Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 29 aprilie 2018

Proloagele din 29 aprilie

Luna aprilie  în 29 de zile, pomenirea Sfinţilor nouă Mucenici, 
care au pătimit în Cizic (303-305).
     Cetatea Cizicului se află în Asia Mică, lângă marea Helespontului, care desparte Asia de Europa. Și era Cizicul acesta la hotarul cu Troda, unde vasul alegerii, Sfântului Pavel, a pus, cel dintâi, sămânța cuvântului lui Dumnezeu. Dar, până la marele Constantin, cetatea Cizicului nu avea mulți creștini, din pricina păgânilor împărați ai Romei, care prigoneau Biserica lui Hristos. Că dădeau înfricoșate porunci și trimiteau crânceni dregători, prin toate țările împărăției romanilor, și-i sileau pe toți cetățenii să se închine la idoli, iar cei ce nu se supuneau, cu groaznică moarte erau pedepsiți. Atunci, mulți credincioși se ascundeau, fugind prin munți și prin pustii, iar alții, mai tari în credință, râvnind să mărturisească la arătare numele lui Hristos, își puneau sufletul lor pentru El. Așa a fost și cu acești nouă bărbați viteji, nemișcați în dreapta credință, arzând de râvnă pentru Dumnezeu, ale căror nume sunt acestea: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostin, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie și Filimon. Că, fiind ei din locuri și țări diferite, s-au adunat în Cizic, și nebăgând în seamă groaznicile chinuri împărătești și frica de tirani, preaslăveau pe Hristos-Adevărul și defăimau cinstirea idolilor, ca pe o închinăciune adusă diavolului. Aceasta văzând-o slujitorii, îndată, ca niște lupi pe oi, i-au prins cu sălbăticie, pe cei nouă bărbați și fără de omenie legându-i, i-au dus la judecată înaintea dregătorului cetății Cizic. Și au fost aruncați în temniță și chinuiți, ca să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, dar Mucenicii lui Hristos nu s-au depărtat de Domnul, rușinând și ocarând pe stăpânitori. Drept aceea, li s-au tăiat capetele și tot în acel loc li s-au îngropat și trupurile. După câțiva ani, însă, împărățind Marele Constantin, a încetat prigoana și lumina dreptei credințe a răsărit în toată lumea. Atunci și în Cizic, binecredincioşii creștini au scos din pământ moaștele Sfinților nouă Mucenici, pe care, găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă și au zidit o biserică pentru pomenirea lor. Și s-au înmulțit, de atunci, creștinii în Cizic și multe tămăduiri și minuni s-au făcut prin acele sfinte moaște. Tot prin puterea lor a fost eliberat, din temniță și Elevsie, episcopul Cizicului, murind în războiul cu perșii împăratul Iulian, luptătorul împotriva credinței, care-l băgase la închisoare. Și strălucea cetatea Cizicului cu lumina sfintei credințe, întărindu-se, ca și cu un zid nesurpat, prin mijlocirile acelor Sfinți Mucenici, către Dumnezeu cu ale căror sfinte rugăciuni, să ne învrednicim și noi de darul și de mila Domnului nostru Iisus Hristos, totdeauna acum și în veci. Amin.  
  


 Întru această zi, cuvânt despre călugărul cel învăţat de o femeie.
     Ne-a spus nouă un părinte că, din viața de obște, a fost trimis un frate, la slujbă în sat. Și era un mirean, care locuia în sat la care de multe ori venea călugărul, iar el îl primea pe dânsul cu credință. Și avea omul acela o fiică văduvă, care puțin viețuise cu bărbatul ei. Iar fratele, de multe ori intrând și stând la dânșii, a fost biruit cu gândul spre dânsa, iar ea, cuminte fiind, a priceput gândul lui și se păzea să nu vie înaintea lui. Iar, într-una din zile, s-a dus tatăl ei în cetate, pentru oarecare trebuință, lăsând-o pe ea acasă. Și, venind fratele a aflat-o pe dânsa singură în casă și i-a zis ei: "Unde este tatăl tău?" Iar ea a zis: "În cetate." Iar el a început să se tulbure spre dânsa și a vrut a se atinge de ea. Iar ea, cu înțelegere, a grăit lui: "Nicidecum să nu te tulburi, părinte; tatăl meu până mâine nu vine și aici numai amândoi suntem. Însă știu că voi, călugării, nimic nu faceți fără de rugăciune. Scoală-te, dar, și te roagă lui Dumnezeu și ce-ți va spune ție în inima ta, aceea să faci. Iar el, nevrând, mai mult se tulbura. Iar ea, văzând aceasta, a grăit lui: "Avut-ai cândva femeie?" Iar el a zis: "Nu, și pentru aceasta, vreau să știu ce este." Iar ea a zis: "Pentru aceasta te tulburi?" Și, vrând a-i potoli patima lui și a-i astâmpăra aprinderea lui, a zis: "Acum sunt la sorocul femeiesc și nimeni nu poate a se apropia de mine." Și fratele, auzind de la dânsa unele ca acestea și altele mai multe, venindu-și în sine, a început a plânge. Iar ea, văzându-l pe el că și-a venit în sine, a început a-i grăi lui: "De te-aș fi ascultat pe tine și am fi săvârșit păcatul, cu ce ochi aș fi căutat la fața tatălui meu? Și, tu, mergând la mănăstirea ta, cum ai fi ascultat ceata sfinților părinți, cântând și slăvind pe Dumnezeu? Deci, rogu-te pe tine, deșteaptă-te și să nu cutezi, pentru o mică poftă, să-ți pierzi ostenelile faptelor celor bune, de atâția ani, și să te lipsești de veșnicele bunătăți." Și, auzind acestea, fratele s-a dus mulțumind lui Dumnezeu, că, prin bună înțelegerea ei, nu l-a lăsat pe el a pieri până la sfârșit. Și a mărturisit tuturor ceea ce s-a întâmplat. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea şi-n vecii vecilor, Amin! 
 

Proloagele de la Ohrida din 29 aprilie 
Pomenirea Sfântului Vasile al Ostrogului
      Sfîntul Vasile s-a născut la Popova, un sat din Herţegovina, din părinţi simpli şi temători de Dumnezeu, încă din tinereţe el era plin de dragostea de biserică şi de Dumnezeu, şi ajungînd la vîrsta adultă el a intrat călugăr în Mînăstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Trebinie. Ca monah el s-a făcut repede cunoscut pentru viaţa lui plină de rîvna tuturor nevoinţelor monahiceşti. Căci Sfîntul Vasile lua asupră-şi nevoinţă peste nevoinţă, fiecare tot mai grea faţă de cea pe care o avusese mai înainte. După o vreme, el a fost ridicat, în pofida voinţei lui, Episcop de Zahum şi Skenderia. Ca ierarh el a locuit mai întîi la Mînăstirea Tvrdoş, iar de acolo, ca un bun păstor, şi-a întărit toată turma în Credinţa Ortodoxă, păzind-o de cruzimile turcilor şi de viclenia latinilor [romano-catolicilor]. Dar cînd sfinţitul Vasile a fost împresurat din toate părţile de duşmanii lui care voiau să-i scoată sufletul, pe al lui şi pe al turmei, şi cînd Tvrdoş a fost devastată de turci, el a hotărît să plece la Ostrog, unde a dus o viaţă de încă şi mai aspre nevoinţe, păzindu-şi de acum turma sa cu rugăciunea cea cu picuri de sînge, făcută noaptea şi ziua. El a adormit în Domnul cu pace, în veacul al şaisprezecelea, lăsînd în urmă sfintele sale moaşte întregi şi făcătoare de minuni, pînă în ziua de astăzi. Minunile care se lucrează la racla Sfîntului Vasile din Ostrog sînt nenumărate. Creştini, dar şi musulmani vin la aceste sfinte moaşte şi îşi află vindecarea celor mai grele şi mai cumplite boli. La aceste sfinte moaşte are loc un mare pelerinaj anual, la Sfântul Praznic al Pogorârii Sfântului Duh.


Pomenirea Sfîntului Preacuvios Memnon,  Făcătorul de Minuni
      Memnon s-a dăruit încă din tinereţe postului şi rugăciunii, curăţindu-şi sufletul de patimi pînă la o asemenea măsură încît inima lui s-a făcut sălaşul Duhului Sfânt. El a vindecat boli incurabile şi a făcut nenumărate alte feluri de minuni. El apărea pe mare în mijlocul furtunilor şi mîntuia corăbieri de la moarte, cu tot cu corăbiile lor. El a adormit cu pace în Domnul în veacul al doilea, strămutîndu-se la cereştile curţi ale Stăpînului Hristos.
Cîntare de laudă la Sfântul Vasile de Ostrog
         O Sfinte Părinte Vasile, plăcutule al lui Dumnezeu, Minunatule vindecător a toată neputinţa ! Tu cu puterea lui Hristos, pre Carele L-ai iubit, Bolile cele grele ale oamenilor le-ai vindecat ! Şi întru această zi tu vindeci pe cei ce te cinstesc, Pre cei ce fierbinte cred în Dumnezeul Cel Viu. Nu pregeta de la a noastră ajutorare, O tu cel ce eşti slava poporului sîrb ! Nu pregeta rugăciuni s-aduci pentru noi păcătoşii înaintea Tronului lui Dumnezeu. Tu eşti sfântul lui Dumnezeu, de El încununat cu veşnică slavă. Iar sfinţii cei mai adevăraţi oameni sunt, cu duhul viu, puternic. În tine noi un om adevărat vedem, liber de păcat, şi plin de darul vindecării, din belşug. În tine focul harului Duhului Sfânt pururea este, statornic în tine sălăşluieşte dragostea lui Hristos Cel înviat. Noi ţie îţi mulţumim şi lui Dumnezeu Cel Atotputernic, căci prin tine către noi Domnul îşi varsă mare milostivirea Sa: prin tine, sfîntul Lui, cel cu chip minunat de înger; prin tine, Vasile al neamului nostru sârb, plăcutul lui Dumnezeu!
Cugetare
      Nimic nu se poate ascunde de la faţa Atotcunoscătorului Dumnezeu. El în fiecare clipă cunoaşte cele ce se lucrează pe pământ, atât în afara, cât şi înlăuntrul sufletelor oamenilor. Nici o singură intenţie, nici o singură dorinţă, nici un singur gând nu poate ascunde omul de Dumnezeu. Căci cum ai putea să ascunzi de Dumnezeu ceea ce nu poţi ascunde nici de oameni, atunci când ei sînt sfinţii lui Dumnezeu? Într-o zi Ţarul Ivan cel Groaznic a venit la biserică să se roage lui Dumnezeu. În aceeaşi biserică stătea la rugăciune şi Fericitul Vasile cel Nebun pentru Hristos. Este adevărat că Ţarul venise să se închine, dar el în biserică se afla doar cu trupul, căci cu inima se afla pe Dealul Rîndunicii, unde la ora aceea îşi zidea un palat. În tot timpul Sfintei Liturghii Ţarul nu s-a gîndit la nimic altceva decît cum să-şi lărgească şi să-şi zidească mai bine acel palat. După încheierea sfintei slujbe Ţarul l-a remarcat pe Vasile şi l-a întrebat: „Unde ai stat până acum?" Vasile a răspuns: „În biserică." După care îndată Vasile l-a întrebat el pe Ţar: „Dar tu, Ţarule, unde ai stat până acum?" „Şi eu am fost aici, în biserică," a răspuns Ţarul. Dar la aceste cuvinte sfântul cel mai înainte văzător a zis: „Nu grăieşti adevărul, Ivanuşca, căci eu te-am văzut cum în gând te învîrteai încoace şi încolo pe Dealul Rîndunicii, ca să îţi zideşti palat!"
Luare aminte
        Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel Care S-a înălţat la cer: la cum El, după ce i-a binecuvântat pe ucenicii Săi, a fost înălţat deasupra pămîntului şi purtat la cer; la cum ucenicii au privit la El cum se înalţă, pînă când un nor L-a ascuns vederii lor.
Predică: Despre iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă
           Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, 
ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu(Efeseni 3, 19).
Iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă!
         Mai presus, nu de cunoştinţa lui Dumnezeu, ci de cunoştinţa omului celui întunecat şi otrăvit de păcat. Cunoştinţa lui Dumnezeu este egală cu iubirea lui Dumnezeu, nici una dintre acestea două nefiind mai mare decît cealaltă. Dar cunoştinţa omului celui înstrăinat de Dumnezeu nu are cum să cuprindă dragostea Lui, dată la iveală prin Stăpînul Iisus Hristos. Dumnezeu îl cunoaşte pe om, dar omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a hărăzit pe om cu facultatea cunoaşterii tocmai ca, din contemplarea zidirii şi din descoperirile şi prorociile Legii Vechi, omul să poată să vină până la cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi. Dar omul nu a voit să se plece urcării acestor trepte către El. Dumnezeu a binevoit apoi să învingă răul din om prin arătarea iubirii, prin care să-l tragă pe om către Sine. De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a suferit pentru oameni pînă la moarte. Asemenea iubire negrăită a lui Dumnezeu faţă de oameni, care covîrşeşte toată mintea, a rodit în mulţi şi i-a întors pre mulţi la Dumnezeu, adică i-a făcut să cunoască pe Dumnezeu, căci prin această iubire primiseră deja o cunoaştere nouă, curată şi luminată. Dar pe mulţi i-a şi nedumerit iubirea lui Dumnezeu, căci ea nu se potrivea cu înţelegerea lor întunecată şi otrăvită de păcat. Ca să cunoaşteţi, zice Apostolul. Dar cum putem noi, fraţilor, să cunoaştem ceea ce este dincolo de cunoaştere şi dincolo de înţelegere ? Noi nu vom putea cunoaşte altfel decît prin schimbarea minţii noastre, printr-o trezire şi ascuţire a minţii noastre, printr-o iluminare şi privire în sus a minţii noastre, pe scurt: prin dobândirea unei noi minţi, care să aibă putinţa de a cunoaşte iubirea lui Hristos, cea care este mai presus şi dincolo de mintea păcătoasă cea de obşte a omului. O, adâncimea înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu ! Oricine se apropie măcar un pic de Tine simte că Tu eşti totodată şi adîncimea iubirii lui Dumnezeu. O, Stăpâne Iisuse Hristoase Carele Te-ai înălţat la ceruri, luminează mintea noastră cu lumina înţelegerii Tale, ca să putem şi noi dobândi iubirea Ta de oameni cea necuprinsă, şi ca să putem să ne plângem cu amar inimile noastre împietrite şi întunecate de păcat şi răutate, şi ca apoi Ţie să-Ţi mulţumim cu lacrimi de bucurie pentru iubirea Ta cea mare către noi păcătoşii, căci Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumita în veci, Amin.
Sursa:

Proloagele din 28 aprilie

 Luna aprilie în 28 de zile: pomenirea Sfinților Apostoli Iason și Sosipatru (sec. I.), din cei șaptezeci. 
    Sfântul Apostol Iason era din Tars, cetatea de naștere a Sfântului Apostol Pavel, iar Sfântul Sosipatru era din Ahaia Greciei; și au fost amândoi rudenii cu marele Apostol și ucenici ai săi, precum însuși o spunea (Rom. 16, 21). Deci, Iason a fost pus episcop al cetății sale, în Tarsul Ciliciei, iar Sosipatru a luat ocârmuirea Bisericii din Iconia. Și păstoreau bine amândoi bisericile lui Dumnezeu și le înmulțeau, aducând pe mulți la credință. Au mers împreună, apoi, în părțile Apusului și, ajungând în insula Cherchira, au zidit acolo o biserică preafrumoasă, cu numele întâiului Sfânt Mucenic Ștefan, unde, slujind lui Dumnezeu, au adus, și aici, pe mulți la credința lui Hristos. Deci, au fost pârâți la Cherculin, conducătorul acelei insule, și au fost închiși într-o temniță, în care se aflau prinși șapte tâlhari. Pe aceștia, Sfinții Apostoli, cu vorbele lor cele de Dumnezeu insuflate, i-au adus la sfânta credință și, din lupi, i-au făcut oi; și încă și de sfârșit mucenicesc s-au învrednicit ei, că, pentru mărturisirea noii lor credințe, fiind aruncați într-o căldare de smoală în clocot, și-au dar sufletul în mâinile lui Dumnezeu, de la Care și-au luat cunună Și au crezut în Hristos însuși străjerul temniței, căruia, pentru aceasta, i s-a tăiat capul și s-a numărat și el în ceata Mucenicilor. Acestea văzându-le, fiica dregătorului din Cherchira a crezut, și ea, în Hristos și, mărturisind că este creștină, și-a scos de pe dânsa toate podoabele, pe care le purta, și le-a dat săracilor. Iar tatăl ei, înștiințându-se de aceasta, a dat poruncă să fie închisă în altă temniță. Apoi, spânzurând-o de un lemn, o înăbușeau cu un fum greu și cu săgeți au săgetat-o, până și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Când a venit alt dregător în Cherchira, înștiințându-se că Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru sunt în temniță, a poruncit să-i aducă la înfățișare. Deci, a pus să-i arunce pe ei într-o baie de smoală, cu pucioasă și ceară în clocot și au ieșit Sfinții, prin iconomia lui Dumnezeu, nevătămați și nearși din baia aceea. Și s-au înspăimântat toți și mulți, până și dregătorul însăși, au venit la credința lui Hristos. Puși în libertate, Sfântul Apostoli au adunat pe cei ce crezuseră și, învățându-i cuvântul adevărului, i-au botezat pe toți în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iar dregătorului i-au pus numele Sebastian. Și s-au făcut și alte minuni, multe, de către Sfinții Apostoli și au zidit biserici frumoase, împreună cu dregătorul, toate săvârșindu-le cu bine și cu sfințenie, iar obștea credincioșilor sporea. Și ajungând la bătrânețe, Sfinții Apostoli și-au sfârșit viața, trecând cu pace la doritul lor Hristos Domnul, la 28 aprilie. 
   
Întru această zi, Sfinţii Mucenici Maxim si Quintilian (+303).
       Aceștia au trăit pe vremea lui Dioclețian și Maximian, împărații și a dregătorilor Tavrinie și Gavinie, când a fost mare prigoană asupra creștinilor. Că, neplecându-se Sfinții aceștia a aduce jertfă în fața idolilor, au fost pârâți, către dregătorul Tavrinie. Deci, îndată, prinzându-i în satul lor, care se numea Ozovia, unde se aflau pururea în lucru și în rugăciuni către Dumnezeu, i-au legat cu lanțuri de fier și degrabă i-au dus pe ei la cetatea Dorostului, fiind acolo amândoi dregătorii, care le-au zis Sfinților: "Spuneți-ne, mai întâi, numele vostru." Și, spunându-și fiecare numele său, cuvintele lor le-a scris un notar. Apoi le-a zis Tavrinie: "Iată, viața voastră este în mâinile mele: deci, de voiți să trăiți, mergeți de aduceți jertfă mamei zeilor și veți fi preoții ei, că a murit preotul ei și s-a dus către marele Zeu, împăratul, ca să-i slujească lui acolo." Iar Sfântul Maxim a răspuns păgânului Tavrinie: "Cum îndrăznești, nerușinatule, să-l numești împărat pe Zeus desfrânatul, cel prea spurcat? Cunoașteți, deci, oameni fără minte, că Hristos este Împăratul cerurilor, Care are grijă de toate și în palmă le ține, toate câte sunt, iar noi, la idoli făcuți de oameni, nu ne vom închina." Iar Gavinie dregătorul a chemat la dânsul pe Dada și pe Quintilian vorbind multe vorbe de defăimare, socotind că îi va amăgi spre păgânătatea sa cea pierzătoare. Deci, neplecându-se ei, i-au dus în temniță, unde prin îngerească arătare se întărea mărturisirea lor, lăudând pe Dumnezeu. Apoi, scoțându-i la judecată, i-au dezbrăcat de hainele lor și, legându-i, i-au întins pe pământ și i-au bătut cumplit. Și ducându-i, iarăși, în temniță, i-au scos, din nou, și i-au dus la mai sus-numitul lor dat, Ozovia, și, acolo, le-a tăiat captele, dându-și sufletele în mâna lui Dumnezeu, în douăzeci și opt de zile ale lui aprilie. 
   

 Întru această zi, cuvânt din Limonar despre un călugăr ce vindea scufioare.
    În Alexandria Egipului, în casa Sfintei Marii, adunându-se oamenii de Dumnezeu iubitori, au văzut pe un stareț, șezând înaintea ușii și vânzând împletituri de paie și scufioare. Și ziceau, unul către altul: "De vreme ce vedem pe starețul acesta vânzând și nu l-am auzit pe el tocmindu-se pentru nimic, cunoaștem că omul lui Dumnezeu este." Deci, s-au sfătuit ca să-l ispitească pe el. Drept aceea, apropiindu-se au zis lui: "Spune nouă, bătrâne, oare le vinzi acestea?" Iar el a zis "așa". Și ei au zis: "Cu cât le vinzi?" "Cu zece bani.". Și i-au zis lui: "Mult ai cerut, ci să iei patru bani." Și a zis starețul: "Precum voiți, luați-le." Ei iarăși i-au zis lui: "Mult este și atâta: ci să iei câte un ban pe dânsele." Și le-a zis lor: "Precum voiți, luați-le." Apoi, dându-i lui banii, au luat de la el și scufioarele. După aceea, starețul, luându-și toiagul său, s-a dus la chilia sa. Iar ei, dacă au cunoscut lucrurile lui cele bune, l-au ajuns și i-au zis lui: "Părinte, ce ai făcut?" El a zis: "Ce am făcut?" Și au grăit lui: "Mai întâi ne-ai cerut nouă câte zece bani pe scufie. Noi ți-am zis ție: "Scumpe le ții; ci să iei câte patru bani". Iar tu ai zis: "Precum voiți, luați-le". Și iarăși ți-am zis ție: "Să iei câte un ban, dacă vei voi; apoi și cu aceia ne-ai suferit pe noi." Și au căzut înaintea lui, cu fețele la pământ și au zis lui: "Pentru Domnul. spune-ne nouă, de ce faci aceasta?" Iar acela a zis: "Așa îmi este mie obiceiul, adică, mai întâi, spun prețul cel cuvenit, apoi, ce-mi dau, eu aceea iau." Deci, l-au rugat pe el, zicând: "Să mergem cu tine în chilia ta. Și mergând cu el, au aflat acolo o tigvă cu apă, o oală și un căușel. Și i-au zis lui: "Oare, vei voi ca să facem puțină fiertură și să gustăm împreună cu tine, ca să ne binecuvântezi pe noi?" Iar el le-a zis: "Să se facă." Însă era chiliuță lui cu patru uși. Și după ce au făcut cină, le-a zis lor bunul staret: "Mergeți către ușa lui Teodosie și veți afla acolo un bătrân, tot scufioare vânzând, și să-i ziceți lui: "Te cheamă, pe tine, prietenul tău, să vii ca să mănânci verdețuri cu frații." Iar ei, ducându-se, au aflat așa precum spusese acel bun stareț. Și i-au zis lui: "Te cheamă, pe tine, prietenul tău, ca să vii să mănânci verdețuri." Iar el a zis către dânșii: "Cum a zis părintele să vin să mănânc cu frații? Că iată, el a murit." Și ei s-au înspăimântat de cuvântul acesta. Deci au luat și pe acel stareț împreună cu ei și scufioarele și, venind, au aflat pe stareț mort și l-au îngrijit pe el și, plângând mult, l-au îngropat. Apoi au rugat pe bătrân, zicându-i: "Să șezi, stăpâne, tu în chiliuță aceasta, iar noi îți vom aduce cele de trebuință trupească și să te rogi lui Dumnezeu pentru noi." Iar el le-a zis lor: "Să veniți întru a șaptea zi și, de mă veți afla pe mine viu, veți face precum ziceți. Că sfat aveam cu fericitul stareț, care a murit, că oricare din noi ar muri, mai întâi, acela să roage pe Dumnezeu, ca și celălalt, întru a șaptea zi, să-și sfârșească ostenelile." Și așa, acei iubitori de Dumnezeu oameni, venind în ziua a șaptea, l-au aflat pe el adormit și l-au îngropat lângă celălalt stareț și au făcut plângere mare. După aceea s-au dus, slăvind pe Dumnezeu. Care le-a dăruit lor să vadă atâtea bunătăți ascunse. 
   

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Anastasie, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu.
  Iubitorul de oameni Dumnezeu și Dreptul Judecător, de multe ori, ne dă pe noi potrivnicilor, nu spre pierzare, ci spre învățătură, precum a zis către Israel, prin Ieremia: "Îndrăznește, poporul Meu, că nu va pieri pomenirea lui Israel, că v-ați dat neamurilor, nu spre pierzare, ci pentru că ați mâniat pe Dumnezeu, v-a dat pe voi potrivnicilor. Că ați mâniat pe Cel ce poate a vă certa pe voi și vă poate da pedeapsa cea mai de pe urmă." Deci, ni se cade nouă a ști că, pentru fărădelegile noastre, suntem dați în mâinile vrăjmașilor noștri, după dreapta judecată a lui Dumnezeu, precum a zis Isaia: "Cine a dat, spre jefuire, pe Israel, oare nu Dumnezeu Căruia I-ați greșit, nevrând să umblați în căile Lui și ați adus asupra lui Israel Mânia iuțimii Sale și a întărit asupra voastră mânia și războiul?" Că, nimic, fără de dreptate, nu vine asupra noastră. Adevărat, greu ne este nouă, păcătoșilor, dar numai dreapta judecată a lui Dumnezeu aduce toate acestea asupra noastră. Că păcatele noastre ne mijlocesc nouă relele acestea, de vreme ce suntem liberi spre câștigarea mântuirii sau a pierzării noastre, precum este scris, că Dumnezeu a pus dintru început înaintea omului, spre alegere, viața și moartea. Iar martori la aceasta sunt Adam și Eva, care, cu înșelăciunea vrăjmașului s-au răpit și asemenea cu Dumnezeu au voit să fie și porunca lui Dumnezeu au călcat și, apoi, din Rai izgonindu-se, au moștenit moartea. Drept aceea, și în lege zice: "Orice ar face omul, i se va răsplăti lui." Că de va greși cineva cu orișice, întru aceea și pedepsit va fi, de nu se va pocăi. Iar de se va întoarce și se va pocăi cu adevărat, își va mântui sufletul său. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.  


Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfintii-mucenici-maxim-cvintilian-dadas-din-ozovia

Proloagele din 27 aprilie

[2704.jpg]
Luna aprilie în 27 de zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Simeon, episcopul Ierusalimului, ruda Domnului, unul din cei şaptezeci de Apostoli (+107)
     Sfântul Simeon, care se numea frate al Domnului nostru Iisus Hristos, era fiu al lui Cleopa, fratele bun al lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului, precum mărturisesc vechii scriitori, vrednici de credinţă ai Bisericii: Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin şi Nichifor Zantopol. Că, după întoarcerea lui Iosif din Egipt, acest Cleopa a luat, întru însoţire, pe rudenia mai depărtată a lor, Maria, şi a născut cu dânsa pe acest Simeon, care ajungând la vârsta înţelegerii şi văzând minunile Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut în El. Iar, după patima cea de bună voie a Domnului şi după învierea şi înălţarea Lui la cer, fericitul Simeon a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de Apostoli. Şi se ostenea, ca şi ceilalţi Apostoli, la bunăvestirea lui Hristos, umblând prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi făcând minuni, luminând poporul la lumina dreptei credinţe şi înfrângând întunericul închinării idoleşti. Şi era pe vremea când Iacov, altă rudă a Domnului, ţinea scaunul ierarhiei creştinilor din Ierusalim, fiind întâiul episcop de acolo. Dar necredincioşii doborâseră pe Iacov de pe scaunul Bisericii, fiindcă acesta şi-a mărturisit credinţa lui în Hristos, şi, lovindu-l cu un lemn în cap, l-au ucis. Deci, la câtăva vreme, după această ucidere, Apostolii şi ucenicii, adunându-se în Ierusalim, au dat un nou urmaş Sfântului Iacov, alegând cu un singur glas, pe fericitul Simeon, al doilea episcop al Ierusalimului. În acest timp, au venit romanii, conduşi de Tit, fiul lui Vespasian, împăratul (69-79) risipind Ierusalimul, după zisa, cea mai dinainte, a Domnului Însuşi. În tot acest timp, creştinii, ascultând de glasul lui Dumnezeu, au plecat, cu episcopul lor şi s-au retras dincolo de Iordan, într-o cetate numită Pella. Era prin anul 70. Deci, după risipirea Ierusalimului, creştinii s-au întors în Ierusalimul dărâmat şi au început a înflori din nou, mulţi locuitori îmbrăţişând noua credinţă. Şi era fericitul Simeon ca şi sufletul noii înfloriri a Bisericii din Ierusalim, fiind, el însuşi, biserică a Duhului Sfânt, împodobind scaunul Ierusalimului şi aducând, pe cei rătăciţi, la Hristos Dumnezeu. Şi aşa, lucrând cu înţelepciune la înflorirea Bisericii din Ierusalim, până la vârsta de peste o sută de ani, Sfântul Simeon şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, sub Traian, împăratul romanilor, fiind osândit la răstignirea pe cruce, ca şi Stăpânul său, pentru mărturisirea că este creştin şi iubeşte pe Hristos Dumnezeu.


Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură-de-Aur, 
despre miluirea şi cinstirea casnicilor şi a feţelor bisericeşti
        Dacă te-ai săturat de bucate, să-ţi aduci aminte de cel flămând. Băut-ai, adu-ţi aminte de cel însetat. Încălzitu-te-ai, încălzeşte şi tu pe cel ce tremură de frig. Ori, dacă în case înalte şi frumoase stai, adu în casa ta pe cei ce se zbuciumă. Veselitu-te-ai la masă, veseleşte pe cel scârbit. Bucuratu-te-ai de ceva, mângâie pe cel necăjit şi trist. Cinstitu-te-au pe tine ca pe un bogat, cercetează şi tu pe cei săraci. Ieşit-ai vesel de la stăpân, fă şi tu la fel, ca şi în casa ta, fără de frică să umble casnicii tăi. Că nu puţină milostenie este ca, adică, pe casnicii tăi, să-i faci fără de frică şi fără de suspine şi fără de lacrimi, măcar de ar fi vrednici de pedeapsă, ca, în locul acesteia, să fie miluiţi. Că nu atât cu bătăile, cât cu mila se cutremură şi se pedepsesc ei. Deci, de vei face aşa, apoi şi tu, în loc de pedeapsă, la ieşirea sufletului tău, milă vei afla. Încă, să fie casa ta odihnă slujitorilor lui Dumnezeu, preoţilor şi a tot cinul bisericesc, du pe unii ca aceştia în casa ta şi, cu mare cinste să-i odihneşti pe ei. Adu-ţi aminte de cei ce sunt în mânăstiri, care ţin rânduiala îngerească şi poartă chipul cel călugăresc du-i pe ei în casa ta şi să le pui masă, după rânduială mănăstirească şi pe femeia ta şi pe copiii tăi să-i înveţe ca, în frică şi cu tăcere, să le slujească, precum îngerilor lui Dumnezeu. După putere, să le dai lor cele trebuincioase la mânăstire, că mult este şi aceasta, dacă vor zice ei odată: "Doamne miluieşte" că îţi vei avea, de la dânşii, binecuvântare, care fără de preţ este. Că, scris este: "Mult poate rugăciunea dreptului"(Iacob5, 16). Deci, dacă unul poate, apoi, cu atât mai mult, dacă mulţi vor striga către Dumnezeu. Încă, şi mai mult, cu cei ce sunt în munţi, să te osteneşti, că stau în peşteri, ca nişte îngeri în trup, înstrăinându-se de lumea aceasta şi Unuia Dumnezeu slujesc, să le duci cele trebuincioase lor şi să iei rugăciune de la dânşii; pune în inima ta cuvintele lor, unge-te cu binecuvântarea lor. Roagă-i, încă, să mijlocească la Dumnezeu, pentru păcatele tale şi te vei întoarce în casa ta curat. Iar clevetiri să nu primeşti despre călugări şi nici despre vreunul din cei sfinţiţi. Iar, de vei vedea pe vreunul greşind, să nu-l judeci pe el, ci să asculţi pe Domnul, Cel ce a zis: "Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi." Slujitorilor lui Dumnezeu, care trec alături pe cale, să nu te ruşinezi a-ţi pleca capul tău. Şi de vei petrece aşa, nu-ţi face ţie necaz nici stăpânirea, nici bogăţia, ci, dimpotrivă, îţi vor fi ţie de ajutor la dobândirea Împărăţiei cerului, ca nişte prieteni buni. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1Vieţile Sfinţilor2Vieţile Sfinţilor3,Vieţile Sfinţilor4,
Sursa:

Proloagele din 26 aprilie



Luna aprilie în 26 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Vasilie, episcopul Amasiei (+322)
        Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit în Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul marelui Constantin când Constantin, îl făcuse pe Liciniu părtaş cu el la împărăţie. La început era pace şi linişte pretutindeni. Dar, întărindu-se împărăţia Răsăritului, Liciniu s-a îndepărtat de Hristos şi s-a întors la necurata închinare de idoli, la prigonirea creştinilor, la nestăpânirea patimilor trupeşti. Şi a fost cel din urmă împărat roman păgân, prigonitor al creştinilor. Deci, avea Constantina, împărăteasa, în slujba ei, o fecioară frumoasă, cu numele Glafira, creştină cu credinţa, din Italia, pe care, văzând-o Liciniu s-a aprins de poftă asupra ei şi voia să fie cu dânsa. Cu sfatul împărătesei şi de scârba păcatului, Glafira a răspândit vestea că este bolnavă şi că şi-a ieşit din minţi şi a trebuit să fie eliberată din slujba împărătească, fiind de fapt, răsplătită, în taină, de aceasta, cu mulţime nenumărată de daruri. Încredinţată, apoi, unor oameni credincioşi, a fost dusă în părţile Armeniei, prin grija împărătesei. Pe drumul spre Armenia, s-a făcut un popas în cetatea Amasia Pontului, unde, aflând o mulţime de creştini şi un episcop, au hotărât să rămână o vreme acolo, pentru frumuseţea locului, la un creştin, anume Quintus. Şi, destăinuindu-se episcopului Vasilie, omul lui Dumnezeu a hotărât să nu descopere taina înstrăinării lor, nici chiar creştinilor. Iar, aflând că creştinii de acolo zidesc o biserică în cetate, Glafira a dat mult aur Sfântului episcop, pentru cinstirea lui Hristos, şi a scris şi împărătesei unde se află şi a trimis şi împărăteasa mulţime de daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii împăratului au prins aceste scrisori dintre împărăteasă şi Glafira şi s-a umplut împăratul de mare mânie şi, îndată, a scris conducătorului Amasiei, ca pe Vasilie, episcopul creştinilor şi pe Glafira, slujitoarea, să-i trimită în fiare la dânsul, în Nicomidia. Însă, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia, fericita Glafira s-a dus către Domnul. Deci, dregătorul, prinzând numai pe Vasilie, l-a pus în lanţuri şi l-a trimis la împărat, înştiinţându-l că Glafira a murit. Şi au mers cu dânsul doi diaconi, Partenie şi Teotim. Şi a fost închis episcopul în temniţă, iar diaconii locuiau într-o casă vecină şi aveau intrare liberă la episcopul lor şi se rugau împreună. Iar în noaptea când l-au scos la cercetare, şi-l îndemna împăratul a se lepăda de Hristos şi a se închina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc răspuns: "Niciodată nu vei putea să-mi dai, atâta cât voieşti să-mi iei, dacă te sileşti a mă despărţi de Dumnezeul meu cel viu."Şi aşa s-a mutat la Domnul, tăindu-i-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat în mare, a fost scos şi înmormântat cu mare cinste, la 26 aprilie.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem,
despre deşertăciunea lumii şi despre veacul ce va să fie
      Iată, vremea vieţii veşnice vă îndeamnă pe voi la lucru şi la slava cea nestricată, pentru că pe viaţa aceasta o moşteneşte moartea şi pe slavă o ajunge ruşinea. Că mulţi din cei puternici, ca fiarele fiind mai înainte, în iad s-au pogorât şi ca cei mai răi s-au osândit de Dreptul Judecător: bogaţii au sărăcit, înţelepţii s-au primejduit, cei tari au slăbit, cei sănătoşi s-au îmbolnăvit şi pe cei ce se bucurau i-a cuprins necazul şi cel ce făcea pierzanie în popor, însuşi, în loc de pierzanie a nimerit, de vreme ce nici un bine n-au făcut în viaţa aceasta. Şi altele multe ca acestea s-au arătat în lumea aceasta. Fiii nu-şi cinstesc părinţii lor, iar părinţii îşi urăsc fii, femeile sunt lăsate de bărbaţii lor, iar bărbaţii nu-şi păzesc credinţa faţă de femei. Cei tineri nu cinstesc pe bătrâni, iar bătrânii se ridică împotriva tinerilor. Nu putem avea încredere unul în altul, nici să avem nădejde în fratele, că grăieşte cele de pace cu gura, iar în inima sa gândeşte cele rele. Sunt invidioşi, vrăjmăşesc, înşeală, sunt stăpâniţi de nesaţiu şi nimeni nu ia aminte la Dumnezeu, nimeni nu se aşteaptă că s-ar putea să fie osândit. Pentru aceasta s-au înmulţit răutăţile, că ne depărtăm de Dumnezeu. Ne-a dat nouă cugetul, ca printr-însul să ne sfătuim la cele bune, iar noi, la cele rele ne sfătuim. Voie liberă ne-a dat nouă, ca printr-însa să cunoaştem dreptatea, iar noi lucrăm cu ea fărădelegea. Bogăţie ne-a dat nouă, ca din ea să dăm la săraci, iar noi, şi pe cele de care săracii au nevoie le luăm de la dânşii. Putere ne-a încredinţat nouă Dumnezeu, ca să ocrotim, cu ea, pe cei ce trăiesc în nevoi, iar noi, cu ea ne chinuim şi nu apărăm pe nimeni. Nu mai este calea adevărată, nici judecata dreaptă, a secat dragostea şi urâciunea s-a înmulţit. S-a defăimat fapta bună şi s-a făcut iubită făţărnicia. Smerenia s-a făcut de ruşine şi cinstită s-a făcut mândria. S-a stins adevărul, iar minciuna a acoperit pământul. O, adâncul bunătăţii şi al îndelung-răbdării lui Dumnezeu! Că, petrecând noi în toate răutăţile El ne aşteaptă la pocăinţă. Că nu Se mânie, ci se milostiveşte, ca un Părinte, pentru ca mai multă plată să ne dea. Că, pocăinţa şi întoarcerea noastră voieşte, iar moartea păcătosului nu o voieşte. Amin.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură-de-Aur, 
despre cei ce zic că nu este osândă pentru cei păcătoşi
         Cum dar vom scăpa noi, fraţilor, de osândă, făcând lucrurile rele ? Sau cum ziceţi: "Dumnezeu este milostiv şi nu osândeşte pe păcătoşii neamului creştinesc ?" Spune-mi mie, frate, dacă furi sau asupreşti, sau desfrânare faci, te mânii, sau pizmuieşti, cleveteşti, spui minciuni şi te îmbeţi şi alte rele faci şi nu te pocăieşti, apoi, cum zici că nu-ţi va fi ţie osândă ? Spune-mi mie, pentru ce Sfinţii s-au ostenit în lumea aceasta ? Că unii s-au trudit şi s-au dat la moarte şi în multe feluri s-au chinuit. Iar alţii, cu postiri şi cu privegheri şi cu viaţă aspră şi-au înfrânat trupurile lor. Iar alţii, prin pustietăţi şi prin munţi, în primejdii şi în dese ispite au fost şi în lacrimi multe; şi aceştia toţi, pentru Împărăţia Cerului s-au ostenit. Dacă zici că cei răi nu se vor osândi, apoi nici cei buni nu vor lua împărăţia. O, fraţilor, să nu vă amăgiţi ascultând pe diavolul, pentru că a lui este înşelarea aceasta. Că am auzit pe un oarecare iubitor de păcate, zicând că Dumnezeu ne îngrozeşte, doar, cu frica de osândă. Dar unii ca aceştia, împreună cu ereticii, se vor osândi. Spuneţi-mi mie, voi cei ce faceţi pe Dumnezeu amăgitor: Cine a poruncit să-l izgonească pe Adam din rai ? Şi pe vremea lui Noe, cine a înecat toată lumea ? Sau la Sodoma şi Gomora, cine a trimis piatră şi foc ? Cine a aruncat pe egipteni în mare ? Cine a hrănit în pustie 600.000 ? Cine a ars adunarea lui Aviron ? Cine, pe vremea lui Core şi a lui Datan, a poruncit pământului să se desfacă şi l-a făcut să înghită de vii 200 de oameni şi apoi 3000 ? Cine a pierdut pe alţi 70.000, pe vremea lui David ? Încă şi acum, câte primejdii suferim pentru păcatele noastre ? Că uneori şi boli grele se fac între noi şi, pentru păcatele noastre, toate se fac nouă primejdioase: focul ne arde, apa ne îneacă, tunetul ne răneşte, fulgerul ne arde. Şi multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre, cele mai de trebuinţă. Că dobitocul din mâinile noastre, se hrăneşte, iar uneori el ne ucide. Şi pâinea ne este dată nouă spre mâncare şi totuşi ea ne omoară, oprindu-se în gât; încă, unii şi din beţie mor. Că, pe mulţi spurcaţi, aici, în lumea aceasta, îi osândeşte Dumnezeu şi, dacă nu părăsesc răutăţile lor şi nu se pocăiesc cu adevărat, dincolo, pedepsei celei veşnice îi dă pe ei. Să credeţi, fraţilor, cu adevărat, că este osândă pentru cei păcătoşi. Întrebaţi pe păgâni şi pe eretici, chiar şi pe diavoli; şi toţi, cu un glas, vă vor răspunde vouă, că este judecată şi osândă şi răsplătire, după faptele fiecăruia. Că Dumnezeu pedepseşte pe cei ce greşesc, iar pe cei ce vieţuiesc cu dreptate îi încununează. Deci, să-ţi încredinţezi, acum, sufletul tău şi să-l înveţi pe el să nu se amăgească fără de minte. Că Adam, strămoşul nostru, a greşit, însă nu ştia şi nici nu auzise că s-ar fi pedepsit cineva, pentru păcate, mai înainte de el. Iar noi, toate acestea, cu adevărat auzindu-le, de ce să nu credem, de vreme ce am auzit că pentru ucidere, invidie şi răutate, a fost pedepsit Cain şi cum a pierit, cu potopul, neamul omenesc, pentru desfrânare şi că, mai mare decât acea pedeapsă, a fost arderea sodomitenilor, pentru aceeaşi desfrânare, dar că Noe s-a izbăvit din potop şi Lot din foc ? Deci, vedeţi, oare, cât de drept este Dumnezeu ? Că nu pierde pe cel drept, împreună cu necuraţii. Încă, şi la stăpânitorii cei pământeşti, se vede că pedepsesc pe cei ce fac vreun rău. O, fraţilor, să credeţi, cu adevărat, că este pedeapsă, pentru cei păcătoşi. Patru mii de ani au trecut de la arderea sodomitenilor şi, până astăzi, încă fumegă fumul, spre învăţătura şi îngrozirea păcătoşilor. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

miercuri, 25 aprilie 2018

Proloagele din 25 aprilie

 Luna aprilie in 25 de zile: 
pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu (+ 68).
Prealăudatul Apostol şi Evanghelist Marcu a fost de neam iudeu şi era din Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintâi creştini din Ierusalim, pentru învăţătură, împărtăşanie şi rugăciune. Era unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi nepotul lui Varnava, alt ucenic al Domnului, din cei şaptezeci. La început a fost învăţăcel al Sfântului Pavel şi, o vreme, a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei, făcută de acest Apostol, în Cipru şi în Asia Mică. Mai târziu, îl întâlnim ca fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Petru. Tradiţia Sfinţilor Părinţi ne spune că Marcu a însoţit pe Sfântul Petru la Roma. Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Şi aşa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisă de Sfântul Marcu, învăţăcelul său. Tot ca ucenic al Sfântului Petru, a întemeiat fericitul Marcu şi Biserica din Aquilea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintâi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi Pentapole, luminând pe toţi cu lumina sfintei credinţe, scoţându-i din întunericul îndrăcirii idoleşti şi pe toţi aducându-i la Hristos, vreme de doisprezece ani.Cât despre sfârşitul său, tot din tradiţia sfântă ştim că, după ce a întărit Biserica din Alexandria, din Libia şi din Egipt şi a împodobit-o, prin punerea mâinilor cu episcopi şi alţi slujitori şi după ce i-a învăţat pe toţi să ducă viaţă îmbunătăţită, de care se minunau şi păgânii, Sfântul Evanghelist Marcu a murit ca mucenic, în Alexandria. El intrase să aducă Sfânta Jertfă, la altarul dintr-o catacombă, unde era locul de adunare al creştinilor, pentru luminata zi a Sfintelor Paşti. În ceasul acela a fost prins de păgâni, care l-au legat cu funii şi l-au târât pe pământ, prin tot oraşul, roşindu-se pietrele drumului de sângele lui, până ce şi-a dat duhul. Şi aşa, s-a sfârşit fericitul Marcu, Evanghelistul şi Mucenicul lui Hristos, în Alexandria Egiptului, în 25 de zile ale lui aprilie, stăpânind la Roma Neron Împăratul (54-68), iar peste toţi, împărăţind Hristos, Căruia Se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului(25 Aprilie) 

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
      Părintele Vasile Ieroschimonahul, mare trăitor al monahismului românesc din secolul al XVIII-lea, s-a născut în anul 1692. După ce „a vieţuit din tinereţe cu dumnezeiască râvnă în pustietăţi cu mari râvnitori spre viaţa cea monahicească”, cum mărturiseşte ucenicul său, stareţul Paisie(1722-1794) de la Neamţu(1), s-a statornicit, în anul 1713, împreună cu alţi părinţi călugări, în schitul Dălhăuţi, pe care l-a condus, ca stareţ, douăzeci de ani(2). Dar schitul acesta de la marginea Ţării Româneşti, deşi era aşezat în pădure, avea în jur sate şi în apropiere târgul Focşanilor. Astfel s-a dovedit el neprielnic pentru o desăvârşită linişte; de aceea, Cuviosul Vasile s-a hotărât să temeluiască el însuşi un schit cât mai departe de aşezări omeneşti. Şi, cercetând munţii, a găsit loc de vieţuire sihăstrească la Poiana Mărului, pe atunci în ţinutul Buzăului, iar acum în judeţul Vrancea. Aici, în 1733, cu ajutorul material al domnitorului Constantin Mavrocordat, Ieroschimonahul Vasile ridică o biserică de lemn, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, şi chilii, apoi se mută acolo cu alţi monahi, schitul Dălhăuţi rămânând tot sub ascultarea sa duhovnicească(3). Preacuviosul Părinte Vasile era cunoscut şi preţuit, în mod deosebit, pentru trăirea vieţii sihăstreşti şi pentru învăţăturile sale de suflet mântuitoare, neabătute de la dreapta învăţătură ortodoxă. Ca urmare a acestei cinstiri, schitul său era stavropighie, adică era condus de el fără nici un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a mitropolitului Ţării Româneşti, iar acesta putea interveni numai atunci când s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credinţă(4). Aşezat „într-un loc pustiu şi pe un munte înalt, la văgăuni de stânci”(5), cum arăta, cu exagerare, o jalbă a soborului, schitul a fost la început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după rânduiala Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Munte, cu viaţă de obşte pilduitoare, încît cronicarul Chiriac Râmniceanu nota că aici este „obşte minunată”(6). O însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a vieţii călugăreşti de aici, care avea o puternică, înrâurire şi asupra altor schituri(7), adeverea că „al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului, în România”(8). Această valoroasă însemnare nu surprinde, pentru că între aceste două centre monahale exista o strânsă legătura, întreţinută prin vizite reciproce. Însuşi Părintele Vasile mergând deseori acolo, unde avea duhovnic, ultima dată, în anul 1756, când l-a tuns în cinul monahal pe fratele Platon, cunoscutul stareţ Paisie de la Neamţu, de mai târziu(9). Înalta viaţă duhovnicească ce se trăia la Poiana Mărului era atât de cunoscută, încît şi domnitorul Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 1803, ţinea să sublinieze că: „într-acest sfânt schit locuiesc părinţii sihaştri ce petrec o viaţă îngerească şi mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toţi pravoslavnicii creştini...”. Pentru o mai bună rânduială a vieţii de obşte, stareţul Vasile, amintea un urmaş al său la stăreţie, dăduse canoane „ca să fie urmate pentru buna rânduială a părinţilor care trăiesc în acest schit, ceea ce s-a păstrat şi se păstrează până azi, fără vreo schimbare din partea ucenicilor lui câţi ne aflăm aici în viaţă, dintre care unul (este) şi preacuviosul Paisie, stareţul de la mănăstirea Neamţu”(10). Şi pentru ca nu cumva viaţa de înaltă curăţie sufletească şi de aspră înfrânare să fie întinată, unul din aceste canoane oprea intrarea femeilor în schit, iar altul nu îngăduia ca obştea să mănânce carne, ci numai brânză şi lapte, sâmbăta şi duminica, iar în restul zilelor, post (11). Ca urmare firească a acestei oprelişti, obştea nu creştea vite, hrana fiindu-i asigurată de oameni scutiţi prin hrisov domnesc(12). Convingerea că monahii nu trebuie să mănânce carne si-a arătat-o Stareţul Vasile într-o scriere intitulată: Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele ceale oprite făgăduinţei călugăreşti cei de bună voie. Aceste învăţături s-au răspândit în lumea monahală, în manuscris, până în 1818, când, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin Costache, s-au tipărit în mănăstirea Neamţu. Unii, afirmă el în înainte-cuvântare la această scriere, susţinea că n-ar fi păcat, nici călcare de făgăduinţă ca monahii să mănânce carne, deoarece „cu lege sau cu pravilă nu este hotărât”. Pentru lămurirea acestei nedumeriri, adaugă el, a cercetat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei, care, în 1749, „se afla la Bucureşti, de faţă fiind şi domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat”, şi acesta i-a dat blagoslovenie „ca să grăiesc şi să scriu împotriva celor ce învaţă ca să mănânce carne călugării”. „De aici, motivează el mai departe, luând cu pricină şi începătură, am îndrăznit, măcar deşi lipsit sunt de toată îndrăzneala cea către Dumnezeu, a aduce din Sfintele Scripturi şi de la învăţătorii Bisericii şi din tipicurile mănăstirilor celor mari pe care Sfinţita Sobornicească Biserică le primeşte şi le ţine, cum că nicicum nu se cade acum călugărilor, căutând la cei vechi, să mănânce carne”. Adânc cunoscător al Bibliei şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Vasile a dat îndrumări şi pentru felul cum sihaştrii trebuie să ţină postul, pentru că, motiva el într-o scriere(13), un post nechibzuit şi peste măsură ţinut, nu pentru înfrânare, ci ca o virtute, este rodul mândriei. De aceea, arată el, "înfrânarea şi postul sunt începutul şi povăţuirea a toată calea vieţii călugăreşti". Şi, mai departe(14), arătând el că trebuie postit cu înfrânare, zice: „împărtăşirea de bucate fără de păcat şi potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare şi în săturare. Înfrânare înseamnă a fi încă flămând când te scoli de la masă, îndestulare înseamnă a nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturare, a se îngreuna puţintel”. Şi după ce dă alte folositoare îndrumări de felul cum trebuie ţinut postul, Părintele Vasile accentuează că „mai vârtos şi mai multă vătămare aduce postul cel fără măsură decât dezlegarea”(15). Stareţul Vasile, care a fost schimnic, având o bogată experienţă a trăirii monahale, a îndrumat pe vieţuitorii împreună cu el şi pe alţii să nu alunece pe căi greşite în viaţa sihăstrească. Viaţa monahală - spunea el - are trei căi: prima, obştea; a doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun şi supunere unii faţă de alţii; a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârşiti şi sfinţi, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. Pe lângă aceste modalităţi de viată recomandate de Sfinţii Părinţi, zicea el, unii monahi îşi aleg o alta: fiecare îşi face chilie unde vrea, trăieşte singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului. Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa obştii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie şi iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispită şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul. Pentru ca învăţătura aceasta să aibă şi mai mare putere de convingere, Cuviosul Vasile, care cunoscuse mulţi ani necazurile şi strâmtorarea pustiei, aduce în sprijinul îndemnurilor exprimate propria-i viaţă: „Eu mi-aduc aminte de când trăiam în pustie că mă mâniam tare şi pe un lemn cam era prea gros sau prea subţire pentru lucru, şi pe toporul rău, care nu tăia bine crengile, şi pe cremenea care, când eram grăbit, nu dădea repede scântei, din care pricină, scos din fire, blestemam nu numai făptura neînsufleţită ci şi pe diavol”. Şi tot din bogata sa experienţă, Părintele Vasile mai amintea această constatare: „Eu am cunoscut oameni care petreceau în tăcere, ca pasărea în cuşcă, şi care de întristare şi ciudă cârteau împotriva lor înşişi, ca şi cum s-ar fi aflat lângă ei unul care i-ar fi amărât”(16). Preacuviosul schimnic Vasile era şi un adânc cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu, îndemânând mereu pe fraţii întru sihăstrie să fie şi ei la fel. Deci, zicea el, „ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire meşteşugitoare şi mântuitoare”, dar în acelaşi timp „mare întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor, iar mare surpare şi prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor”. Dar pentru un doritor de viaţă îmbunătăţită nu este de ajuns numai Sfânta Scriptură, cuprinsă mai ales în Psaltire, Apostol şi Evanghelie, ci acesta trebuie să cunoască şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori întru viaţa duhovnicească aleasă. Pentru a dovedi acest folos, scria preacuviosul: „zic unii (...) ce ne trebuie atâtea Scripturi multe, au nu este nouă destul Psaltirea şi Sfinţita Evanghelie şi Apostolul, care sunt începutul şi sfârşitul a toată Scriptura şi învăţătura; nimenea nu poate să zică, o, fraţilor, cum că nu sunt acestea izvor a toată Scriptura, însă de vreme ce acestea le-au numit Sfinţii Părinţi un postav întreg, apoi cum poate fiecare ce nu va şti meşteşugul croitoriei să croiască şi să coasă haină ?; şi să nu-mi zici pentru Psaltire şi pentru Sfinţita Evanghelie şi pentru Apostol, ci de vei citi şi toate cărţile învăţăturilor, iar pentru sfintele scripturi ale Părinţilor care învaţă pentru viaţa cea în taină nu vei griji nimic, nu vei şti (nimic) pentru lucrarea cea în taină a chiliei şi pentru viaţa cea duhovnicească călugărească şi cea din lăuntrul inimii...”(17). Stareţul Vasile nu s-a mulţumit numai să îndemne la citirea scrierilor unor mari îndrumători ai vieţii duhovniceşti ci, pentru a le avea fraţii întru îmbunătăţire, el le şi răspândea, în copii, atât prin nevoinţa lui, cât mai ales a unor vieţuitori din schitul Poiana Mărului, înzestraţi cu darul scrisului frumos. Acest aşezământ devenise atunci o mare şi cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă(18), Stareţul Vasile fiind definit de Nicolae Iorga „un mare predicator al culturii”(19). El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârşire, precum: Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul. Aceste scrieri conţineau învăţături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minţii. La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înţelegerea şi practicarea ei fără greş, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător şi trăitor al amintitelor metode de îmbunătăţire duhovnicească(20). În una din aceste prefeţe(21) el precizează: „De vreme ce cu neînţelegerea sau cu uitarea, sau fără voie sau de nevoie, sau din neputinţă trupească în fiecare zi vrând şi nevrând greşim, după cum zice Apostolul Pavel, nu ceea ce voiesc fac, ci ceea ce nu voiesc. Deci noi, întru aceste feluri de păcate ce sunt de iertare, greşim fără de iertare”. De multe ori ni se pare, continuă el, că aceste păcate sunt iertate şi nu ne pocăim, adică nu ne pare rău, şi adesea facem vinovaţi de ele pe alţii. „Vina păcatului s-o punem pe noi înşine şi să cerem iertare de faţă, înaintea oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să cerem iertare cu mintea şi în taină, că într-alt chip nu se iartă aceste păcate, măcar şi de se par că sunt de iertat”. Iertarea să se ceară în minte, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu această simplă rugăciune - subliniază el - toată pravila se săvârşeşte, după chipul văduvei din Evanghelie, care striga către judecător, ziua şi noaptea, cerând răsplată de la pârâşul său. „După acest chip şi aşezământ, îndemna cuviosul, se cade şi nouă să cântăm dimpreună la o adunare cu toate cele şapte laude ce s-au zis mai sus, iar în cealaltă vreme să ne învăţăm întru rugăciunea cea cu mintea, întru care se cade să ne învăţăm ori de vom fi în chilie, sau pe cale, sau şezând, sau culcându-ne, sau oriunde vom fi, ca să nu fie mintea noastră deşartă de aducerea-aminte de Dumnezeu”. Ca să întărească această practică, nu numai pentru sihaştri ci şi pentru cei din viaţa de obşte, Stareţul Vasile argumentează că „această sfinţită rugăciune cu mintea, a lui Iisus sau lucrarea inimii n-au ieşit numai dintr-un unghiu, nici de la oarecari mici şi proşti călugări, ci, luând început din zilele apostolilor, au strălucit, prin înger în trup, în vremea marelui Pahomie”. Pentru o şi mai mare convingere a cititorului, el aduce şi acest temei: „Şi să ştii şi aceasta că nu numai în pustie sau în singurătatea sihăstrească au fost învăţători şi cei mai mulţi săvârşitori ai acestei sfinţite lucrări. Ci mai mult în lavrele cele mari care se aflau în mijlocul oraşelor. E de mirare cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească şi nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă, adică cu această lucrare a minţii. Şi atâta a sporit, încât faţa lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla într-însul, zice Simeon Tesaloniceanul. El mărturiseşte că acela a alcătuit şi o carte despre această lucrare a minţii, cu toată înţelepciunea filozofică. Mai zice că şi Sfinţii Patriarhi ai Constantinopolei, Ioan Gură de Aur şi Ignatie şi Calist, au scris cărţi despre această lucrare. Oare nu-ţi ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala să începi să te deprinzi cu luarea-aminte a minţii? De vei zice: „nu sunt în viaţă singuratică”, ce folos vei avea? Doar Sfântul Patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minţii în lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoieşti pe motiv că nu eşti în pustie adâncă, a doua pildă a atenţiei inimii îţi este Sfântul Episcop Fotie”(22). Cunoscând acestea, Părintele nostru Vasile arăta că părerea celor care socotesc că lucrarea minţii e potrivită numai oamenilor desăvârşiţi, care au ajuns la curăţirea de patimi şi la sfinţenie, este neîntemeiată. Cei ce socotesc aşa îşi mărginesc rugăciunea numai la rostirea psalmilor, troparelor şi canoanelor, neînţelegând că ea a fost rânduită de Sfinţii Părinţi ca vremelnică, în vederea neputinţei şi prunciei minţii noastre, şi cu scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat-treptat, să ne ridicăm la înălţimea minţii lucrătoare şi nici într-un caz să nu ne oprim numai la rugăciunea din afară (23). Spre deosebire de alţii, Stareţul Vasile, dând întâietate Rugăciunii lui Iisus şi apoi cântării, ţine să sublinieze însemnătatea Bisericii, în care primim harul, cu ajutorul căruia dezvoltăm viaţa noastră în Hristos: „Dar să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici, între care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Şi nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre”(24). Faima lui de îmbunătăţit şi iscusit îndrumător al unei înalte trăiri duhovniceşti(25) s-a răspândit în toată Ortodoxia. Ca nu cumva, fără voia lui, în aceste învăţături să se strecoare vreo greşeală, în anul 1749, a avut loc la Bucureşti un sobor care le-a cercetat. Dar să-l lăsăm să istorisească pe Paisie de la Neamţu, în scrisoarea către stareţul Atanasie de la Sfântul Munte: „Pentru stareţul meu, Părintele Vasile, îţi vestesc ţie că acest om (...) mărturisit este că şi trei patriarhi: al Alexandriei, şi de Antiohia, şi al Ierusalimului, cu mulţi arhierei întâmplându-se în Bucureşti şi auzind de dânsul, l-au chemat în Bucureşti. Şi soborniceşte de dânsul întrebând şi socotind, l-au întrebat pe dânsul mult pentru credinţa sfântă şi pentru învăţătura cu care învaţă pe fraţii cei ce vieţuiesc cu dânsul şi pe cei ce vin către dânsul şi l-au aflat fără prihană şi neclătit în credinţa pravoslavnică şi învăţătura lui au socotit că de la sine nimic nu grăieşte. Şi au văzut pe dânsul că după puterea Sfintei Scripturi învaţă, urmând întru toate învăţăturii sfintelor bisericeşti învăţături şi după a preacuvioşilor părinţi şi întru nimic n-au aflat într-însul prihană. Şi foarte s-au bucurat Preasfinţiţii Patriarhi şi l-au blagoslovit pe dânsul şi au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, ca nimeni pentru învăţătura lui să nu se îndoiască”(26). Şi tot Stareţul Paisie, care l-a cunoscut prea bine pe Cuviosul Vasile, mai socotea că „acest bărbat plăcut lui Dumnezeu îi covârşea, neasemănat, pe toţi părinţii din vremea lui în înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi în învăţătura de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi în ştiinţa cea desăvârşită a Sfintei Biserici a Răsăritului, a sfintelor pravile şi a dreptei lor tâlcuiri, după Zonara şi Teodor Balsamon şi în alte înţelegeri”(27). Şi devenise Cuviosul Schimnic Vasile atât de îmbunătăţit şi de cunoscut, încît era luat ca element de comparaţie pentru alţi părinţi din vremea lui, care mergeau pe aceeaşi cale. Se spune despre viaţa stareţului Mihail de la Trăisteni, din Ţara Românească, schit aflat atunci sub ascultarea sa duhovnicească, de unde se văd şi alte însuşiri ale sale: „că acest bărbat într-atâta sporise întru smerită cugetare şi dragoste şi întru înţelegere duhovnicească şi darul descoperirii tainelor întru dumnezeiască Scriptură de la Dumnezeu luate, încât era asemenea Stareţului Vasile, că s-a ostenit a fi râvnitor în toate ostenelele şi nevoinţele lui. Pentru aceasta, cu puţin de nu chiar asemenea acestuia, strălucea şi el în toate darurile Duhului”(28). Calea vieţii lui fiind rugăciunea neîncetată până în clipa morţii şi petrecând viaţă sihăstrească întru curăţie, în post şi în alte înfrânări, Cuviosul Părintele nostru Vasile s-a mutat către Domnul, în cereştile locaşuri, la 25 aprilie 1767(29). Rămăşiţele sale pământeşti odihnesc, neştiute de noi, la Poiana Mărului, din judeţul Vrancea, dar el a rămas în amintirea urmaşilor şi a tuturor monahilor ca „sfânt stareţ” sau „bărbat sfânt”. Preot GABRIEL COCORA

1. Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor mănăstiri Neamţul şi Secul, date acum pe slovă nouă şi grai îndreptat de Gheorghe Racoveanu, Râmnicu-Vâlcea, 1934, p. 26.
2. Această dată reiese din actul din 13 mai 1780, al Ecaterinei Văcărescu, urmaşa ctitorilor, la Arh. St. Buc, Mitropolia Bucureşti, pach. 333, doc. 1.
3. Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, Poiana Mărului, în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 5-6, p. 466-500.
4. Hrisovul lui C. Ipsilante, din 23 aprilie 1803, în „Îngerul” (Buzău), XVI (1944), nr. 7-12, p. 34.
5. Hrisoavele domneşti de mile prevedeau, anual, danii de 12 cojoace, 12 bucăţi aba neagră şi 12 perechi cizme („Îngerul”, citat mai sus). În 1767, Stareţul Vasile reînfiinţează schitul Ciolanu, tot cu 12 călugări (I. Iorlaşcu, Ştiri noi asupra mănăstirii Ciolanu (Buzău), Buzău, 1936, p. 32).
6. Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XII (1889), p. 32.
7. Schitul Poiana Mărului, a avut influenţă directă asupra următoarelor aşezări monahale: Dălhăuţi, Bonţeşti, Trăisteni, Pometul Borşatanului, Rogozu, Coteşti şi Valea Neagră, din judeţul Vrancea, iar în judeţul Buzău: Răteşti, Ciolanu, Cârnu şi Găvanu (să se vadă, pe larg, articolul citat la nr. 3, Poiana Mărului, p. 483-488).
8. Toma Dobre, Poiana Mărului, în „Muguri,” (Buzău), IV (1925), nr. 1-2, p. 34.
9. Prot. Serghie Cetvericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului. Traducere de episcopul Nicodim, Tipografia mănăstirii Neamţu, 1933, p. 128.
10. Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, art. cit., p. 479.
11. Arh. St. Buzău, Poiana Mărului, pach. 1, pe anul 1863, f. 101.
12. Constantin Ipsilante, în hrisovul său din 23 aprilie 1803, prevede şi «liude (oameni) treizeci şi nouă scutiţi cu care să se ajutoreze şi să se chivernisească părinţii sihaştri la trebuinţele ce au: adică unii să dea grâu, nuci, mălai, porumb, alţii brânză şi urdă, alţii pescari să aducă peşte pentru hrana părinţilor... că acest schit se află la loc de munte, părinţii călugări ce lăcuesc într-însul la multă stenahorie şi lipsă; fiind loc strâmptorat de nu pot a se hrăni...” („Îngerul”, XVI (1944), nr. 7-12, p. 34).
13. Cuvânt-înainte sau înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească înţelegerea ce iaste într-însa, la Pr. Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 382-383.
14. Cuvânt-înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VIII. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1979, p. 603.
15. Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului: Închipuire cum să cade să ne îndreptăm prin pocăinţă..., transcriere de C. Barbu, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 237
16. Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 130-133.
17. „Mitropolia Olteniei”, nr. citat, p. 238.
18. Pr. Dr. Paul Mihail, ibidem, p. 380.
19. Istoria literaturii române în sec. XVIII, Bucureşti, 1901, p. 391.
20. Scrierile cunoscute ale Stareţului Vasile se împart în: 1, Înainte-cuvântări la operele lui Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Nil de la Sorsca, Isihie al Ierusalimului. 2. Adaosuri la opera lui Nil de la Sorsca. 3. Scrieri păstrate în copii. Până acum, opera sa este identificată în 58 de manuscrise. (Vezi Pr. Dr. Paul Mihail, op. cit., passim.).
21. Închipuire cum să cade ... să ne îndreptăm prin pocăinţă, p. 239-240
22. Filocalia, vol. VIII, p. 593-594.
23. Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 207.
24. Filocalia, vol. VIII, p. 592
25. Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, mare cunoscător al scrierilor filocalice româneşti, afirmă că Părintele Vasile era „celebru pentru viaţa sa duhovnicească” şi că Paisie a venit la noi, „poate şi atras de faima sau chemarea lui Vasile” (Filocalia, cit., p. 88.)
26. Dr. Antim Anghelescu, episcop al Buzăului, Scrisorile unor monahi..., Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului, 1947, p. 66-67.
27. Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie..., Râmnicu-Vâlcea, 1935, p. 26
28. Ibidem, p. 31.
29. Potrivit însemnării de pe manuscrisul slavo-român 397 de la Biblioteca Academiei R.S.R.) la Pr. dr. Paul Mihail, op. cit., p. 363.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 422-431, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului

Întru această zi, cuvânt din Pateric
Ne spunea nouă ava Casian despre un stareţ, ce şedea în pustie că s-a rugat lui Dumnezeu, ca să-i dea lui să nu doarmă niciodată, când se va face vorba duhovnicească, iar când va auzi că se vorbesc deşertăciuni şi clevetiri, atunci, îndată să adoarmă, ca să nu simtă auzul său acel cuvânt de otravă. Şi aşa zicea: "Diavolul este isteţ la cuvinte deşarte şi potrivnic la toată învăţătura cea duhovnicească". Şi ne-a spus pilda aceasta: "Grăiam eu, zicea, odată, pentru folos, cu un frate, care, aşa de greu adormise, încât nu putea să-şi mişte nici sprâncenele. Iar eu, voind să dovedesc lucrarea diavolului, am grăit un cuvânt deşert, de care el, bucurându-se, îndată s-a deşteptat. Deci, eu suspinând, am zis: "Până acum am grăit între noi despre lucruri cereşti şi la amândoi ni s-au împăienjenit ochii de somn, iar, după ce am auzit un cuvânt deşert, îndată, cu grăbire, ne-am deşteptat. Drept aceea, iubiţilor, cunoscând toţi lucrul dracului acestuia şi sârguinţa noastră cea spre vorba cea deşartă, luaţi aminte, păzindu-vă de dormitare, când faceţi sau auziţi ceva duhovnicesc". A zis iarăşi: "Dacă te îngreuiezi, cândva, de mâncare, să te dai la osteneli trupeşti, mai înainte de a te culca noaptea şi nu vei avea năluciri rele şi să fii ca un luptător bun împotriva diavolului şi, de te va lovi el de-o parte, loveşte-l şi tu de cealaltă parte. De te va stăpâni pe tine cu mâncarea, goneşte-l pe el, cu privegherea. De te va îngreuna pe tine cu somnul, zdrobeşte-te pe tine, cu osteneli trupeşti. De te va înşela pe tine cu mândria, fă ceva înaintea oamenilor, ca să te necinstească pe tine. Că, să ştii aceasta, de nimic alta nu se scârbeşte şi nu se biruieşte satana, ca atunci când omul iubeşte smerenia".

Întru această zi, învăţătură la pomenirea 
Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu
        Fraţilor, Domnul Dumnezeul nostru de-a pururea însetează de mântuirea noastră şi neîncetat ne cheamă pe noi la veşnica viaţă, prin Sfânta Evanghelie, poruncindu-ne totdeauna, ca toată întinăciunea şi viaţa cea necurată să o lepădăm de la noi, şi cu inimă curată, să ne apropiem de Dânsul, şi să luăm Împărăţia din care am căzut, călcând porunca înfrânării, dată, mai înainte, lui Adam, strămoşul nostru, în Rai; că, de ar fi păzit-o Adam, în veci ar fi trăit fără de întristare, şi fără de moarte, neîmbătrânind, nici stricându-i-se trupul. Iar după ce, prin zavistia diavolului, omul s-a depărtat de la slava lui Dumnezeu, prin neînfrânare, de atunci, au căzut asupra neamului omenesc dureri şi bătrâneţe şi moarte, schimbând viaţa omenească. Deci, locul acela dorindu-l Sfinţii Mucenici şi drepţii, încingându-şi tare mijloacele lor şi război făcând cu potrivnicul, şi biruindu-l pe el, au intrat, iarăşi, în Raiul cel dintâi, prin Hristos. Şi, acolo, intră, şi acum, cei ce se împodobesc cu fapte bune. Că acela ce se robeşte vieţii acesteia, şi uită de Dumnezeu, vrăjmaş se face lui Hristos şi pierzător sufletului său. Drept aceea, să ne deşteptăm, de acum, ca să nu ne lipsim de slava lui Dumnezeu şi de veşnica bucurie, să ne ridicăm, deci, din înşelările lumii acesteia, precum ne-am făgăduit Domnului la naşterea cea de-a doua, a Sfântului Botez, înaintea multor martori, zicând aşa: "Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!". Iar lucrurile satanei acestea sunt: slujirea la idoli, ura de fraţi, clevetirea, ţinerea de mânie, minciuna, invidia, iuţimea, războiul, ura, furtişagul, beţia, asuprirea, cântecele drăceşti, hula, cuvintele de ruşine, vrăjile, pierderea de copii, mândria, călcarea de jurământ, desfrânarea, jurământul strâmb. Dacă vom părăsi aceste lucruri, vom afla toate faptele cele bune, precum este scris: "Fereşte-te de rău şi fă bine"(Ps. 33, 13). Deci, de ne vom feri de acum de lucrurile cele rele, apoi vom intra iarăşi în Rai. Ce, dar, este mai urât decât faptele cele rele ? Că printr-însele, mânia lui Dumnezeu vine peste noi. Să săvârşim, deci, făgăduinţele noastre cele către Domnul nostru, să-L iubim pe El cu toată inima şi cu tot cugetul nostru şi pe aproapele, ca pe noi înşine, înflorind cu iubirea de fraţi, ca să intrăm, bucurându-ne, în viaţa cea veşnică şi fără de moarte şi în frumuseţea cea negrăită, pe care, dorind-o fericitul Apostol al lui Hristos, Marcu, s-a pornit a călca dulceţile vieţii acesteia, împărţind bogăţia sa la săraci şi nevoindu-se a se sălăşlui în lăcaşurile cele veşnice. Că acesta a auzit glasul lui Hristos, chemându-ne pe noi la Sine, adică: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând, de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena."(Matei, 10,82). Drept aceea, fraţilor, ce folos ne este măcar şi lumea toată de am câştiga, iar sufletul nostru îl vom pierde, sau îl vom păgubi? Cu ce-l vom răscumpăra, pe el din munca cea veşnică, fără numai dacă ne vom feri de rele şi ne vom îndrepta şi vom da la săraci milostenie. Să ne sârguim, deci, de acum, a intra, prin calea cea strâmtă, în viaţa cea veşnică, adică, prin înfrânare, prin postire, nu numai de bucate şi de pofte înfrânându-ne, ci, şi de tot răul; fugi de păcatul cel ce-ţi pierde sufletul şi trupul. Oboseşte-ţi trupul tău, pentru Hristos, precum a pătimit Sfântul Marcu Apostolul, că toate chinurile şi moartea cea de ocară, el, pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a luat. Drept aceea, străluceşte el acum, întru slava lui Dumnezeu, mai mult decât razele soarelui. Şi întru pomenirea lui, minunate semne şi vindecări face Domnul, Dumnezeul nostru. Că cela ce cu credinţa cinsteşte pomenirea Sfântului Apostol, de toate primejdiile şi păcatele se izbăveşte şi din toate ispitele scapă. Acestuia, fraţilor, să-l râvnim şi, ca dânsul, fapte bune să facem, că şi Sfântul acesta om era, ca şi noi, dar el toată răutatea a urât, iar voia lui Dumnezeu a făcut. Pe care voie, să ne sârguim şi noi a o face, ca să fim fii ai Luminii şi părtaşi ai Împărăţiei lui Hristos, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei
Sursa:
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=21&p2000_imageid=970
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/aprilie/Proloage25Apr.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-25-sf_ap_si_ev_marcu.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie25.htm
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-vasile-de-la-poiana-marului
http://www.sfintiromani.ro/ro/pagina/158/aprilie_vasile_de_la_poiana_marului_viata.html