s-au risipit lui mădularele în bucăţi şi i-au sărit ochii. Şi aşa, târât, fericitul şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Şi la locul sfârşitului său a izvorât izvor de apă curată, care tămăduieşte toată boala şi slăbiciunea. Şi nu numai acestea. Ci o minune, însuşi împăratul şi-a venit în fire şi i-a părut rău de ceea ce făcuse. Şi, cu zdrobită inimă, zicea că, din nesocotinţă, au fost acele ce a făcut. Şi, înţelegând sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casă mare leproşilor, cu cheltuiala împărăţiei. Şi îndată a poruncit de a îngropat cu multă grijă şi cu nespusă cinste trupul Sfântului. Şi se face pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor. 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică.

         Povestit-a un bătrân că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de acela despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând aşa: "Eu, minunatule om, copilă încă fiind, aveam un tată blând şi liniştit din fire, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o petrecea zăcând pe pat; şi, aşa trăia retras, încât rar, când şi când se întâlnea cu cineva. Şi, când se întâmpla de era sănătos, cu munca câmpului îndeletnicindu-se, îşi petrecea acolo viaţa, iar roadele le aducea acasă. Şi atât de mult tăcea, încât se părea, celor ce nu-l ştiau, că era mut. Aveam încă şi mamă, cu totul deosebită de tatăl meu. Că ea iscodea şi cele de dincolo de satul nostru şi atât era de limbută faţă de toţi, încât niciodată nu o vedeai cât de puţin tăcând, uneori certându-se cu alţii, alteori cuvinte necuviincioase şi fără de rânduială grăind. Încă şi beţie de vin, cu bărbaţii desfrânaţi petrecea şi, ca o desfrânată, era mult cheltuitoare şi rău cârmuia cele din casă, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu ne ajungeau, că ei i se încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi, aşa vieţuind, nu i s-a întâmplat ei, vreodată boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă. Deci, topindu-se tatăl meu de îndelungate boli, s-a întâmplat de a murit şi îndată s-a pornit împreună tot văzduhul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogora de sus, încât nici măcar puţin să ieşim din casă, nu puteam, vreme de trei zile, întru care şi tatăl sta neîngropat în casă. Iar oamenii satului, acestea văzând, grăiau nenumărate vorbe asupra răposatului, zicând: "Vai, ce răutate era împreună cu noi şi nu ştiam. Acesta, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasă nici să fie îngropat." Însă noi, ca să nu se strice trupul înlăuntru şi casa să ne-o facă de nelocuit, scoţându-l afară, măcar că ploaia era foarte mare, l-am îngropat cum am putut. Deci, mama, luând mai multă libertate, şi mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare, făcând casa ei casă de desfrâu, cheltuia averea în desfătări fără sfârşit, încât ne lipseau mai de toate.  Şi, abia după multă vreme, sosindu-i şi ei moartea, aşa îngropare a avut, încât şi văzduhul se părea că ajută la îngroparea ei. După moartea mamei mele, fiind eu acum trecută de vârsta copilăriei şi poftele trupului sculându-se asupra-mi şi tulburându-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală: "Oare, care viaţă voi urma?" Şi ziceam întru sine: "Oare viaţa tatălui meu să aleg şi întru blândeţe şi cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela, aşa petrecând, nici un bine nu a dobândit, ci totdeauna de boli şi de necazuri, care îl topeau, a avut parte şi aşa s-a dus de aicea şi nici a se îngropa ca ceilalţi oameni n-a fost lăsat. Deci, de ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii care era? Au nu pururea petrecea în desfrânări? Şi s-a dus din viaţa aceasta întru sănătate şi fără de nici o pătimire. Aşa trebuie, dar, şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora."   Deci, după ce am socotit eu, ticăloasa, să urmez calea maicii mele, a sosit noaptea şi, adormind eu, a venit asupra mea un bărbat voinic la trup şi înfricoşător la vedere şi, căutând la mine încruntat şi cu mânie, mă întreba cu glas aspru, zicând: "Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale?" Iar eu, cu totul înspăimântată de frică fiind, nici nu îndrăzneam a cauta la dânsul. Iar acela, iarăşi, cu glas înfricoşător grăia: "Vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale." Şi, văzându-mă că, de frică, eram cu totul cuprinsă şi aproape ieşită din minţi, îmi aducea el aminte de toate câte cugetam eu în sinea mea. Şi eu, puţin venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam să mă învrednicească de iertăciune. Iar el, luându-mă de mână, a zis: "Vino să vezi şi pe tatăl tău şi pe mama ta şi, după ceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi ţie."  Deci, scoţându-mă, m-a dus într-un loc şes, cu livadă, întru care erau pomi de multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumuseţea, încărcaţi cu tot felul de roade. Acolo, umblând eu, împreună cu el, m-a întâlnit tatăl meu şi, cuprinzându-mă, mă săruta, fiică dorită numindu-mă. Şi eu, îmbrăţişându-l pe el, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. Iar el a zis: "Acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar, de vei urma căii mele, nu după multă vreme, vei veni aicea." Şi, încă mai rugându-mă eu să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicând: "Vino, să vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri văzute, la care viaţă este de folos să te placi. Deci, ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de groază şi de tulburare, îmi arată un cuptor, arzând cu foc cu mari vâlvătăi, şi oarecari inşi stând lângă cuptor. Iar eu, căutând în cuptor, am văzut într-însul pe mama mea, afundată în foc până la gât, şi mulţime nenumărată de viermi mâncând-o din toate părţile, iar ea scrâşnea şi clănţănea cu dinţii de usturime. Şi, văzându-mă ea pe mine, cu plâns mă chema, zicând: "Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fără de sfârşit! Vai mie, ticăloasa, că pentru puţină dezmierdare, ce fel de osândă mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticăloasa, că în locul desfătărilor celor vremelnice, în ce statornică osândă mă chinuiesc! Ci miluieşte-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, care aşa mă ard şi mă topesc! Adu-ţi aminte de hrana care ai primit-o de la mine şi mă miluieşte şi-mi dă mâna şi mă scoate de aici." Iar eu, înfricoşându-mă de inşii aceia cumpliţi ce stăteau aproape şi neîndrăznind a mă apropia, ea iarăşi striga, cu lacrimi: "Fiica mea, ajută-mi mie şi nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieşte în gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit." Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul către dânsa, am întins mâna să o trag.  Şi focul, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am început a mă văieta şi a suspina cu plâns. Iar cei ce erau în casă, deşteptându-se de vaietele mele şi sculându-se şi aprinzând lumina, alergau la mine şi mă întrebau care este pricina vaietelor. Şi, venindu-mi întru sine, le-am povestit lor cele ce am văzut. De aceea, am urmat vieţii tatălui meu şi mă rog ca împreună cu el să fiu, încredinţată fiind din lucrurile însăşi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste şi slavă sunt gătite, celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi întru dreapta credinţă şi iarăşi ce fel de osândă primesc cei ce îşi cheltuiesc viaţă lor în pofte şi desmierdări. Pentru aceasta, fraţilor, să ne oprim de la păcate şi să ne îndreptăm aici ca să scăpam de acele chinuri amare şi să primim de la Dumnezeu viaţa şi petrecerea cea fericită a drepţilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava în veci! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage31Dec.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1279

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie31.htm

Proloagele din 30 decembrie

Luna decembrie în 30 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Anisia, fecioara, din Tesalonic (+298).

         Aceasta a trăit în zilele nelegiuitului împărat Maximian şi era din Tesalonic, având părinţi cinsititori de Dumnezeu, de bun neam şi înstăriţi. Şi, săvârşindu-se ei, Sfânta a vândut toate avuţiile sale şi cerceta pe cei săraci. Şi celor legaţi în temniţe, pentru credinţă, le da cele de trebuinţă şi, spălându-le rănile, ca şi celor bolnavi le slujea. Şi, împărţind toate, şi-a tocmit o casă şi lucra cu mâinile, câştigându-şi hrana şi cele de trebuinţă, întru sudoarea feţei sale. Şi aşa, petrecea în osteneli şi nevoinţe, în post şi privegheri, fiind ea, cu viaţa şi cu fapta, plăcută lui Dumnezeu. Deci, mergând ea la biserică, după obicei, iată unul din ostaşii împărăteşti, închinători la idoli, i-a ieşit înainte şi, apucând-o, o trăgea spre capiştea idolilor, unde se serba praznicul soarelui, şi o silea să jertfească dracilor. Şi, mărturisind ea pe Hristos, ostaşul a dat să-i smulgă acoperământul de pe cap, iar ea, împotrivindu-se cu bărbăţie, îl scuipă în obraz. Şi, mâniindu-se, ostaşul scoase sabia şi o înfipse în coastele ei, străpungând-o. Şi aşa fericită Muceniţă şi-a primit slăvitul sfârşit. 

Întru această zi, povestire din Limonar, despre un bătrân milostiv.

        Într-o oarecare lavră a Perghiei, era un oarecare stareţ, sfânt, neagonisitor şi milostiv foarte şi neavând nimic, fără numai o pâine. Şi, într-una din zile, a venit un sărac la chilia lui, cerând milostenie, iar el, neavând nimic, afară de pâine, pe aceea scoţând-o, a dat-o săracului. Şi săracul i-a grăit lui: "Nu voiesc pâine, ci hrană." Şi stareţul, vrând să-i fie de folos, luându-l de mână, l-a dus în chilia sa. Iar săracul nimic alta n-a aflat, fără numai hainele cu care stareţul era îmbrăcat. De o bunătate ca aceasta a stareţului umilindu-se, săracul a dezlegat săculeţul său şi toate câte le avea le-a vărsat în mijlocul chiliei şi a zis: "Primeşte acestea, bunule bătrân, că eu de aiurea voi cere pentru mine, cele de trebuinţă." 

Întru această zi, cuvânt de învăţătură al lui Eusebiu Pamfil, despre pocăinţa lui David.

        Natan acela, Proorocul, a vorbit în pilde cu David, din care învăţa şi arăta că, după o mare cădere, i s-a întâmplat lui David greşala aceea. Şi cuvântul mai arată că nu înaintea a tot norodul l-a mustrat pe el, că, după ce a dat, zice, faţă cu dânsul, iar nu de faţă cu alţi martori i-a grăit. Iar David, nu numai că şi-a mărturisit greşeala sa, ci, s-a mărturisit şi oamenilor, celor de după dânsul, scriind acel psalm cunoscut, când a intrat el la Batşeba, femeia lui Urie. Deci, intrând la dânsul, Natan Proorocul i-a spus pentru care pricină a fost el lăsat să cadă într-o faptă rea ca aceea. Şi anume, pentru cuvântul acela, pe care l-a zis întru sine aşa: "Eu am zis, întru îndestularea mea: Nu mă voi clinti în veac". (Ps. 29,5). Iar, dar, că, înălţându-se cu mintea, a grăit un cuvânt ca acesta, că, adică, nu se va prăbuşi niciodată şi va petrece neschimbat şi fără de patimă, întru îndestularea lui. Greu cuvânt şi mândrie afară din cale. Pentru că: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps. 126,1). Deci, acestea şi Apostolul, ştiindu-le, n-a îndrăznit să zică: "Nu mă voi clăti în veac", ci se îngrijea, zicând: "Nu cumva, altora propovăduind, eu singur să fiu nepriceput şi nelămurit." Şi ne învăţa: "Nimeni să nu se laude, la oameni, ci cel ce se laudă întru Domnul să se laude; Şi celui ce i se pare că stă, să se păzească pe sine, ca să nu cadă." Să înţelegem dar, fraţilor, cum David numai cu un cuvânt, lăudându-se, a greşit. Pentru aceea şi diavolul i-a întins lui cursa, că, adică, să greşească cu Batşeba. Dar, înălţându-se, s-a smerit şi a postit. Cu atât mai mult ni se cade nouă, fraţilor, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne înălţăm cu mărire deşartă. Să ne aducem aminte de cei flămânzi, care umblă în sărăcie, cum se zbuciumă, cum se chinuiesc cu gerul, cu viforul, cu foamea şi se luptă cu golătatea, uneori nici acoperământ având, iar de noi sunt trecuţi cu vederea. Deci, de voim să ne facem nouă înşine pe Dumnezeu, milostiv, să aducem în casele noastre pe unii ca aceştia, să arătăm spre dânşii dragoste mare şi să nu-i deznădăjduim de a lor mântuire, ca, printr-înşii, să câştigăm şi noi milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia Se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage30Dec.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1278

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie30.htm

Proloagele din 29 decembrie

Luna decembrie în 29 de zile: pomenirea celor patrusprezece mii de Mucenici, care au fost ucişi de Irod, în Betleem.

      Irod, văzând că a fost batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Asupra magilor care l-au batjocorit pe el, iar apoi, asupra Împăratului iudeilor, Cel de curând născut. Se mânia asupra magilor, că nu s-au întors pe la dânsul, nici nu l-au vestit despre prunc. Iar asupra lui Hristos se mânia, temându-se ca nu cumva să-i ia de la dânsul împărăţia, că socotea că Hristos avea să împărăţească cu împărăţie pământească, neştiind el că Împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta. Deci, ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici pe filosofi să se răzbune, pentru că ei plecaseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, mânia sa a vărsat-o asupra nevinovaţilor prunci, ca o fiară cumplită, când este rănită de cineva, care nu ia seamă numai la acela de care a fost rănită, ci pe oricine i se întâmplă înaintea ochilor ei, pe acela îl răpeşte, la el se repede, îl rupe ca pe însuşi acela care a rănit-o. Aşa şi Irod, rănit fiind, de mânie şi neaflând pe aceia de care a fost rănit, a omorât pe pruncii, care cu nimic nu-l vătămaseră pe el. Şi, trimiţând ostaşi înarmaţi, ca spre război, a ucis pe toţi pruncii cei ce erau în Betleem şi întru toate hotarele lui, de la doi ani şi mai în jos, după vremea ce aflase de la magi. Pe Iisus nu l-a putut ucide însă. El se găsea departe de locul măcelului, în Egipt. Şi facem astăzi prăznuirea acestor 14000 de prunci nevinovaţi, ucişi de Irod, căutând să ucidă pe Hristos, că a unora ca acestora este Împărăţia lui Dumnezeu. Dar uciderea pruncilor nu e străină nici de viaţa noastră de taină. Duhovniceşte, şi noi putem avea pe mâinile noastre sânge de prunci nevinovaţi. Ori de câte ori am minţit un suflet, ori de câte ori am fost pentru altul o pricină de păcat, duhovniceşte am ucis, ca şi Irod, un suflet nevinovat. Şi, în taină, Dumnezeu ne întreabă, ca şi pe cel dintâi ucigaş: "Cain, unde este fratele tău?" Şi ne mustră: "Vai de acela prin care vine sminteala. Ar fi mai de folos pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceştia mici să păcătuiască." Şi mai este şi o altă ucidere de prunci nevinovaţi, ori de câte ori înăbuşim bunele îndemnuri pe care Dumnezeu le seamănă în sufletele noastre, ori de câte ori nu le lăsăm să aducă roada lor binecuvântată, e ca şi cum am ucide nişte prunci în leagăn. Şi auzim atunci sufletul, ca şi Rahila, plângând aceşti copii, care nu mai sunt. Dumnezeului nostru slavă! 

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Marcel, egumenul mănăstirii neadormiţilor (+485).

         Acest Preacuvios, Părintele nostru Marcel, era din cetatea Apameia, din Siria, din neam slăvit şi luminat. Părinţii săi, murind, i-au lăsat multă avere. Şi, măcar că era în floarea vârstei, nu s-a lăsat furat de ispitele lumii, ci îşi împărţea timpul între învăţătura cărţii şi nevoinţele duhovniceşti. Cugetând la legea Domnului, s-a aprins de dragostea celor cereşti. Şi, lăsându-şi moşia sa, s-a dus la Efes, unde a fost primit de nişte creştini evlavioşi. Dornic de nevoinţe, a mers de a aflat pe Sfântul Alexandru, la mănăstirea neadormiţilor, cunoscând dumnezeiasca şi înalta lui petrecere. Deci, petrecând el la acea mânăstire şi alergând cu râvnă de necrezut, pe calea nevoinţelor şi la fapta cea bună, după moartea lui Alexandru şi a lui Ioan urmaşul său, i s-a dat păstoria mănăstirii. Şi a cârmuit mănăstirea cu multă înţelepciune şi cu puteri făcătoare de minuni. A fost părtaş la Sinodul din Calcedon şi a osândit pe Eutihie şi eresurile lui, dimpreună cu părinţii Sinodului. Şi, adormind întru a sa mănăstire, s-a mutat către Domnul. 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului, Părintelui nostru Nifon, cum putem, la suflarea cea mai de pe urmă, cu pocăinţă, cu lacrimi, şi milostenie, să plăcem lui Dumnezeu.

          A văzut Cuviosul Nifon doi îngeri înalţând un suflet la cer. Iar după ce s-au apropiat de vama desfrânării şi de alte vămi ale păcatelor, au început cei mai mari draci de la vamă să se mânieze şi să se tulbure, zicând: "Cum de îndrăzniţi voi să treceţi sufletul acesta pe lângă noi, fiindcă al nostru este?" Grăit-au îngerii către dânşii: "Cum să fie al vostru şi ce semn aveţi pe el, spuneţi-ne nouă." Zisu-le-au lor aceia: "Până la moarte, răutăţile toate le-a făcut. Şi, iată, sufletul acesta este robit de patimi şi a murit fără de pocăinţă şi nu s-a lăsat de păcate nicidecum, până ce a murit, rob fiind păcatului, şi lucrător al nostru a fost până acum." Deci, atunci, a grăit unul din îngeri lui Dumnezeu: "Întru adevăr, noi nu vă credem nici pe voi, nici pe tatăl vostru, diavolul, că de toată minciuna sunteţi plini, viclenilor. Să se cheme aici îngerul căruia la Sfântul Botez, i s-a dat lui spre păzire; şi acela va spune adevărul." Iar după ce-l chemară acolo, l-au întrebat pe el îngerii: "Să ne spui nouă, sufletul acesta căitu-s-a de fărădelegile sale, sau întru păcate a murit?"  Răspuns-a îngerul şi a zis: "Eu nu sunt om, nici duh viclean şi nu voiesc să spun minciună, ca toţi aceşti draci. Ci, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, vă spun vouă, că, din ceasul când a început a se îmbolnăvi, de atunci a început a lăcrima, mărturisindu-şi păcatele sale. Şi, întinzându-şi mâinile sale la cer, se ruga lui Dumnezeu şi, pentru că l-a iertat, Dumnezeu îl stăpâneşte. Slavă judecăţii Lui celei drepte." Şi, auzind îngerii cei purtători de lumină îşi râdeau de diavolul şi de dracii lui. Apoi, dracii au răspuns, zicând către îngeri: "Dacă se cade să fie mântuit acesta, apoi toată lumea va primi mântuire şi toţi păcătoşii; şi în zadar ne ostenim noi." Atunci, iarăşi le-au zis lor Sfinţii Îngeri: "Luaţi aminte ticăloşilor, că oricâţi ar fi cei care, din tinereţe, au greşit, dar pe urmă s-au mărturisit şi s-au pocăit, apoi să ştiţi că de toate acele păcate, pe toţi i-a iertat Dumnezeu. Şi măcar că de au mai şi căzut în oarecare răutăţi, dar îndată lăcrimând, pocăindu-se, suspinând, şi făcând milostenie la săraci, aceştia, degrabă au primit iertăciune.  Deci, ce vi se pare vouă, ticăloase fiare cumplite, oare se cade să câştige mântuire sufletul acesta, sau nu? Însă să ştiţi că Dumnezeu le este judecător acelora care, prin pocăinţe, îşi aruncă nădejdea către Dânsul. Şi acestea ne-au ieşit nouă la lumină prin pocăinţă. Şi tot ce se arată în Dumnezeu, lumină este. Drept aceea, câţi oameni îşi mărturisesc cu lacrimi păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, cu smerenie multă şi cu suspinuri şi se căiesc de lucrurile rele, primesc de la Milostivul Dumnezeu iertarea păcatelor lor. Iar cei care întru fărădelegi vor muri, tăinuindu-le faţă de Dumnezeu şi nemărturisindu-le, acelora Dumnezeu le este judecător şi-i va mustra în vecii cei nesfârşiţi." Acestea zicându-le, îngerii au ruşinat duhurile cele viclene. Şi aşa s-au dus spre porţile cereşti şi s-a mântuit sufletul acela. Dumnezeului nostru slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage29Dec.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1277

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie29.htm

Proloagele din 27 decembrie

Luna decembrie în 28 de zile: Sfinţii douãzeci de mii de Mucenici, ce au ars în Nicomidia.

         Nelegiuitul împărat Maximian (304-311), biruitor întorcându-se din războiul ce purtase împotriva etiopienilor, şi socotind că zeii şi idolii i-au adus lui biruinţa în lupte, a voit să aducă jertfele cele de mulţumire zeilor, în Nicomidia. Deci, a trimis în toate părţile vestitori, ca să pornească pe toţi supuşii săi să se închine, împreună cu împăratul, la chipurile zeilor ce erau acolo. Drept aceea, s-a adunat în cetatea aceia mulţime nenumărată de popor, de nu încăpea prin case şi petrecea pe uliţe, şi pe câmpul din vecinătate, aşteptând porunca împăratului. Şi era praznicul Naşterii Domnului, din anul 304 de la mântuirea lumii. Şi printre cei adus cu sila de ostaşi, se afla mulţime multă de creştini care, nevoind să meargă la capiştea idolească şi aflând că în biserica cetăţii Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, săvârşeşte Liturghie, au mers în mare număr la biserică şi ascultau slujba ce se săvârşea acolo.   Deci, Maximian, aflând de aceasta, s-a mâniat şi, trimiţând ostaşi, aceştia au încuiat pe dinafară uşile bisericii, ca să-i dea foc şi să ardă pe creştini. De aceea, aflând episcopul, s-a grăbit de a boteza pe cei ce nu erau încă botezaţi, şi i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile şi Preacuratele Taine, îmbărbătându-i să primească moartea pentru Hristos. În vremea aceasta, slujitorii împărăteşti au aprins lemnele şi flăcările au cuprins toată biserica şi toţi creştinii dinlăuntru au ars ca nişte făclii vii. Iar pe uliţele cetăţii, ostaşii tăiau cu săbiile pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos. Şi au pierit atunci ca la 20 000 de Mucenici. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte şi ne mântuieşte pe noi. Amin. 

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre Ioan Colovul.

           Se spune despre ava Ioan Colovul că, după ce a mers la un părinte teban, care petrecea în pustiul Schitului, a luat părintele lui un lemn uscat şi l-a răsădit şi i-a zis lui: "În toate zilele să-l uzi pe acesta cu un ulcior de apă, până ce va face rod." Însă, era apa departe de dânşii, atâta cât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Deci, până la trei ani udându-l, s-a prins lemnul acela şi a făcut rod. Şi părintele lui, culegând rodul, l-a dus pe el la biserică, grăind: "Fraţilor, veniţi de vedeţi şi mâncaţi din rodul acesta al ascultării. 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre flãmânzire şi post.

         Sunt mulţi care zic: "De ce trebuinţă este postul la cei care vieţuiesc în curăţie?" Dar aceasta este o întrebare a celor leneşi şi slabi. Că, cine a fost mai curat decât Adam? Şi încă şi pe acesta nu l-a lipsit Dumnezeu de post. Pentru că ceea ce i-a zis lui: "Din toţi pomii ce sunt în Rai să mâncaţi, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi dintr-însul" - acesta este chip al postului. Şi de vreme ce de acest post a fost trebuinţă în Rai, apoi cu cât mai mult, afară din Rai este el trebuitor. Dacă, mai înainte de răni, era trebuinţă de ierburi vindecătoare, apoi, cu cât mai vârtos, în vreme de răni? Deci, până nu veni încă războiul asupra noastră, a fost trebuinţă de arme, cu cât mai mult acum, când stăm în mijlocul  războiului poftelor?Încă să cunoaşteţi cât se mânie Dumnezeu, când se huleşte postul şi cât îl iubeşte pe cel ce îl ţine cu cinste. Adam n-a cinstit postul; drept aceea a auzit glasul Domnului, zicându-i: "Pământ eşti şi în pământ vei merge." Iată cât se mânie Dumnezeu când defaimă cineva postul, că moarte aduce asupra celui ce nu poartă de grijă de el. Dar, iată acum puterea postului. Că postul întoarce jumătate din calea ce duce la moarte. Pildă şi dovadă despre aceasta avem nu de la doi oameni sau trei, ci de la un popor întreg, al cetăţii celei mari a ninivitenilor, care era aproape de pieire, de nu s-ar fi întors cu pocăinţă şi cu post. Şi aceştia, adică, neavând lege, nici ştiinţă de ceva, şi singuri şi-au pus lor lege: postul. Deci, noi cum să ne lepădăm de acela pentru care avem o mulţime de dovezi?  Că Moise şi Ilie, când voiau să se apropie şi să vorbească cu Dumnezeu, la post alergau mai întâi şi mâini pătrunse de post aveau ei ridicate spre cer. Încă şi Însuşi Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos a flămânzit, vreme de patruzeci de zile, netrebuindu-I lui post, ci dându-ne nouă armă de biruinţă asupra a toată puterea diavolului. Dumnezeului nostru slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. 

Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage28Dec.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1276

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie28.htm

Proloagele din 27 decembrie

Luna decembrie în 27 de zile: pomenirea Sfântului şi întâiului

Mucenic şi Arhidiacon Ştefan(+33).

        Făcându-se, oarecând, întrebare, între saduchei, farisei şi elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii zicând că este prooroc, alţii că este înşelător, alţii că este Fiul lui Dumnezeu, fericitul acesta, întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a stat într-un loc înalt şi bine a vestit şi a mărturisit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a zis: "Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi este tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul acela care crede şi nu se îndoieşte de Iisus Hristos, că El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre, Care S-a născut din Fecioara cea sfântă şi curată, aleasă, mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat. Că pe cei orbi, i-a făcut să vadă, pe cei leproşi, i-a curăţit, dracii i-a gonit şi pe toţi ne-a mântuit". 

 Iar ei, auzind aceasta, se certau cu dânsul, grăind împotrivă. Şi, hulind pe Domnul cel propovăduit, l-au dus pe Ştefan la adunarea sfatului, la arhierei, că nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi duhului care vorbea, precum scrie la Faptele Apostolilor. Şi au adus martori mincinoşi, care au zis: "Noi l-am auzit pe acesta grăind cuvinte de hulă împotriva Templului şi a Legii şi, că Iisus Nazarineanul va schimă obiceiurile pe care ni le-a dat Moise". Şi pe când îl învinuiau, cei din sobor au văzut faţa lui Ştefan strălucind, ca o faţă de înger. Şi, umplându-se de râvnă, Ştefan a adus împotriva lor cuvânt de mustrare, precum odinioară Ilie, zicând către dânşii: "Oameni tari în cerbicie şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt; cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi". Iar ei, auzindu-l şi neputând suferi, s-au pornit cu nespusă mânie şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Dar, căutând la cer, Ştefan a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta slavei şi a zis: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7,56). Şi, astupându-şi urechile, necredincioşii s-au aruncat asupra lui, l-au scos afară din cetate, şi-l ucideau cu pietre, pe când el se ruga pentru dânşii, zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Şi, acestea zicând, a adormit. Sângele Mucenicilor este totdeauna o sămânţă care aduce roade. La uciderea lui Ştefan era un tânăr, care păzea hainele ucigaşilor Mucenicului. Se numeşte Saul şi el se învoise la uciderea ce se făcea. Dar iată, rugăciunea şi sângele lui Ştefan au biruit în taină şi acest Saul, după ce s-a întâlnit cu Domnul, pe drumul Damascului, s-a făcut Sfântul şi marele nostru Apostol Pavel. Sângele Mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului. 

  

Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Teodor, cel scris cu fier ars în foc, fratele lui Teofan poetul(+850).

       Sfântul Teodor, împreună cu fratele său Teofan, au trăit pe vremea lui Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor Icoane (829-842) şi mult s-au nevoit, amândoi, pentru cinstea şi închinarea la Sfintele Icoane. Deci, fiind bătuţi fără de milostivire, după porunca lui Teofil, li s-a scris pe fruntea lor, cu fier ars în foc, aceste stihuri iambice: 

 Toţi care au alergat la Ierusalim, acea cetate, 

 Unde picioarele lui Dumnezeu-Cuvântul, cele preacurate, 

 Spre întemeierea lumii, au stătut. 

 La cinstit loc, aceştia au văzut 

 Vase viclene, înşelătoare a deşartei credinţe, 

 Fapte rele de ruşine, cu cuget rău lucrând. 

 De acolo, s-au izgonit, ca nişte tulburători fiind. 

 Deci, ca unor făcători de rele, feţele scriindu-li-se. 

 Se osândesc, iarăşi izgonindu-se. 

      Deci, după ce li s-au scris stihurile acestea, au fost trimişi în surghiun, unde marele biruitor Teodor s-a mutat către Domnul. Se zice însă că la vremea când a adormit Sfântul, s-a dus la el un mare bătrân şi a auzit pe Sfinţii Îngeri, care cântau cântări duhovniceşti, cu care împreună a cântat şi el. Deci, prin aceste cântări, Dumnezeu a arătat cât cinsteşte pe sluga sa Teodor. 

Întru această zi, cuvânt despre un cãlugar, care a înviat pe femeia ce n-a putut sã-l înşele.

          Era un călugăr oarecare, în părţile cele mai de jos ale Egiptului, singur vieţuind şi la un loc pustiu. Şi, iată, din îndemnul satanei, o oarecare femeie desfrânată, auzind de dânsul, a zis unor tineri: "Ce-mi veţi da mie şi eu voi ruşina pe călugărul vostru?" Iar ei au făgăduit ce-i vor da ei un lucru scump. Deci, ea, după ce a înserat, mergând, a sosit la chilia călugărului, ca şi cum s-ar fi rătăcit. Şi, după ce a bătut în uşa lui, văzând-o pe ea, călugărul i-a zis: "Cum ai venit aici?" Iar ea, plângând, a răspuns: "M-am rătăcit şi am ajuns aici." Şi, primind-o, a intrat ea în ograda lui, iar el a intrat în chilia lui şi s-a încuiat acolo. După aceea, iată, a început ticăloasa a striga: "Părinte, fiarele mă mănâncă." Iar el, iarăşi, tulburându-se, a zis: "De unde mi-a venit ispita aceasta?" Apoi, de judecata lui Dumnezeu temându-se, deschizându-i uşa, a băgat-o pe ea înăuntru. Şi îndată a început diavolul a-l săgeta pe dânsul spre ea. Iar el, cunoscând asprimea vrăjmaşului, şi-a zis întru sine: "Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul lui Dumnezeu lumină este." Şi, sculându-se, a aprins o lumânare. Şi, aprins fiind el de poftă, zicea: "Cei ce fac păcate ca acestea, aceia în muncă vor merge. Deci, să mă încerc pe mine aici; oare, putea-voi suferi focul cel veşnic?" Şi, punându-şi degetele sale deasupra lumânării, le-a ars pe ele şi nici nu simţea când ardeau, de iuţimea înfocării trupeşti. Deci, aşa făcând de cu seara până în ziuă, şi-a ars toate degetele sale, iar ea, văzând cele ce se făceau, de frică s-a făcut ca o piatră. Apoi, venind a doua zi, tinerii aceia ziceau: "Venit-au aici o femeie în noaptea aceasta?" Iar el le-a răspuns: "Aşa este iat-o înăuntru, doarme." Şi, mergând, au aflat-o pe ea moartă. Şi i-au zis lui: "Părinte, a murit." Atunci bătrânul şi-a descoperit mâinile sale şi le-a arătat lor, zicând: "Vedeţi ce mi-a făcut mie fiica vrăjmaşului; mi-a prăpădit degetele mele." Şi le-a spus lor ceea ce se făcuse. După aceea, le-a zis lor: "Scris este să nu răsplăteşti rău pentru rău." Şi, făcând rugăciune, a înviat-o pe ea; apoi s-au dus aceia şi s-au întors la Dumnezeu. Drept aceea, fraţilor, să cunoaştem şi noi vitejia şi răbdarea acestui fericit părinte, care cu atâta de mare patimă a desfrânării a luptat încât şi degetele şi-a ars, în vreme ce noi nu putem a suferi nici un gând. Toate acestea, însă diavolul le aduce asupra noastră şi el se luptă cu noi neîncetat. Deci, rogu-vă pe voi, iubiţilor fraţi, să ne întrarmăm mintea noastră, spre Dumnezeu, cu privegheri, cu rugăciuni, cu luptă şi osteneli şi neîncetat să vărsăm lacrimi înaintea Stăpânului Hristos şi prin aceasta, să biruim trupul şi pe diavolul, ca pe un rău asupritor. Să alegem, aici, calea cea strâmtă, ca să aflăm, acolo, calea cea desfătată, care ne duce pe noi la Împărăţia Cerurilor. Că, dacă aici vom alege calea desfătării, apoi, vom merge necăjiţi dincolo, departe de Dumnezeu, unde viermele nu doarme, şi unde focul nu se stinge, precum a zis Domnul. 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur,

pentru cei ce, împãrtãşindu-se, nu aşteaptã sfârşitul Liturghiei.

        Vreţi să vă spun ce faptă săvârşesc cei care pleacă din biserică înainte de sfârşitul slujbei şi care nu ascultă cuvintele de mulţumire? Este cu putinţă să vă vină greu ceea ce am să vă spun, dar mare nevoie este ca lucrul acesta să fie spus. Când Iuda era la Cina Cea din Urmă, în vreme ce toţi ceilalţi stăteau la masă cu Domnul, el s-a ridicat de la Cină şi, sculându-se, a ieşit. Pe acela îl urmează şi aceia care pleacă înainte de cea din urmă rugăciune de mulţumire. Că dacă n-ar fi ieşit, n-ar fi ajuns vânzător; dacă n-ar fi părăsit pe ucenici, nu s-ar fi pierdut; dacă nu s-ar fi despărţit de turmă, nu l-ar fi găsit pe el singur lupul şi nu l-ar fi mâncat; dacă nu s-ar fi răsleţit de păstor, nu l-ar fi răpit pe el fiara sălbatică. Şi iată, el se adună cu iudeii, iar Apostolii ies, cântând, cu Stăpânul.  Şi, acum, iubiţilor, să ne gândim la cele spuse. Iată, Domnul îţi împărtăşeşte trupul Său. Când te ospătezi cu mâncare trupească, îndată, după ospăţ, mulţumeşti. Dar, când tu, care eşti om şi de o fire netrebnică, te împărtăşeşti cu o hrană duhovnicească şi care întrece toată zidirea văzută şi nevăzută, pentru ce nu rămâi să mulţumeşti, şi prin cuvinte şi prin fapte? Spun acest lucru, nu ca să mă aprobaţi, nici ca să strigaţi, ci ca, amintindu-vă, să împliniţi rânduiala cuvenită. Ceea ce primiţi se numesc Sfintele Taine; şi sunt. Iar acolo unde sunt Taine e nevoie de multă linişte. Aşadar, cu multă linişte, cu multă rânduială, cu evlavie, să ne apropiem de această jertfă sfinţită şi să mulţumim, după cuviinţă, ca să atragem şi mai mult bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să curăţim sufletul şi să avem parte de bunurile cereşti, de pace, de înnoire, de lumină, de putere, pe care să dea Dumnezeu, să le dobândim toţi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage27Dec.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie27.htm