Proloagele din 29 martie

 Luna lui martie în 29 de zile: pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Marcu, episcopul Aretuzilor, şi a celor dimpreună cu dânsul (sec.IV).

        Acest Sfânt minunat, Marcu Aretuzianul, s-a născut în zilele marelui Constantin împăratul, cel care a stins prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor la calea mântuirii, atât prin înţeleapta lui frumoasă-grăire cât şi prin chipul cel fără de prihană al vieţii sale. Drept aceea, a fost sfinţit episcop în cetatea Aretuzia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Şi, iubind pe păstoriţii săi, se îngrijea de aşezarea bunei rânduieli creştine în Biserica sa şi de sporirea duhovnicească a turmei sale. Dar la anul 361, urcându-se pe tronul împărătesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepădat de credinţa creştină şi se lupta pentru întoarcerea supuşilor săi la închinarea zeilor păgâni), mulţime de creştini au răbdat chinuri fără de seamăn şi nu s-au despărţit de sfânta credinţă. Deci, ajungând trimişii lui Iulian în Sicilia a început şi acolo prigoana creştinilor. La început, lăsând loc prigoanei, Sfântul, după cuvântul Domnului, s-a sfătuit în sine să fugă în altă cetate, dar, văzând că alţii suferă, pentru el, s-a dus şi s-a predat de bună voie prigonitorilor. Şi acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Şi-l purtau pe bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bună voie, prin cetate şi una era sârguinţa păgânilor, să se întreacă în cruzime. Deci, a fost târât bătrânul pe uliţe, împins în tină, batjocorit în strigăte de ocară, dezbrăcat şi bătut, împuns cu cuţite şi cu trestii ascuţite şi cu ace, uns cu saramură, uns apoi cu miere pe trupul gol şi spânzurat sus, într-o coşniţă cu ştreanguri ca să-l ardă soarele şi să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind cu anii, a biruit pe păgâni cu mărturisirea credinţei lui Hristos, cu atâta căldură, încât mulţi păgâni şi-au schimbat gândul şi au crezut în Hristos. În acest timp, împăratul Iulian a pierit în război şi prigoana a încetat, iar creştinii prinşi au fost eliberaţi. Şi aşa, stăruind în evlavie, măcar că slăbit de mulţimea suferinţelor, Sfântul episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă, la 29 martie, când s-a aşezat şi prăznuirea lui, precum şi a celor dimpreună cu dânsul. Dumnezeului nostru slavă !

Întru această zi, învăţătură din Pateric.

       Să ştii, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre şi începătura înţelepciunii, după Proorocul şi întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orişicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Că printr-însa şi curăţirea de păcate şi păzirea faptelor bune şi calea spre desăvârşire, se fac. Că, dacă întâi intră frica de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naşte smerenia, care este cap şi începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea şi din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământeşti se face smerenia. Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-şi omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci şi gândurile, să nu-şi tăinuiască faţă de părintele său. A treia, ca nu ştiinţei sale, ci judecăţii şi poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, ca întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, ca nu numai însuţi tu să nu îndrăzneşti să ocărăşti pe cineva, ci, încă şi ocara, cea care-ţi vine ţie de la altul, cu bucurie să o primeşti. A şasea, ca nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ţi este poruncit ţie de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A şaptea, când cu puţine haine te vei îndestula şi cu mulţumită le primeşti pe acestea şi nevrednic te socoteşti pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toţi, te socoteşti pe tine, cu adevărată inimă. A noua, ca limba să-ţi înfrânezi, adică, să nu îndrăzneşti a-ţi înălţa glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne şi din cele asemenea cu acestea, se cunoaşte smerenia, care, dacă s-ar săvârşi cu adevărat, apoi, degrabă, îl ridică spre înălţimile dragostei pe cela ce o câştigă pe ea. Că întru smerenie, frica de osândă nu este şi toate nu se mai păzesc de frică, ci, din dragostea cea nemăsurată şi din dorirea cea bună. Şi atunci poţi ajunge la vârf, care este pe scara bunătăţilor. Iar îndemnuri de urmat să-ţi fie ţie cuvintele fraţilor, celor ce vieţuiesc împreună cu tine şi evlavia lor. Că, din a urma şi a râvni celor sporiţi, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârşire, încât să poţi urma şi tu tuturor acestora. Şi, întru această rânduială duhovnicească, a vieţii celei de obşte, să rămâi până la sfârşit. Acestea pe care le-a zis David spre pază să-ţi fie ţie, ca să poţi vieţui împreună cu fraţii. "Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări."(Ps. 37, 13-14). Că, atunci când cele ce vezi şi nu sunt spre zidire şi folos, să fii ca un orb faţă de ele, asemenea şi spre cele ce auzi, ca un surd, şi ca un mut să fii şi să nu ai în gură mustrări. Oricâţi credincioşi neascultători şi fără de ruşine ar fi, ca un mut şi surd, să te întorci spre dânşii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări şi defăimări sau ocări, nemişcat să fii şi să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveţi, adică: "Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea.(Ps. 38, 1-2)". Şi, ca să nu-i urăşti pe aceştia, sau să-i osândeşti, la acestea de-a pururea să te întorci şi să păzeşti cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fără de minte şi neştiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înţelept. Şi numai pe părintele tău să-l socoteşti că este sfânt şi drept şi că folositoare îţi sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îţi va întări inima ta şi aşa vei putea răbda până la sfârşit şi purta jugul cel bun şi sarcina cea uşoară a ascultării. Şi nu va putea meşteşugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viaţa cea de obşte. Însă răbdarea ta să nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocărî, nici nu te va defăima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătăţii tale, nici întru a ta voie se află. Ci, când vei fi cu adevărat, ocărât, defăimat şi clevetit, atunci cu blândeţe şi cu smerenie să rabzi, pentru că aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ţi-le înainte le-am zis, scuturându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ţi poţi aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăşi, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârşirea faptelor celor bune. Începătura mântuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naşte buna ascultare. Iar, din aceasta, se naşte lepădarea de lume şi trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământeşti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Şi din smerenie se naşte omorârea voinţelor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se veştejeşte rădăcina poftelor. Şi din omorârea aceasta, toate patimile sufleteşti se sting şi pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac şi înfloresc, iar din înmulţirea faptelor bune, curăţia inimii se naşte. Şi curăţia inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei şi te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1308

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage29Mar.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-29-cv_marcu_si_chiril.html

Proloagele din 28 martie

Luna martie în 28 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion, 

noul Mărturisitor, egumenul mănăstirii Pelechitului.

          Cuviosul Ilarion cel Nou a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), prigonitorul Sfintelor icoane, și a fiului său, Constantin Copronim (741-775). Cunoscând, din copilărie, sfânta credință, Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinerețe și a urmat cu osârdie, Celui răstignit, supunându-și, cu înfrânarea, patimile trupești. A petrecut, după aceea, închis într-o chilie, vreme de mulți ani și acolo se îndeletnicea cu rugăciunea și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, și, așa, s-a luminat cu darul nepătimirii. A primit, apoi, și rânduiala preoției și s-a învrednicit a fi egumen la mănăstirea Pelechitului, lângă Helespont, în Asia. La sfârșit, i s-a dăruit lui și puterea facerii de minuni; și, ca unul ce a suferit chinuri grele de la prigonitori, s-a învrednicit și de cununa muceniciei. Că, pornind împăratul Leon prigoană împotriva Sfintelor icoane, urmăritorii au ajuns și în mănăstirea Pelechitului, într-o sfântă și mare Joi din Săptămâna Patimilor, mănăstirea fiind cotropită, în adevăr, de prigonitori, care au pătruns în biserică și în altar, sfărâmând icoanele și aruncând Sfintele Taine. Călugării au fost ferecați în lanțuri, bătuți și chinuiți. La plecare, ei au dat foc mănăstirii. La statornica împotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tăbărât asupra lui și l-au pus la neînchipuite chinuri. Apoi, pus în lanțuri, cu o ceată de călugări, l-au pornit în părțile Efesului, unde toți au fost aruncați în închisoare. Mulțumind lui Dumnezeu, pentru tăria ce i s-a dat, de a îndura toate, mărturisind dreapta credință, acolo în temniță, Cuviosul și-a găsit sfârșitul. Dumnezeului nostru, slavă!

Într-o această zi, cuvânt din Pateric, despre faptul că nu se cuvine, 

celor ce s-au lepădat de lume, să se întoarcă la mireni.

        Păzește-te acum frate, ca nu cumva să dorești vreunele ca acelea, pe care, lepădându-le, le-ai luat după cuvântul Stăpânului, Care zice: "Nimeni, punându-și mâna sa pe plug și căutând înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu." Deci, cela ce, de la viața cea înaltă, se pogoară, iarăși, la cele lumești și pământești lucruri, acela călcător de poruncile lui Hristos este, după Cela ce a zis: "Dacă cineva este pe acoperișul casei, să nu se pogoare, ca să-și ia ceva, din casa sa." Păzește-te, dar, ca să nu-ți aduci aminte de dragostea cea pătimașă a părinților tăi și a rudeniilor celor trupești, și de grija veacului acestuia, că, iarăși, te vei întoarce, și nedestoinic te vei afla, după cuvântul Stăpânului, pentru Împărăția Cerului. Deci, ia aminte, ca nu cumva, mândria pe care o începuseși, acum, a o călca, prin căldura smereniei, apoi, din nou, să o ridici asupra ta: și cele ce ai dărâmat, după cuvântul Apostolului Pavel, acelea, iarăși, să le zidești, că te vei face călcător de lege. Ci, mai mult, să păzești, până în sfârșit, răbdarea, pe care ai arătat-o înaintea porților mănăstirii, rugând pe toți cu lacrimi, ca să fii primit. Și cele ce, la început, le-ai mărturisit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, că, întru smerenie, vei petrece, să te sârguieşti, până la sfârșit, să le păzești, adăugând, în fiecare zi, căldură, peste cea dintâi căldură, ca, spre vârful cetății călugărești, să te sui. Căci ticălos lucru, cu adevărat și de jale este, ca, cineva, să se întoarcă la cea dintâi viață. Că nu acela, ce a început binele, este fericit, ci cela ce, până la sfârșit, l-a păzit pe acesta. Că șarpele, cel ce se târăşte pe pământ, de-a pururea păzește călcâiul nostru, adică ieșirea noastră o pândește și până la sfârșit împiedicări ne pricinuiește nouă. Și pentru aceasta, a începe cineva lucrul cel bun la nimic nu folosește, ci, a începe și a sfârși. Deci, această smerenie a lui Hristos, pe care acum o arăți, nu într-alt fel se săvârșește, ci dacă până la sfârșit o vei păzi pe ea, așa vei sfărâma capul balaurului. Iar când vor năvăli asupra ta gândurile, îndată, până sunt proaspete, să le mărturisești pe acestea, că mult se silesc mai marii dracilor de le aduc, ci tu să nu te rușinezi a le mărturisi la părintele tău; și așa vei putea sfărâma capetele dracilor, precum și Scriptura ne învață pe noi, zicând: "Fiule, de te vei apropia să slujești Domnului, să-ți gătești inima ta, nu spre nemâhnire, nici spre odihnă, nici spre a ta voie, ci spre ispite și supărări și spre tăierea voilor tale. Că prin multe nevoințe se cade nouă a intra în Împărăția Cerului. Că strâmtă și plină de nevoi este calea, care duce la viață și puțini sunt cei ce umblă pe ea. Ia aminte, dar, la cei sporiți și buni și, din bunătățile lor, să-ți îndreptezi viața ta, dar să nu iei aminte la mai mulți, leneși și nebăgători de seamă, pentru că mulți sunt chemați, dar puțini aleși și mică este turma, căreia Tatăl a voit să-i dea Împărăția. Căci, nu cădere mică este, ca să urmeze cineva celor leneși și potrivnici, ci te sârguiește a te sui la treapta bunătății celei desăvârșite și, așa, vei spori, Dumnezeu ajutându-ți ție și la vârful bunătăților vei ajunge, chiar bărbat desăvârșit, pe măsura creșterii plinirii lui Hristos.

Întru această zi, cuvânt despre un ostaş, anume Taxiot, 

care a înviat din morţi.

      Nu voi ascunde lucrul ce s-a făcut, cu darul lui Dumnezeu, în neamul omenesc, că nemincinos este Cel ce a zis: "Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu." În Cartagina, cetatea Africii, a fost un oarecare bărbat, cu numele Taxiot, cu rânduiala ostaș, și acela în mari păcate își petrecea viața sa. Și, fiindcă mulți mureau în Cartagina, a venit și Taxiot în frică și în simțire și s-a pocăit de păcatele sale și, ieșind din cetate cu femeia lui, s-au așezat într-un sat, la liniște. Iar, nu după multe zile, după lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia unui gospodar, din același sat cu dânsul. Și, trecând mai multă vreme, după păcatul acela, l-a mușcat un șarpe și a murit. Și era o mânăstire, ca la o stadie departe de satul acela și, alergând acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, să ia trupul mortului și să-l îngroape la biserică. Deci, l-au îngropat pe el întru al treilea ceas din zi. Iar, când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: "Miluiți-mă, miluiți-mă!" Și, apropiindu-se de mormânt și glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat pe el și, aflând pe mortul acela viu, au înmărmurit de spaimă. Și l-au întrebat pe el, vrând să știe, ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat. Iar acela, neputând vorbi de multă plângere și de tânguire, îi ruga pe dânșii, ca să-l ducă pe el la robul lui Dumnezeu Tarasie Episcopul: și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el să-i spună ce a văzut acolo și acela, a patra zi a putut grăi. Deci, cu multe lacrimi a spus aceasta: "Când eram pe moarte, niște arapi am văzut înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoșătoare. Și, văzându-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi, am văzut doi tineri foarte frumoși și a sărit sufletul meu în mâinile lor. Și îndată, zburând, ne suiam de la pământ în văzduh, spre înălțime, și am aflat vămile, cele ce străjuiesc suirile și opresc toate sufletele omenești. Și, la fiecare vamă, pentru alt păcat, osebit ești întrebat: la una pentru minciună, la alta pentru ceartă, iar la alta pentru mândrie și fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Și am văzut eu într-un chivot, ce se ținea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune și îngerii luau din acelea și cumpăneau lucrurile mele cele rele: și, așa, am trecut vămile. Iar când, apropiindu-ne de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților, m-au oprit acolo pe mine străjerii și-mi scoteau toate trupeștile mele fapte de desfrâu, precum le-am făcut din tinerețe și până acum. Și mi-au zis mie îngerii cei ce mă duceau pe mine: "Pe toate trupeștile păcate, pe care le-ai făcut în cetate ți le-a iertat ție Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea." Dar, mi-au zis mie potrivnicii mei: "După ieșirea din cetate, la satul acela, tu te-ai desfrânat cu femeia gospodarului aceluia." Și, auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere de păcatul acela și, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă pe mine, viclenele duhuri, m-au bătut și, desfăcându-se pământul, m-au pogorât, purtat fiind prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și rău-mirositoare, până la cele mai de jos temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate întru întunericul cel veșnic și unde nu au viață oamenii, ci chin veșnic și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților. Acolo ele strigă totdeauna, cu strigare mare, zicând: "Amar nouă, amar, vai, vai." Și nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici nu se pot povesti chinurile și durerile acelora, pe care i-am văzut acolo; gem din inimă și nimeni nu se milostiveşte de dânșii, plâng și nu este cineva să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte și să-i izbăvească. Și am fost închis cu dânșii și eu în locurile întunecoase și întru strâmtorare m-au pus și plângeam și mă tânguiam cu amar, ținut fiind de la al treilea ceas până la al nouălea. După aceea, am văzut puțină strălucire și doi îngeri ce veniseră acolo și am început a-i ruga pe dânșii, ca să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Și mi-au zis mie îngerii: "Fără de vreme te rogi, pentru că nu iese nimeni de aici înainte de învierea tuturor." Iar eu, mult cerând și rugându-mă și a mă pocăi făgăduindu-mă, a grăit un înger către celălalt: "Te chezășuiești, pentru dânsul, că se va pocăi, precum făgăduiește din toată inima?" Și a zis celălalt: "Mă chezășuiesc." Și am văzut că i-a dat lui chezașul mâna. Atunci, apucându-mă pe mine, m-au scos de acolo pe pământ, în mormânt, la trupul meu. Și mi-au zis mie: "Intră de unde te-ai despărțit." Și am văzut eu sufleteasca mea fire strălucind ca un mărgăritar, iar trupul cel mort era ca niște tină rău-mirositoare și neagră și mă îngrețoșam să intru într-însul. Și mi-au zis mie îngerii: "Nu ți se cade ție să te pocăiești, fără numai cu trupul, cu care ai greșit." Iar eu mă rugam, că, doar, n-aș mai fi intrat în trup. Deci, îngerii mi-au grăit: "Intră, că de nu, iarăși te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat." Atunci am intrat și am înviat și am început a striga: "Miluiți-mă !" Deci, i-a zis lui sfințitul Tarasie: "Gustă bucate." Și nu voia să guste, ci, de la biserică, la biserică, umblând, cădea cu fața la pământ, mărturisindu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu suspine. Și grăia către toți: "Vai, celor ce greșesc, că osânda cea veșnică îi așteaptă pe dânșii ! Vai, celor ce nu se pocăiesc, până au vreme ! Vai, celor ce-și spurcă trupul lor !" Deci, a petrecut Taxiot, după învierea sa, patruzeci de zile și, curățindu-se prin pocăință și-a cunoscut ceasul sfârșitului său, mai înainte cu trei zile. Și s-a dus către Dumnezeu, Cel preamilostiv și de oameni iubitor, Cel ce pogoară în iad și ridică și tuturor mântuire le dăruiește, Căruia Se cuvine slava în vecii vecilor ! Amin !

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1307 http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage28Mar.shtml http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie28.htm

Proloagele din 27 martie

 Luna martie în 27 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Matroana,

cea din Tesalonic (sec.III-IV).

              Sfânta Matroană era din Tesalonic, fiică de oameni săraci, deprinsă a munci din greu ca să-şi agonisească cele de trebuinţă. Învăţase din copilărie, credinţa creştină şi ajunsese slujnică la femeia căpeteniei Tesalonicului, anume Pautilla, care era păgână. Şi mergea Pautilla, adeseori la templul din cetate, ca să se roage în legea ei şi-şi lua însoţitoare şi pe slujnica sa dar Matroana nu intra niciodată în templu, măcar că stăpâna ei o silea, ci, creştină fiind, alerga la biserica creştinilor, unde se ruga fierbinte pentru răbdare şi pentru liniştea sufletului său. Deci, într-una din zile, Pautilla i-a zis ei: "De ce nu mergi la templul nostru, ci umbli totdeauna la creştineasca biserică?" Şi, luând îndrăzneală, Matroana i-a răspuns: "Pentru că, în biserica noastră, vieţuieşte Dumnezeu, iar, în templu, Dumnezeu nu este. Aflând, deci, că slujnica ei este creştină şi de aceea nu se supune îndemnurilor ei, Pautilla a început a o bate şi a o chinui în tot felul, iar Matroana toate le răbda pentru Hristos şi la biserică se ducea pe ascuns de stăpâna ei. Ştia că nu greşise cu nimic stăpânei sale, ştia că muncise din răsputeri, ca să-i împlinească voile, ştia că, toată crunta mânie a Pautillei, nu pornea decât din ura ei nesfârşită faţă de credinţa creştinilor, dar ştia şi că înaintea lui Dumnezeu, bogat şi sărac, stăpân şi rob, femeie şi bărbat, toţi sunt deopotrivă şi fiecare va fi răsplătit numai după credinţa şi faptele sale. Toate aceste gânduri treceau mereu luminoase prin mintea tinerei fecioare, care adesea sângera în adâncul temniţei şi gândurile acestea erau ca un balsam vindecător pentru sufletul ei nedreptăţit. Dar odată, după ce fericită a petrecut în închisoare patru zile, fără hrană, nici băutură, întărită numai de Dumnezeu, Matroana a fost scoasă din închisoare şi supusă din nou la grele chinuiri şi bătăi, de curgea sângele dintr-însa. Singurele ei cuvinte erau mărturisirea că nici moartea nu o va îndepărta de la dreapta credinţă în Hristos. Deci, fiind iarăşi aruncată în temniţă, după mai multe zile de chin, şi-a dat duhul, jertfă nevinovată în mâinile Domnului, iar trupul ei a fost luat de creştini şi îngropat cu multă cinste, ca sfinte moaşte. Dumnezeului nostru slavă !

 Întru această zi, povestirea Cuviosului Părintelui nostru Daniil,

despre Evloghie, tăietorul de piatră.

         Ne-a spus nouă ava Daniil, preotul Schitului, zicând: "Când eram mai tânăr, am mers la Tebaida şi m-am pogorât la un oraş să-mi vând lucrul mâinilor mele. Şi, era acolo un om cu numele Evloghie, care avea meşteşugul pietrăriei şi lucra toată ziua şi nimic nu gusta până seara. Iar, după ce se însera, mergea prin tot oraşul şi, pe câţi străini afla, îi ducea în casa sa şi, spălându-le picioarele cu mâinile sale, îi hrănea pe ei, iar, din fărâmiturile ce rămâneau, mânca şi el, iar ce mai prisosea le arunca la câini. Deci, suindu-mă ca să-mi vând lucrul mâinilor mele în oraşul acela, am înserat. Şi, Evloghie, m-a luat şi pe mine, cu alţi străini în casa sa şi, după obicei, ne-a spălat picioarele şi ne-a ospătat pe noi; şi aceasta, de multe ori, mi-a făcut şi mie şi altor fraţi, care erau cu mine. Deci, eu văzându-i bunătăţile lui, m-am minunat şi am început a posti câte o săptămână, rugându-mă lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea Dumnezeu lui mai multă avere, ca să poată hrăni pe şi mai mulţi străini. Şi, postind trei săptămâni şi mai mult, am slăbit de post, încât abia mai trăiam şi, iată, am văzut pe Cineva, cu sfânta cuviinţă, venind către mine şi zicându-mi: "Ce este, părinte Daniile?" Iar eu am zis către Dânsul: "Am făgăduit lui Dumnezeu să nu gust pâine, până ce nu mă va auzi, pentru Evloghie, săpătorul de piatră, să-i dea lui bogăţie, ca şi pe mai mulţi străini să-i odihnească." Şi mi-a zis mie: "Nu este de trebuinţă, că bine îi este lui, precum se află acum." Iar eu am zis: "Nu, Doamne, ci să-i dai lui, ca toţi să proslăvească numele Tău cel sfânt." Şi mi-a răspuns mie iarăşi: "Eu ţi-am spus ţie, că bine se află. Însă, de voieşti să-i dai lui, te faci chezaş pentru sufletul lui, cum că se va mântui, dacă îi voi da lui mai multă avere?" Iar eu am zis către Dânsul: "Din mâinile mele să ceri sufletul lui." Şi acestea zicând, m-am aflat stând ca la o Sfântă Înviere şi am văzut pe un tânăr, cu sfântă cuviinţă, şezând pe piatră cea sfântă, iar Evloghie sta de-a dreapta Lui. Apoi, a trimis la mine Tânărul acela pe unul din cei ce stăteau înaintea Lui şi mi-a zis mie: "Oare, tu eşti cel ce te-ai prins chezaş, pentru Evloghie?" Iar iar cei ce stăteau de faţă au zis: "Aşa, Stăpâne, acesta este." Şi, iarăşi, mi-a zis mie: "Chezăşia de la tine o voi cere." Eu am zis: "Aşa, Stăpâne, de la mine, numai să-i înmulţeşti lui averea." Deci, am văzut îndată pe doi voinici băgând în sânul lui Evloghie aur mult şi, cu cât aceia îi dădeau, cu atât sânul lui şi mai încăpător se făcea. Iar, după ce m-am sculat din somn, am cunoscut că mi s-a ascultat rugăciunea şi am proslăvit pe Dumnezeu. Iar, Evloghie, ieşind după obiceiul său la lucru a lovit într-o piatră şi a auzit un sunet şi iarăşi a lovit şi a aflat o ferestruică. Deci, a lovit a treia oară şi a găsit-o din nou şi era plină cu aur. Şi înspăimântându-se se întreba: "Ce să fac? Nu ştiu. De-i voi lua pe aceştia în casa mea va auzi stăpânul, şi-i va lua pe ei, iar eu în ispită voi cădea. Dar, îi voi lua eu, şi-i voi pune unde nu ştie nimeni şi, cumpărând dobitoace, voi zice că piatră car cu ele." Deci, părăsindu-şi lucrul cel bun, pe care îl făcea în toate zilele cu străinii, a intrat într-o corabie şi s-a dus la Constantinopol. Iar în acea vreme împărăţea Iustin, unchiul lui Justinian. Şi, dând aur mult împăratului şi dregătorilor lui, ei l-au pus pe el dregător al cetăţii. Şi şi-a cumpărat case mari, care se numesc "ale egipteanului", până în ziua de astăzi. Iar, după doi ani am văzut, în vis pe Tânărul acela cu sfântă cuviinţă iarăşi la Sfânta Înviere stând pe Sfânta piatră. Şi, aducându-mi aminte de Evloghie, am zis în sinea mea: "Oare unde este Evloghie ?" Şi, după aceea am văzut pe Evloghie, izgonit de la faţă Tânărului şi târât de un arap. Iar deşteptându-mă din somn, am cunoscut ce însemnează visul şi am zis întru sine-mi: "Vai mie, păcătosului, ce am făcut ? Mi-am pierdut sufletul meu." Deci, sculându-mă, m-am dus în oraşul acela, unde, mai înainte, fusese Evloghie tăietor de piatră, făcându-mă a-mi vinde lucrul mâinilor mele şi aşteptam să vie Evloghie să mă ia, după obicei, în casa lui, însă n-a fost cine să mă ia. Atunci, sculându-mă, am rugat pe o bătrână, zicând: "Rogu-mă ţie, maică, să-mi aduci mie puţină pâine ca să mănânc, că n-am mâncat astăzi." Iar ea, degrabă ducându-se mi-a adus pâine şi fiertură şi, şezând aproape de mine, a început a-mi grăi mie cuvinte duhovniceşti şi folositoare: "Nu-ţi este ţie de folos, zicea, că să umbli prin lume. Au nu ştii că viaţa călugărească, de linişte are trebuinţă?" Încă şi altele multe cuvinte folositoare mi-a grăit mie. Iar eu am zis: "Dar cum mă sfătuieşti să fac? Că lucrul mâinilor mele am venit să-l vând." Iar ea mi-a răspuns mie: "Măcar că şi lucrul mâinilor îţi vinzi, să nu zăboveşti aşa noaptea prin oraş." Iar eu i-am zis ei: "Cu adevărat, aşa este." Şi iarăşi am întrebat-o pe ea: "Spune-mi maică, nu cumva este în oraşul acesta vreun om temător de Dumnezeu şi primitor de străini ?" Iar ea mi-a zis: "Părinte şi stăpâne, am avut aici pe un tânăr tăietor de piatră, care multă milă făcea cu străinii, dar Dumnezeu văzându-i fapta lui cea bună i-a dat lui dar, că am auzit de dânsul că, acum, este senator în Constantinopol." Deci, auzind aceasta, am zis în sine-mi : "Eu am făcut uciderea aceasta." Şi, intrând într-o corabie, am mers la Constantinopol şi, întrebând şi găsind casa lui Evloghie, şedeam lângă poartă, vrând să-l văd pe el, când va ieşi. Deci, iată, l-am văzut pe el ieşind cu multă mândrie, înconjurat de oameni mulţi şi am strigat: "Miluieşte-mă că am să-ţi grăiesc ceva în taină." Iar el n-a voit nici măcar să se uite la mine, iar slugile lui chiar să mă bată au început. Dar eu, la alt loc ieşindu-i înainte, iarăşi am strigat. Iar el a poruncit, ca să mă bată, încă mai mult. Şi, aşa am stat patru săptămâni înaintea uşilor casei lui, înviforându-mă de zăpadă şi de ploaie, şi tot n-am putut să vorbesc cu el. Atunci, supărându-mă, m-am aruncat înaintea chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cu lacrimi, şi mă rugam, zicând: "Doamne, iartă-mă de chezăşia omului acestuia, iar, de nu, atunci şi eu rămân în lume." Acestea zicându-le, în cugetul meu, îndată am adormit şi, iată, a început un sunet mare şi se auzea că vine împărăteasa şi înaintea ei şi în preajma ei mergeau mulţime de mii de oameni. Iar eu am strigat, zicând: "Miluieşte-mă Stăpână." Iar ea, stând mi-a zis mie: "Ce voieşti ?" Eu i-am zis ei: "Pe Evloghie, prefectul l-am luat în chezăşie şi să porunceşti să fiu slobozit de chezăşia aceasta." Iar ea mi-a răspuns mie: "În lucrul acesta, eu nu am amestec, ci precum ştii, aşa să-ţi împlineşti chezăşia ta." Şi deşteptându-mă, am zis în sinea mea: "Măcar de-mi va fi mie să mor, dar nu mă voi depărta de la porţile lui Evloghie, până nu voi vorbi cu el." Şi am mers iarăşi înaintea porţii lui şi când voia să iasă el, iar am strigat. Deci, alergând una din slugile lui cu un băţ atâta bătaie mi-a dat mie, încât mi-a sfărâmat tot trupul meu. Atunci, mâhnindu-mă, am zis în sinea mea: "Mă voi duce la Schit şi, de va voi Dumnezeu, îl va mântui pe Evloghie, cu judecăţile care le ştie." Deci, ducându-mă să caut o corabie, care să meargă la Alexandria, am aflat. Şi cum am intrat ca să mergem cu corabia îndată, de mâhnire şi de bătăi, am căzut ca un mort şi am adormit. Şi m-am văzut pe mine, în vis că eram la Sfânta Înviere şi Tânărul acela şezând pe Sfânta Piatră a cinstitului mormânt. Şi căuta spre mine cu mânie, încât de frică, m-am cutremurat, ca o frunză, şi nu puteam să-mi deschid nici gura mea, că mi se împietrise inima din mine. Şi mi-a zis mie: "Dar nu te duci ca să-ţi împlineşti chezăşuirea ta ?" Deci, a poruncit la doi, din cei ce stau de faţă, ca legându-mă, să mă spânzure, apoi m-au bătut destul şi-mi ziceau mie: "Să nu începi nici un lucru mai presus de măsura ta şi să nu te sfădezi cu Dumnezeu !" Şi, încă fiind eu spânzurat, iată, s-a făcut un glas: "Vine Împărăteasa." Şi văzând-o pe ea, am luat îndrăzneală şi am zis către dânsa cu glas lin: "Miluieşte-mă, Stăpâna lumii." Iar ea mi-a zis iarăşi: "Ce voieşti ?" Şi eu am zis: "Pentru chezăşuirea lui Evloghie sunt spânzurat aici." Şi mi-a zis mie: "Iată, eu mă voi ruga pentru tine!" Deci, am văzut-o că a mers şi a început să sărute picioarele Tânărului aceluia. După aceea mi-a zis mie Tânărul: "Mai mult să nu mai faci un lucru ca acesta." Eu am zis: "Nu, Stăpâne. Că eu mă rugasem, la început pentru dânsul, ca mai mare să fie, dar am greşit, Stăpâne, iartă-mă" Apoi a poruncit ca să mă slobozească pe mine şi mi-a zis: "Să mergi la chilia ta, că Eu, iarăşi voi aduce pe Evloghie la cea dintâi rânduială a lui: tu nu te îngriji de aceasta." După aceea, îndată deşteptându-mă, m-am bucurat foarte tare, izbăvindu-mă de o chezăşuire ca aceasta, şi am mulţumit lui Dumnezeu şi Stăpânei, celei cu totul fără prihană. Deci, după trei luni, am auzit că a murit Iustin împăratul şi, în locul lui s-a făcut alt împărat. Şi a început prigoană asupra stăpânitorilor şi pe dregătorii cei mari, i-au ucis şi le-au jefuit averile. Asemenea au făcut şi lui Evloghie, iar el singur a fugit din Constantinopol, şi poruncise împăratul ca, oriunde s-ar afla, să-l ucidă. Deci, Evloghie s-a întors la locul său cel dintâi şi şi-a schimbat hainele sale, ca şi mai întâi, când era sărac. Şi s-au adunat locuitorii oraşului aceluia, ca să-l vadă pe el, şi-i ziceau lui: "Auzisem de tine că te-ai făcut dregător mare." Iar el răspundea: "De m-ar fi pus pe mine mare dregător, nu m-aţi mai fi văzut pe mine aici, ci alt egiptean este acela de care aţi auzit, dar eu am fost şi m-am închinat la Sfintele Locuri."Deci, venindu-şi întru sine, zicea: "Smeritule Evloghie, acum du-te, ia-ţi uneltele tale, şi mergi de lucrează, că aici nu este Constantinopolul, ca nu cumva şi capul tău să-l pierzi." Apoi, luându-şi uneltele sale, a ieşit la piatra de mai înainte, unde aflase comoara aceea, socotind că va mai afla şi alta şi, lovind în piatră până la al şaselea ceas, n-a aflat nimic. Deci, a început a-şi aduce aminte de hrana şi de dulceaţa mâncărilor pe care le avea la palate şi de amăgirea mândriei lumii acesteia, şi, iarăşi, zicea către sine: "Scoală-te de lucrează că aici este Egiptul." Apoi, puţin câte puţin, l-a îndreptat pe el Mântuitorul şi Sfânta noastră Stăpână la cea dintâi a lui orânduială. Şi, făcându-se seară, iată Evloghie a venit, chemând pe străini la găzduire. Şi, văzându-l pe el, am suspinat şi, lăcrimând, am zis către Dumnezeu: "Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Cu adevărat, Tu, Doamne, faci săraci şi îmbogăţeşti, smereşti şi înalţi şi Judecăţile Tale sunt necurmate." Şi, luându-mă şi pe mine, împreună cu alţi săraci, ne-a dus la casa lui şi, spălându-ne picioarele, ne-a pus masă. Şi, după ce am mâncat noi, luându-l de o parte, i-am zis lui: "Cum te afli, frate Evloghie ?" Iar el a zis: "Roagă-te pentru mine, ava, că sunt sărac, neavând nimic." Iar eu am zis către el: "O, de n-ai fi avut nici acestea pe care le ai!" Iar el a zis: "Pentru ce, ava? Nu te-am smintit cândva, cu ceva ?" Atunci, i-am povestit lui toate cele ce s-au petrecut. Şi, plângând de ajuns, a zis: "Roagă-te, ava, ca să trimită Dumnezeu cele de trebuinţă, că, de acum, mă îndreptez." Iar eu am zis: "Cu adevărat, fiule, să nu nădăjduieşti să ţi se încredinţeze altceva de la Hristos, cât vei fi în lumea aceasta, afară de plata ostenelii tale acesteia." Şi, urându-i cele bune, m-am întors, şi a rămas Evloghie aşa, săpând în piatră şi primind pe străini, până la sfârşitul zilelor sale. Şi, făcându-se de o sută de ani, nu s-a lăsat de această lucrare, ci îi da lui Dumnezeu putere, până când s-a împlinit călătoria vieţii sale. Să ne minunăm, dar, de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Care, după ce l-a înălţat, pentru puţină vreme, atât de mult, apoi, iarăşi l-a smerit pe el, pentru a-i fi de folos. Să ne rugăm, deci, să ne smerim şi noi în frica Domnului pentru Iisus Hristos, că doar vom afla milă la înfricoşătorul lui Scaun, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi a tuturor Sfinţilor Lui.

 Întru această zi, cuvânt despre cel ce a ales pe Dumnezeu, 

mai mult decât averile.

        Ne-a spus nouă un părinte: "Mergând eu, zicea, pentru o trebuinţă la Constantinopol, şedeam în biserică şi a intrat un oarecare iubitor de Hristos şi, văzându-mă că sunt străin, mi s-a înclinat, cu multă dragoste şi cucernicie, şi, îmbrăţişându-mă a stat şi a început a mă întreba despre mântuirea sufletului. Iar eu i-am zis lui: "Celora ce rânduiesc bine cele pământeşti, li se dăruiesc cele cereşti." Zis-a acela: "Bine ai grăit părinte, şi, cu adevărat, fericit este acela ce-şi pune toată nădejdea sa spre Dumnezeu." Şi mi-a zis aşa: "Eu am fost, zicea, fiul unuia, din cei foarte slăviţi în lume. Însă era tatăl meu milostiv şi mult dădea la săraci. Iar într-una din zile, m-a chemat şi mi-a arătat toate averile sale şi mi-a zis: "Fiule, ce-ţi este ţie mai de folos, oare, să-ţi las eu ţie averile acestea sau pe Hristos ?" Iar, eu luând aminte la cele ce îmi grăia, i-am zis lui: "Mai bine să-mi laşi mie pe Hristos. Că aceste averi, astăzi sunt, iar mâine se duc şi trec." Deci, după ce a auzit aşa de la mine, îndată a început a împărţi neîncetat, încât, când a murit el, puţină avere a rămas: şi eu am rămas sărac şi cu smerenie umblam, avându-mi nădejdea spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine. Şi a mai zis el - un oarecare om bogat, iarăşi din cei mari avea femeie de Hristos iubitoare şi de Dumnezeu temătoare. Aveau ei şi o fiică, singură la părinţi. Zis-a, către dânsul, femeia lui: "Numai pe această fiică o avem şi atâtea bunătăţi ne-a dat nouă Domnul; apoi, de ce folos va fi aceasta, dacă vom căuta să o dăm pe ea după cineva, asemenea nouă, şi care năravuri rele având, o va necăji pe dânsa? Să căutăm, mai bine, un om temător de Dumnezeu, care, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste, să o primească pe dânsa." Şi i-a zis ei bărbatul său: "Bine ai socotit. Să mergem, dar, la biserică şi să ne rugăm lui Dumnezeu şi, care mai întâi va intra în biserică, acela este cel trimis nouă de Dumnezeu, bărbat fiicei noastre." Şi au făcut aşa. Şi, după ce au făcut rugăciune şi au stat, am venit eu. Deci, au trimis o slugă de m-au chemat şi au început a mă întreba pe mine. "De unde eşti ?" Iar eu le-am răspuns lor: "Dintru această cetate sunt, fiu al cutăruia." Iar ei au zis: "Oare al aceluia milostiv ?" Şi mi-au zis iarăşi: "Dar ai soţie?" Şi am zis: "Nu am." Şi apoi le-am spus lor cele ce mi-a zis mie tatăl meu. Iar ei au proslăvit pe Dumnezeu şi au zis: "Iată, Rânduitorul cel bun Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care L-ai ales, ţi-a dat ţie soţie şi avere; primeşte-le, deci, pe amândouă, cu frica lui Dumnezeu, adică, pe fiica mea şi averea." Deci, mă rog Domnului Dumnezeu ca să-mi ajute a umbla, pe calea tatălui meu, până la sfârşitul vieţii mele."

Într-o această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur,

despre milostenie şi despre slugi.

          În aşa fel, adică, să fim cu slugile noastre, precum voim să fie spre noi Stăpânul Hristos. Că mare este milostenia aceasta, ca, adică, nu fără voie şi în silă să ţinem casa noastră şi nici cu bătăi să cârmuim slugile. Că, chivernisirea aceasta mai mare este decât rugăciunile, decât postul şi decât alte bunătăţi. Şi, iarăşi, zic că jertfele cele nedrepte, care nu sunt din ostenelile noastre, ci din apucări şi jefuiri, unele jertfe ca acestea, nu numai că nu le primeşte Dumnezeu, ci încă şi faţa Îşi întoarce de la ele şi le urăşte, că nu ne porunceşte ca să miluim din jafuri şi din apucări. Că necurată şi spurcată este o jertfă şi o milostenie ca aceea şi mai mult mânie şi întărâtă pe Dumnezeu. De vreme ce şi Cain, cele nedrepte ale sale aducându-le lui Dumnezeu, mai mult L-a mâniat pe El. Că aceasta este milostenie, să miluim pe slugile noastre, şi să nu le muncim pe dânsele, iar ceea ce luăm pe nedrept de la unul, să dăm altuia, nu este milostenie, ci făţărnicie. Cel ce voieşte să se îmbogăţească aici are nevoie de câştigurile cele nedrepte. Iar cel ce voieşte să se îmbogăţească în veacul cel viitor, acelaşi, cele ce sunt ale lui, le dă la săraci. Acela se sârguieşte să adune din lăcomie, iar acesta râvneşte, ca pe toţi să-i miluiască. Acela, semănând pe pământ, îşi adună slavă rea, iar acesta, trimiţând la ceruri, de îngeri este lăudat. Şi încă şi mai minunat lucru: pe cel lacom, nu numai cei asupriţi îl urăsc, ci, îl urăsc şi cei ce n-au primit vreun rău de la dânsul, văzând pe cei, cărora el le-a făcut rău. Şi, de ar cădea acela în vreo ispită, aude de la toţi mii de clevetiri. Iar pe cel milostiv, nu numai cei miluiţi de dânsul, ci şi cei nemiluiţi îl iubesc, pentru facerea de bine ce s-a făcut de către dânsul. Iar, de i s-ar întâmpla lui vreo nenorocire, apoi, toţi se roagă pentru dânsul, zicând: "Dumnezeule, fă cu el milă şi-l slobozeşte de necazul lui, ca să vină asupra lui cele bune." Văzut-ai oare, cum răutatea şi pe cei neasupriţi de dânsa, îi are vrăjmaşi, iar milostenia, şi pe cei nemiluiţi, îi are ajutători şi iubitori ? Pentru aceea, dar, mai întâi, să ne păzim mâinile noastre de lăcomie şi, mai mult, să le întindem a face milostenie. Dumnezeului nostru, slavă!

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage27Mar.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie27.htm

Proloagele din 26 martie

Luna martie în 26 de zile:prăznuirea soborului Arhanghelului Gavriil, aşa cum s-a prăznuit de la început şi cum ni s-a predat nouă, ca unul care a slujit Tainei dumnezeieşti, celei negrăite şi de fire, a Întrupării lui Dumnezeu.

           Acest Sfânt Arhistrateg Gavriil este unul din cei şapte domni mari ai oştilor cereşti, care, de la început, se trimiteau de Dumnezeu pe pământ şi făceau tot binele firii omeneşti. Când fugise Moisi, de la Faraon, în pustie, tradiţia spune că Gavriil este cel care-l învăţa să scrie cărţile Facerii, despre cele dintâi neamuri şi timpuri, începând de la zidirea lumii. Apoi, iarăşi, tot marele Gavriil s-a arătat lui Zaharia, pe când slujea în Sfânta Sfintelor, vestindu-i naşterea, din cea stearpă, a Înaintemergătorului şi zicându-i: "Ia aminte, eu sunt cel ce bine îţi vestesc cuvântul adevărului şi împart bucuria neamului omenesc." Şi, iarăşi, acelaşi Arhanghel Gavriil a fost trimis în cetatea Nazaret, către Fecioara Maria, binevestindu-i ei Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Care avea să vină şi să mântuiască lumea. Pentru aceea, dar, acum îi facem soborul acestui mare Arhanghel Gavriil şi cu bucurie îl prăznuim, mulţumindu-i pentru marea lui facere de bine adusă neamului omenesc, şi pentru aripa ocrotitoare a rugăciunilor lui, pentru noi, pe care neîncetat le înalţă către Dumnezeu Cel întrupat, pe Care necontenit Îl slujeşte. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, Cuviosul Părintele nostru Ştefan Mărturisitorul, 

ce a fost egumen în mănăstirea Trighia (sec. IX).

            Ştefan Mărturisitorul, cuviosul lui Hristos, a trăit în anii împăratului Leon Armeanul (813-820) şi, iubind din tinereţe viaţa pustnicească, s-a înfrumuseţat cu toate faptele bune şi a fost egumen al Mănăstirii Trighiei, după rugămintea monahilor, celor de acolo. Şi, pe mulţi, cu învăţătura sa, i-a sfătuit să vieţuiască spre plăcerea lui Dumnezeu şi, întru curăţie, să petreacă. După aceea, rău credinciosul împărat, începând a surpa cinstitele şi Sfintele icoane şi gonire cumplită ridicând împotriva dreptcredincioşilor, a chemat pe Cuviosul Ştefan şi-l silea pe el să se lepede de închinarea Sfintelor Icoane şi să iscălească, cu mâna sa, împotriva dreptei credinţe, lupta pentru surparea icoanelor. Dar, Cuviosul, nu numai să facă aceasta n-a primit, ci şi pe împăratul l-a ocărât, numindu-l pe ele păgân şi străin de adevărata credinţă. Deci, a fost chinuit mult, cu bătăi şi cu legături, în temniţă; apoi trimiţându-l în surghiun şi în rele pătimiri şi cu dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a îndurat şi chinuri a răbdat.

Întru această zi, povestirea folositoare, 

despre Malh monahul, cel robit de saracini.

            Malh monahul, în tinereţea sa, a fost lucrător de pământ în satul Maroniei, care se află la treizeci de stadii de Antiohia Siriei. Era singurul fiu al părinţilor săi, care voiau să-l lase moştenitor al casei, şi-l sileau spre nuntă. Iar el le răspundea lor: "Vreau, mai bine, să fiu monah, decât mirean." Deci, tatăl, cu multe îngroziri, iar mama, cu îmbunări, îl sileau pe el spre însurătoare. Însă el a fugit pe ascuns, părăsind casa şi părinţii şi însurătoarea, pentru Dumnezeu. Şi, ducându-se în nişte locuri pustii, care sunt între Imma şi Veria, a aflat acolo o mânăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a supus la învăţătura acelora, deprinzându-se întru monahiceştile nevoinţe, şi, cu osteneli şi cu postiri, omorându-şi, întru sine, patimile trupeşti. Iar, după mulţi ani, i-a venit lui un gând, ca să se ducă în patria sa, să-şi mângâie mama, fiind văduvă, că auzise de moartea tatălui său. Şi gândea să-şi vândă averile sale şi pe unele să le împartă la săraci, pe altele la mânăstiri, iar pe unele să le ţină, spre a sa trebuinţă. Şi, înştiinţându-se de acea socoteală, egumenul lui, a început să ridice glasul asupra lui, spunându-i că aceasta este ispită diavolească şi, sub chipul cel de lucru bun, este meşteşugirea vechiului vrăjmaş, că aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Câinele s-a întors la spurcăciunea sa." Întru acest chip mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă pe faţă cu cineva. Şi punea egumenul, înaintea lui Malh, multe feluri de istorii din cărţi Întâi, aducându-i aminte de Adam şi Eva, care, prin nădejdea îndumnezeirii, s-au împiedicat de diavolul şi au pierdut Raiul. Şi, egumenul neputând să-l plece pe el, a căzut la picioarele sale, rugându-l să nu-şi lase pe duhovniceştii lui fraţi, nici să nu se piardă pe sine singur, nici punând mâna pe plug, să nu caute înapoi. Iar Malh, neascultând, cât de puţin, pe egumen, s-a dus din mânăstire. Şi l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare; şi depărtându-se de dânsul, i-a zis lui cel mai de pe urmă cuvânt: "Te văd pe tine, fiule, cu semnul satanei însemnat, pricinile despărţirii tale de noi, acum, nu le mai întreb, răspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea ieşită din ogradă, se face îndată mâncare lupilor." Şi aşa s-au despărţit, iar Malh s-a dus în calea sa. Şi nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obşte, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, năvăleau saracinii. Deci, călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mai mulţi, că, de s-ar fi întâmplat să vină saracinii, aceştia să nu-i atace, din cauza mulţimii. Şi, era Malh cu nişte călători, ce se adunaseră, ca la şaptezeci, între care erau şi câteva femei. Şi, mergând ei toţi pe calea aceea, iată, deodată, mulţime de ismailiteni, înfricoşători la chip, pe jumătate goi, s-au ivit întrarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi, până la unul, împreună cu Malh, şi i-au dus în robie. Atunci Malh şi-a cunoscut gândul său zadarnic şi amăgirea vrăjmaşului şi se căia că, neascultând sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca însoţire şi s-a lipit de mireneasca tovărăşie, prin care a căzut în robia barbarilor. Dar, acum căinţa aceea nu mai era la bună vreme, fiindcă cel ce voise să fie moştenitor averilor părinteşti, el însuşi a rămas rob la saracini. Deci, când şi-au împărţit aceia robii, Malh monahul, împreună cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punându-i pe amândoi pe o cămilă cu pas de călătorie grabnică. Malh cu femeia şedeau pe dânsa şi se ţineau unul de altul, ca să nu cadă; şi, aşa, în calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. Şi, după trecerea căii celei lungi, prin pustia aceea, şi peste un oarecare râu mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducând pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine la femeia lui şi la copiii lor, după obiceiul saracinilor. Deci, plecându-şi grumajii Malh şi cea împreună robită cu sine, s-au închinat stăpânei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh în slujba casei: să aducă apă, să măture gunoiul, încă şi alte slujbe mai grele să le facă. Şi slujea Malh, pentru neascultarea de părinţi, avându-şi schimbat chipul monahicesc, umblând gol, după obiceiul ţării aceleia, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi ale trupului, pe care se cădea să le acopere. I s-a poruncit, după aceea, ca să pască oile în pustie, unde avea o singură răcorire şi mângâiere în necazurile sale, că, adică, fiind în singurătate cu oile, rareori îşi vedea pe stăpâni şi pe cei împreună robi, şi gândea la Sfântul Iacov şi la Moise, care, oarecând, au păscut în pustie turmele. Şi se hrănea cu brânză şi cu lapte şi se ruga, cântând psalmii pe care îi învăţase în mânăstire şi cu care, în robia sa, se veselea, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, că viaţa monahicească, pe care era să o piardă în patria sa, o află pe ea, acum în pustie. Însă negrăite sunt meşteşugirile diavolului în tot locul, că şi acolo, întru o viaţă ca aceea, Malh a fost aflat de pizmaşul său, precum îndată vom auzi. Deci, arapul acela văzând pe robul său Malh slujindu-i lui întru toate cu osârdie şi cu credinţă şi văzând că i se înmulţiseră dobitoacele sale, gândea în ce chip să-i facă lui răsplătire pentru acea credincioasă slujbă a lui; şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe femeia cea robită, care, cu dânsul, pe aceeaşi cămilă fusese adusă. Şi, chemând pe Malh, i-a grăit lui despre dânsa, ca să o ia de soţie. Şi acesta, nevrând, i-a spus lui că este creştin şi că nu i se cade să ia de soţie o femeie care are bărbat viu, că şi bărbatul ei era dus rob la alt stăpân. Dar arapul, mâniindu-se, şi-a scos sabia şi sta să lovească; şi, de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mâinile de grumajii aceleia, l-ar fi tăiat stăpânul lui în acel loc. Deci, după ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea în peştera sa. Şi ce a fost între dânşii acolo, însuşi fericitul Malh a mărturisit, mai pe urmă, aşa: "Mâhnire a fost asupra mea, în loc de veselie, şi întristare, în loc de mângâiere. Că ne îngreţoşam unul pe altul şi unul altuia nu îndrăzneam să ne zicem nimic. Atunci, cu adevărat, mi-am cunoscut robia şi, căzând la pământ, am început a plânge pentru călugăria mea, cea atât de năpraznic primejduită. Şi, plângând, ziceam aşa: "Până la aceasta m-au adus păcatele mele, să-mi pierd neprihănirea mea şi să fiu bărbat unui femeie străine. Ce mi-a folosit mie că am lăsat, pentru Dumnezeu, în tinereţile mele, casa, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face acum, ceea ce, la început, de bună voia mea, am trecut cu vederea? Să rabd toate acestea, numai pentru că, petrecând în mânăstire oarecând, am dorit iarăşi să văd cetatea mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare să aşteptăm mâna lui Dumnezeu cea ajutătoare, ori cu a noastră sabie să ne ucidem? Întoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Că ţi se cade ţie să te temi, mai mult de moartea sufletului, decât de moartea trupului, că şi curata neprihănire este mucenicie." Acestea zicând şi ridicându-mă de la pământ, am luat sabia mea şi am întors vârful ei foarte ascuţit spre pieptul meu şi am zis către femeie: "Fii sănătoasă şi vie, o, femeie; iar pe mine, să mă ai, mai bine, mucenic mort, decât bărbat viu". Iar ea a căzut la picioarele mele, zicându-mi: "Cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi în acest greu ceas, te jur pe tine şi te rog să nu-ţi verşi sângele tău pentru sufletul meu. Şi eu mi-am ales partea, că, şi de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc, până la sfârşit, curăţia la care m-am deprins în robia aceasta; şi, mai bine, doresc a muri, decât să o pierd. Eu aş fi dorit să mor, dacă ai fi cerut să te împreunezi cu mine. Deci, să mă ai de soţie a curăţiei şi să iubeşti unirea sufletească, încât stăpânii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat şi numai Hristos să ştie că-mi eşti frate duhovnicesc. Şi aşa, stăpânii noştri, de ne vor vedea iubindu-ne întru noi cu înlesnire ne vor crede, părându-li-se că suntem în însoţire trupească." Iar eu, a zis Sfântul Malh, m-am înspăimântat şi m-am mirat de o minte întreagă ca a femeii aceleia şi am iubit-o pe ea şi am întărit cuvânt ca să petrecem împreună în curăţie, însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mâna pe dânsa, temându-mă să nu-mi pierd neprihănirea mea, în petrecerea cea paşnică cu dânsa." Într-o duhovnicească însoţire că aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie întreagă la minte şi se făcuseră prea iubiţi de stăpânii lor, care n-aveau nici o teamă de plecarea lor de la dânşii, pentru că uneori Malh, şi câte o lună întreagă nu mergea la casa stăpânilor săi, stând în pustie, ca un credincios păstor al turmei lui. După multă vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, şezând odată singur în pustie şi nevăzând pe nimeni, decât numai cerul şi pământul, a început, în tăcerea lui, a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, când era în mânăstire cu monahii; şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească. Şi cugeta la cuvintele cu care fusese sfătuit de dânsul ca să nu despartă de obştea fraţilor. Şi, aducându-şi aminte de aceasta şi cugetând, a văzut înaintea să nişte furnici, mişcându-se într-un loc strâmt; unele duceau sarcini mai mari decât ele, altele trăgeau seminţe; unele scoteau pământul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă şi mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se prefacă în iarbă, iar altele scoteau afară pe morţii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era că, atâta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără să se împiedice una pe alta, ci mai mult, dacă vedeau pe una ducând sarcină grea, altele îndată alergau şi o ajutau. Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnică, o, leneşule, şi râvneşte, văzând căile ei, pentru că ea îşi găteşte în vremea secerişului multă hrană." Însă a gândit şi aceasta, că viaţa în mânăstire este asemenea furnicarului, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sunt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinând şi dorind să-şi vadă mănăstirea lui şi să vieţuiască în chilia sa, ca mai înainte. Iar după ce s-a întors el la casa stăpânului său, mergând la bordeiul lui, l-a întâmpinat păruta lui femeie şi, văzându-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mâhnit. Malh i-a spus gândurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi îl ruga să nu o lase nici pe ea, ci să o ia cu dânsul şi s-o dea la vreo mânăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dânşii, având nădejde, dar şi gânduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi, din pielea lor, a făcut doi saci, iar carnea au uscat-o şi s-au pregătit de drum. Apoi, într-o seară târziu, având nădejdea în Dumnezeu, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, alergând repede. Sosind la râul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rău, încălecând pe ei, şi folosind picioarele ca pe nişte vâsle, au înotat, ajungând în partea cealaltă. Iar carnea pe care o aveau de drum, udându-se de apă, s-a afundat în râu, rămânând numai puţină, că abia numai trei zile puteau să le ajungă; şi au băut apa, pentru setea ce-i aştepta înainte. Şi s-au pornit în cale, mergând repede, fugind mai mult noaptea decât ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo; însă uneori şi ziua mergeau, deşi se ardeau de zăduf, şi se uitau înapoi adeseori, temându-se să nu-i gonească din urmă stăpânul lor. Iar, în a treia zi, mergând, s-au uitat înapoi şi au văzut de departe, doi saracini, după dânşii, călări pe două cămile, mergând repede. Şi au cunoscut, îndată, că este stăpânul lor, care, luându-le urma pe nisip, gonea după dânşii, şi s-au temut mult, înmărmurind ca nişte morţi şi aşteptând ca să-i ucidă arapul. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, au văzut, de-a dreapta lor, o peşteră adâncă, ce se întâmplase acolo, şi au intrat într-însa şi au stat de partea stângă, neintrând mai adânc, că se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, să cadă în altă moarte, fiindcă în nişte peşteri ca aceea se întâmpla de erau animale sălbatice, scorpii, sau alte jivine purtătoare de otravă. Deci, de amândouă părţile, adică, şi de stăpânul lor, care-i gonea, şi de primejdiile cele înfricoşătoare, ce se ascundeau în peşteră, temându-se, stăteau, tremurând, ca şi cum ar fi fost morţi, gândind numai la aceasta: "Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va osândi pe noi, păcătoşii, apoi, îndată această peşteră ne va fi nouă mormânt." Deci, arapul ajungând, cu sluga, la peştera aceea şi, legându-şi cămilele una de alta, sta în uşa peşterii cu sabia, iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară pentru că voia ca, el însuşi, să-i taie pe amândoi. Deci, sluga aceea, intrând în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece, intrând de la strălucirea soarelui la umbră, nu putea îndată să-i vadă, stând de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Ieşiţi tâlharilor, ieşiţi la moarte, pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpânul." Aşa strigând acela, îndată, alergând o leoaică din adâncimea peşterii, l-a apucat de grumaji şi omorându-l, l-a tras la culcuşul său. O, Doamne, cât este de mare purtarea Ta de grijă, pentru robii tăi şi cât de grabnic este ajutorul Tău, în cea mai de pe urmă primejdie! Aceasta o vedea şi Malh şi femeia, şi erau cu inima plină, dar şi de frică, pentru că văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, fără ştirea celuilalt, care stătea înaintea uşii plin de mânie. Văzând că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit că se împotrivesc doi împotriva unuia şi nemaiputând, de mânie, să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă răcnind cu sălbăticie, ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui şi l-a prins, încă neajungând el la cei doi fugari şi, ucigându-l şi pe acela, l-a tras alături de celălalt, în culcuşul său. Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzând fericitul Malh, cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar şi după bucuria aceea, încă le era frică să nu-i mănânce leoaica aceea şi pe dânşii, măcar că, mai cu voie le era lor, ca de fiară să piară, decât să cadă în mâinile oamenilor celor fără de omenie. Iar leoaica, luându-şi cu gura puiul său, a ieşit din peşteră. Şi ei, atunci mult timp tăcuţi şi văzând că leoaica nu se mai întoarce, au ieşit, ziua, acum, apunând. Şi au văzut cămilele stând aproape de peşteră, având pe dânsele pâine şi băutură şi, mâncând şi bând, s-au întărit şi s-au veselit, apoi, încălecând pe ele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu. Şi în zece zile, trecând pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunalului toate cele despre dânşii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumpărând cămilele de la dânşii şi bine pregătindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o într-o mânăstire de femei. Iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, unde a aflat mort pe egumenul, părintele său, şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întâmplat lui. Şi şedea în mânăstire, fără să iasă, sfătuind şi pe ceilalţi ca, niciodată, să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mânăstire. Şi aşa, vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale, a plăcut Domnului şi a trecut la Domnul, lăsând, după dânsul, chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie, şi cei mai de pe urmă, că, întreaga înţelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieşte. Că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate, după dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, întărindu-l pe dânsul Hristos, Dumnezeul nostru. Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage26Mar.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie26.htm
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1305

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/soborul-sfantului-arhanghel-gavriil-0

Proloagele din 25 martie

Luna martie în 25 zile: Bunavestire a Preasfintei, 
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

      Iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Care pururea poartă grijă de neamul omenesc, ca un părinte iubitor de fii, văzând făptura mâinilor Sale înrobită şi tiranizată de diavolul şi trasă spre patimi de ocară şi supusă slujirii idoleşti, a binevoit şi S-a milostivit şi a trimis pe Unul-născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne izbăvească. Iar, dacă a voit să ascundă sfatul Său, nu numai de satana, ci chiar şi de puterile cereşti, a încredinţat această taină numai unuia din slujitorii Săi, slăvitului Gavriil Arhanghelul. Deci, l-a trimis pe acesta, mai înainte cu nouă luni de Naşterea Fiului, la Sfânta Fecioară Maria, din Nazaret, curată fiind ea şi vrednică de slujirea aceasta. Şi, venind îngerul în cetatea Nazaret, i-a zis: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine" (Luca, 1, 28). Fiind mai mult nedumerită, decât înspăimântată, Fecioara Maria se întreba în taină ce poate să însemneze cereasca salutare. Arhanghelul a înţeles-o şi a liniştit-o, zicând: "Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema, şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său şi, împărăţia Lui nu va avea sfârşit." (Luca, 1, 30-33). Era limpede, Dumnezeu cere Preacuratei să primească a fi mamă a Celui mai mare binefăcător al lumii: Regelui Regilor, Împăratului Împăraţilor, lui Dumnezeu făcut om, Mântuitorul şi Viaţa lumii. Iar ea a zis: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?" Şi răspunzând, îngerul i-a zis: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă." (Luca 1, 34-37). La auzul acestor încredinţări, Fecioara Maria primeşte să răspundă chemării lui Dumnezeu şi suspinelor lumii, zicând: "Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău." (Luca 1, 38). Şi aceasta zicând Fecioara, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit, ca prunc omenesc, prin venirea Duhului Sfânt, în pântecele Preacuratei, iar îngerul s-a făcut nevăzut de dânsa. Şi aşa s-a început taina Cuvântului: Fiul lui Dumnezeu, Fiu omului Se face, Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l mântuiască, şi cu vrerea şi cu rânduiala Lui şi pentru a noastră mântuire. Dumnezeului nostru slavă !

Întru aceastã zi, cuvânt la Bunavestire a Preasfintei 

Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna noastră şi pururea Fecioara Maria

      Acum, se cuvine, fraţilor, ca să ni se spună nouă, cu mare glas cuvântul Apostolului, despre această zi mare, pentru că acesta a propovăduit lumina şi a arătat, cu întemeiere, că începătură a praznicelor şi împărătească este ziua aceasta luminată. Că, zice Sfântul Apostol Pavel: "Prin Sfântul Duh, noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat." Astăzi, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul şi Dumnezeul nostru, negrăit, încape în pântecele Fecioarei, vrând să îndumnezeiască, cu a Sa înomenire, făptura cea zidită de mâinile Sale şi, în Raiul cel de demult, iarăşi să o aducă. Astăzi, Cel nezidit, întru a Sa zidire încape, Astăzi, Cel nevăzut, Se face văzut; Cel neîncăput în ceruri, încape în pântecele Fecioarei; Astăzi, Cel neatins, în pântecele Fecioarei zămislindu-se, Se atinge de oameni. Astăzi, Fiul lui Dumnezeu trup primeşte, Fiul lui Dumnezeu se face fiu Fecioarei. Astăzi, Cel mai înainte de toţi vecii, din Tatăl fără de maică, negrăit S-a născut, acum, fiind în ceruri minunat şi înfricoşat, pe pământ, fără de tată, în pântecele Fecioarei Se întrupează. Îndoit după fire, Dumnezeu şi om înţelegându-se; cu noi este Dumnezeu ! Şi măcar că, dorind mântuirea oamenilor, a venit pe pământ, era totuşi în ceruri, cu totul, împreună cu Tatăl şi cu Duhul şi, mereu cu totul, pe pământ, asemenea proslăvindu-Se şi închinându-le şi împreună împărăţind. Minunată şi înfricoşătoare naştere a fost, căci nu altul, mai înainte de veci, S-a născut din Tatăl, fără de mamă, ci acelaşi este, Care şi din Fecioară S-a născut, Unul-născut, Fiul lui Dumnezeu, Care, din fiinţa Tatălui răsărind, S-a arătat nouă. Lumină din lumină Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, ziditorul lui Adam a venit pe pământ, ca să caute pe omul cel rătăcit. Că, văzându-ne pe noi căzuţi, întru multe închinări la idoli şi, cu înşelăciunea acelora, fiind împiedicaţi şi robiţi, n-a suferit Dumnezeu să vadă turma Sa risipită de diavolul, ci, a trimis mai întâi prooroci să propovăduiască venirea Lui. Că zice prin Isaia: "Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emmanuil, care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu." Iar, după ce a venit plinirea vremii, a trimis de sus pe Arhanghelul Său, Gavriil, zicându-i: "Să mergi la Fecioara Maria şi să-i zici ei: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Prin tine, blestemul strămoaşei Eva se va strica. Căci, prin femeie s-au arătat cele rele şi de stricăciune, iar prin tine, acum, vor veni cele mai bune. Că, iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus, pentru că Acesta va mântui poporul Său de păcatele lui", cum aţi auzit zicând şi Evanghelistul. Acestea, toţi să le socotim, fraţilor, ca să cunoaştem cât de mare dar am luat astăzi şi de câte bunătăţi ne-am învrednicit. Că astăzi, vrăjmaşul nostru, diavolul, a fost legat şi drăceasca lui lucrare a fost zdrobită. Astăzi, uşile Raiului se deschid şi sabia cea de văpaie, care izgonea firea noastră, a pierit. Iar neamul omenesc, prin credinţa lui Hristos şi prin fapte bune, iarăşi intră în Rai. Astăzi, Adam dănţuieşte, primind întru a sa alcătuire pe Ziditorul său. Astăzi Eva, sfărâmând capul şarpelul celui amar, înşelătorul ei, spre veselie cheamă pe toată lumea, zicând: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că astăzi am aflat bucuria mea negrăită şi slobozirea din toate păcatele." Astăzi, şi noi, fraţilor, de bucurie umplându-ne şi cu fapte bune împodobindu-ne, să ne sârguim să petrecem cu vrednicie aceste zile sfinte ale Postului, înfrânându-ne de la saţiu şi de la beţie şi de poftele trupeşti, de la mânie şi de la clevetiri, de asupriri şi de pizmă şi de somnul cel mult, pentru că aceste lucruri întunecă sufletul şi de la Dumnezeu despart. Drept aceea, pe toate acestea lepădându-le, să ne nevoim, ca să săvârşim cu pace aceste sfinte zile, ca să nu ne apuce pe noi ziua morţii în lene şi în păcate. Că nu este mincinos Cela ce a zis, prin Proorocul de demult: "Întru ce te voi afla pe tine, întru aceea te voi şi judeca." Drept aceea, rogu-vă pe voi şi vă îndemn, cu dragoste, cu trezie să priveghem, postind, pentru ca să ne afle pe noi ziua morţii, în fapte bune, iar nu în rele. Că, iată, Dătătorul de cununi înainte stă şi cununi întinde, gătindu-le pe acestea celor ce postesc. Şi Se veseleşte, văzând biserica, în toate zilele, fiind plină de noi şi de cei ce se grăbesc să apuce loc într-însa. Întru care şi scăldătoare se află, ca să spele păcatele noastre; încă şi masă gătită, având viţelul cel hrănit, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înainte pus de dânsa, înjunghiat, pentru toată lumea. Şi pe toţi credincioşii îi cheamă la Sfânta Prăznuire şi la purtătoarea de viaţă Mâncare, prin care, tot cel ce o primeşte cu credinţă, va fi viu în veci, precum Însuşi Domnul a zis: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el. Precum Eu viez prin Tatăl, aşa şi cel ce Mă Mănâncă pe Mine, va fi viu în veci." Iar, prin Proorocul ne cheamă pe noi, zicând: "Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul." De acestea să ne apropiem, ca nişte prunci, fără de răutate, ţinând în mâini ramuri, adică fapte bune, strigând şi zicând lui Hristos: "Osana, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului." Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă!

Al celui între Sfinţi, Părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, 

cuvânt la Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu 
şi în Lunea cea luminată a Învierii lui Hristos.

"Hristos a înviat din morţi. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi." (Ioan 1, 14). Două prea luminate praznice, Învierea lui Hristos şi Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, acum, împreună le avem, iubiţii mei ascultători, două Praznice luminate. Întru amândouă aceste prăznuiri, Sfânta Biserică ridică pe fiii săi spre bucurie. Întru Bunavestire cântă: "Bine vesteşte, pământule, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slavă lui Dumnezeu." Iar întru Învierea Domnului zice: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa." Au doar, ştiţi, o, iubiţilor, cum s-ar putea numi, cu un cuvânt, cea de acum îndoită prăznuire? Să o numească fiecare, cum va voi, dar eu o voi numi pe ea Brâu cu care se încinge Mireasa lui Hristos, Biserica cea sfântă. Că precum brâul are două capete, desparte unul de altul, când însă se va încinge cineva cu el, atunci, amândouă capetele se împreună la un loc şi într-o legătură se leagă. Aşa, şi întru taina mântuirii noastre, aceste două praznice: al Buneivestiri şi al Învierii sunt ca două capete ale unui brâu. Că întru Bunavestire, mântuirea noastră s-a început, precum se citeşte în troparul acela: "Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celui din veac." Iar, la înviere, mântuirea noastră şi-a aflat al său sfârşit, cu bună norocire, zicând pe cruce Hristos: "Săvârşitu-s-a!" Lung este acest brâu al mântuirii noastre, că, de la începutul lui, până la sfârşit, adică de la Bunavestire până la Înviere, au trecut treizeci şi patru de ani. Şi când Mireasa lui Hristos, Biserica cea Sfântă ce s-a răscumpărat cu sfânt Sângele Lui, cu acest brâu al mântuirii s-a încins, atunci, amândouă aceste capete sunt: Bunăvestirea şi Învierea, începutul mântuirii noastre şi săvârşirea ei, într-un loc şi într-o legătură s-au împreunat. Că Acela a pătimit, Care şi din morţi a înviat, Acela Care întâi în pântecele Fecioarei S-a întrupat. Şi cine S-a întrupat? Acela care avea să învieze din morţi. Iar noi, pe amândouă acestea, întru o unire prăznuindu-le, şi pe Hristos înviat Îl cântăm şi Întruparea Lui o proslăvim, că Hristos a înviat din morţi şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşuit întru noi. Pe aceste neunite cântări bisericeşti ale acestor două praznice, Tipicul bisericesc, prin capitolele lui Marcu, ce sunt puse spre citire, le aduce la o unire. Iar mie, daţi-mi voie, prin dragostea voastră, ca lucrarea acestor praznice, întru o unire a o aduce şi a o arăta: că Bunavestirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au întru ele multă unire, în lucrarea lor. Nu numai întru acest an, 1706, praznicul Învierii lui Hristos şi praznicul Buneivestiri al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-au unit în Lunea cea luminată, că, în toţi anii, Învierea lui Hristos, nu se săvârşeşte fără de Bunăvestire. Pentru că, în fiecare an, când prăznuim Paştile lui Hristos, întru însăşi ziua întâi a Paştilor, în Duminica Paştilor, auzim propovăduindu-se, în Evanghelie, aceste cuvinte: "Şi Cuvântul trup S-a făcut." Ce oare ne spun nouă aceste cuvinte? Au nu propovăduiesc Bunavestire, întru care cu glasul Arhanghelului şi cu umbrirea Duhului Sfânt, Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut? Vedeţi, dar, că pururea Învierea şi Bunăvestirea petrec împreună? Să vedem, dar, şi lucrarea unirii acestor două praznice, Să începem de la Bunavestire, pentru că aceasta este începătura mântuirii noastre şi să o aducem până la Înviere, fiindcă aceasta este şi sfârşitul şi săvârşirea mântuirii noastre. Întru Bunăvestirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatăl şi prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh şi cu împreună-voinţa Cuvântului. La fel, Învierea lui Hristos din morţi, cu a Aceluiaşi Dumnezeu Tatăl, împreună şi cu bunăvoinţa şi lucrarea Duhului Sfânt şi cu însăşi bunăvoirea lui Hristos a fost. Când Sfântul Petru, pe acel olog, lângă poarta bisericii, l-a tămăduit, a zis, către arhierei şi către stăpânitorii evreilor: "În ştire să vă fie vouă tuturor şi la tot norodul lui Israel, că în numele lui Hristos Iisus Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acest olog înaintea voastră sănătos." Cu aceste cuvinte, arată Apostolul că, prin bună-voirea lui Dumnezeu Tatăl, a înviat Hristos, împreună-lucrând şi Sfântul Duh, după Scriptură la Ezechiel: "A venit asupra Mea Duh şi M-a pus pe picioarele Mele", dar şi Însuşi Hristos voind, ca Unul ce avea, la această lucrare, stăpânire, pentru că El zicea: "Putere am a-Mi pune sufletul Meu şi putere am, iarăşi, a-l lua pe el." Precum, când murea pe cruce, şi pe al Său Duh l-a încredinţat Tatălui, zicând: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu." Tot aşa, a luat Duhul Său din mâna Părintelui, sculându-se din mormânt şi înviind din morţi. Întru Bunavestire, îngerul Gavriil a fost slujitor minunii, că îngerul cel înainte stătător, a fost trimis din cer să zică Născătoarei de Dumnezeu: "Bucură-te!" Şi învierea lui Hristos nu a fost fără îngerească slujire, că îngerul Domnului, pogorându-se din Cer, a prăvălit piatra şi doi îngeri în mormânt au fost văzuţi; şi pe îngerul, care a venit către Născătoarea de Dumnezeu şi i-a binevestit ei Învierea lui Hristos, îl adeverează Biserica, atunci când cântă: "Îngerul a strigat, celei pline de Dar, Curată Fecioară, bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt." La Bunavestire, s-a arătat Preasfânta Fecioară îngerului întru a Sa feciorească nevinovăţie, ca ceea ce nu ştia de bărbat, zicând: "Cum va fi Mie aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu şi de trupească însoţire sunt nevinovată." Iar, la pătimirea Domnului, cea mai înainte de Înviere, a mărturisit Pilat pentru nevinovăţia lui Iisus, zicând: "Eu nici o vină nu aflu întru omul acesta şi morţii nu este vinovat." Întru Bunavestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreună cu voinţa Domnului, că a răspuns îngerului: "Iată roaba Domnului, fie mie acum după cuvântul tău." Tot aşa, la primirea paharului şi a pătimirii, ce avea să se săvârşească, a fost împreună şi voinţa lui Hristos, că a zis către Părintele: "Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu." Întru Bunavestire a Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, Cel Unul-născut S-a îmbrăcat în trup omenesc, precum se propovăduieşte în Evanghelie: "Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşuit între noi." Iar, după Înviere, trupul s-a îmbrăcat întru dumnezeire, precum se zice: "Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat", în podoabă dumnezeirii. Că a pătimit ca un om, iar ca un Dumnezeu a înviat întru slavă, şi mărturiseşte iubitul Lui ucenic, Ioan Evanghelistul: "Am văzut slava Lui, ca slava Unuia-născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr." Întru Bunavestire, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu a avut, mai întâi, ocară şi necinste, că Iosif, cugetând în inima sa, vifor de gânduri necredincioase, îi zicea: "Marie, ce este lucrul acesta ce văd întru tine, că în loc de cinste, prihană, în loc de veselie, întristare, şi, în loc de a mă lăuda, mi-ai adus ocară?" Dar şi la Învierea lui Hristos, a mers mai înainte ocara şi necinstea, când era pe cruce, socotit cu cei fără de lege şi în mijlocul a doi tâlhari răstignit. Amândouă aceste praznice nu sunt fără de mucenicie, că, precum Hristos, pe cruce era mucenic, aşa şi Preacurata Fecioară Maria, cea Preaînţeleaptă, trăia cu adevărat, cruce şi mucenicie, căci răbda fără de vină, ocări, de la Iosif şi bănuieli de la alţii, că pentru un lucru fără de lege şi ca şi cum ar fi fost furată de nuntă. Dar, la amândouă praznicele, acea necinste s-a întors întru slavă: că Hristos, pătimind, a intrat în slava Sa, iar Preacurata Născătoare de Dumnezeu, după acea ocară, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii, s-a proslăvit. La Bunavestire, Hristos Şi-a logodit Lui firea omenească, iar la Înviere, Şi-a proslăvit Lui această fire, îmbrăcând stricăciunea întru nestricăciune şi pe moarte îmbrăcând-o întru nemurire. La Bunavestire a Preacuratei Fecioare, s-a sfărâmat capul balaurului, călcându-se veninul păcatului celui întâi zidit iar la Înviere, Fiul ei, Domnul nostru a stricat iadul şi a sfărâmat pe diavolul şi a surpat împărăţia lui. La Bunavestire, moartea din pricina păcatului s-a zdrobit, iar la Înviere şi moartea trupului s-a biruit, că Domnul nostru, cu moartea pe moarte a călcat şi viaţă celor din morminte a dăruit. La Bunavestire s-a pregătit, mai dinainte, peştera, întru care Hristos avea să se nască. Dar, pe acelaşi Hristos, L-a primit şi peştera şi mormântul: că peşteră era la naştere, peşteră şi la Înviere. Întreagă, fecioria Născătoarei de Dumnezeu s-a păzit, la Bunavestire; întregi, şi peceţile mormântului s-au păzit, la Învierea lui Hristos. Că aşa a trecut Hristos prin mormântul cel pecetluit, precum S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu, cu curăţia fiind ea pecetluită şi cu fecioria păzită. La Întrupare, Hristos a fost ca un miel, fără de prihană, care în pântecele Fecioarei s-a păscut, iar la Înviere, acelaşi miel a crescut Leu, că, iată, a biruit Leul din seminţia lui Iuda. Şi, dănţuind, zice către ai Săi: "Îndrăzniţi, că Eu am biruit!" După Bunavestire, Preacurata Fecioara s-a dus la munte, iar după Înviere, Hristos a mers în muntele Galileii, unde a poruncit şi Ucenicilor Săi să meargă: "Spuneţi şi ucenicilor şi lui Petru că voi merge, mai înainte de voi, în Galileea." După Bunavestire, Preacurata Fecioară s-a dus la munte, iar după Înviere, Hristos a mers în muntele Galileii, unde a poruncit şi Ucenicilor Săi să meargă: "Spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge, mai înainte de voi, în Galileea." După Bunavestire, Preacurata Fecioară, umplându-se de mare bucurie, a cântat: "Măreşte suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu." Iar întru Învierea Fiului său şi Dumnezeu, o, cine poate povesti cu ce fel de bucurie s-a umplut, văzându-L pe Acela viu, ea care, pentru moartea Lui, se tânguia, nemângâiată. Pe a ei bucurie o pomeneşte şi Sfânta Biserică, ceea ce se bucură împreună cu dânsa, cântând: "Iar tu, Curată veseleşte-te, întru Învierea Celui născut al tău." Iată dar, precum vedeţi, o ascultătorilor, că Bunăvestirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au multă unire în multe din lucrările lor şi cu cuviinţă este a sărbători aceste două praznice împreună. Să prăznuim, dar, umplându-ne cu îndoită bucurie duhovnicească. Să mărească sufletul nostru pe Domnul şi să se bucure duhul nostru, de Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Cel ce a înviat a treia zi din mormânt. Şi, iarăşi să mărească sufletul nostru pe Preacurata Doamnă Maria, şi să se bucure duhul nostru de Născătoarea de Dumnezeu, apărătoarea noastră, prin care am aflat mântuirea. Pentru că, prin Născătoarea de Dumnezeu, a mântuit Hristos Dumnezeu lumea. Fie deci lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui ce întru preacuratul pântec fecioresc S-a întrupat şi, fără de stricăciune. S-a născut şi a pătimit pentru mântuirea noastră şi a înviat din mormânt, fie Lui de la noi, robii Săi, împreună şi Preacinstitei de Dumnezeu Născătoare, cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. Dar, încă nu amin. Că mai am ceva de spus către cei mai neştiutori spre folos. Că, ceea ce am vorbit până acum, pentru cei ce cunosc Scriptura, am vorbit şi nu vreau ca, pe cei ce nu o cunosc să-i slobozesc, fără să le fiu de folos. Au ştie dragostea voastră de aceste două praznice? Că ieri, adică, s-a început Învierea lui Hristos, iar astăzi se prăznuieşte Bunavestire a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu; şi ce ne învaţă ele pe noi? Ne învaţă a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune şi a ne uni cu Dumnezeu, cu acel fel de tare şi nedespărţită legătură, precum S-a unit Dumnezeu Cuvântul cu firea trupului omenesc, întru preacuratul pântece al Fecioarei. Învierea lui Hristos ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune, după apostolescul cuvânt: "Că precum Hristos S-a sculat din morţi, prin slava Tatălui, aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm." Au ştiţi voi ce este moartea sufletească? Moartea sufletească este păcatul cel greu, de moarte, pentru care omul are a se chinui în veci, în iad. Şi pentru ce, dar, păcatul cel greu este moartea sufletului? Pentru aceea că ia pe Dumnezeu din suflet, prin Care sufletul vieţuieşte. Că precum sufletul dă viaţă trupului, aşa Dumnezeu dă viaţă sufletului. Şi precum trupul fără de suflet se face mort, aşa şi sufletul, fără de Dumnezeu, mort este. Pentru aceasta Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului, zice: "Mulţi au suflet mort în trupul cel viu, ca şi cum ar fi îngropaţi în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, iar sufletul dintr-însul este neînsufleţit, adică, fără de Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort." Şi de nu crede cineva cele grăite, să asculte înseşi cuvintele Domnului. Că Domnul, arătându-Se, oarecând, lui Ioan, iubitorul Său ucenic, i-a zis: "Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: "Ştiu faptele tale, îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort." Să luăm aminte la cuvintele Domnului. Că pe un bărbat cinstit, cu chip de sfinţenie, cu rânduială de înger, îngerul Bisericii din Sardes, îl numeşte viu, dar îi zice că este mort. Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu numele viu, dar cu faptele mort, cu numele sfânt, iar cu faptele păcătos, cu numele înger, iar cu faptele nu de înger, ci cu faptele celui potrivnic îngerului, cu trupul viu, iar cu sufletul mort. Pentru ce? Însuşi Domnul arată pricina, zicând: "N-am aflat faptele tale depline înaintea Domnului tău." O, cât de plin de spaimă şi de frică este acest lucru. Avea, deci, acel înger din Sardes oarecare lucruri bune, avea la vedere şi viaţa sfântă şi de către oameni se socotea şi se numea înger, precum nici Însuşi Domnul titlul cel îngeresc nu i-l ia, pentru că înger îl numeşte pe el. Dar, fiindcă nu era desăvârşit în faptele cele bune, nu era deplin sfânt, nu era desăvârşit înger în trup, ci, doar, cu numele şi cu părerea era înger şi sfânt, dar cu faptele bune şi lucrurile în alt fel era, pentru aceea, ca pe un mort, l-a socotit pe dânsul Dumnezeu. Fiul cel mic, până când vieţuia pe lângă părintele său, nu era fiu al desfrânării, ci fiu al părintelui, cinstit moştenitor. Dar, după ce s-a dus într-o ţară, departe, si şi-a risipit toată avuţia sa, vieţuind în desfrânare, atunci, s-a numit fiu desfrânat şi mort, că era într-adevăr mort. Omul, până când se afla alături de Dumnezeu, făcătorul şi viaţa sa, prin Care vieţuieşte şi se mişcă şi Ce, dar, vom socoti, atunci, despre noi păcătoşii, neavând nici o faptă bună, ci întru păcatele cele pătimaşe, ca porcul în noroi tăvălindu-ne? Oare, în ce fel ne aflăm noi înaintea lui Dumnezeu? Au nu ca nişte morţi suntem socotiţi? Au nu va zice Dumnezeu şi către fiecare dintre noi, aceleaşi cuvinte: "Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu trupul eşti viu, o, păcătosule nepocăit, dar cu sufletul eşti mort? Pentru ce? Pentru că a plecat Dumnezeu din sufletul tău, din pricina păcătoaselor tale fapte." Dar, în ce fel, păcatul cel greu, de moarte şi mare, ia din suflet pe Dumnezeu, prin Care el putea să trăiască, şi face sufletul mort, aceasta luminat se arată în pilda din Evanghelie, cu fiul cel desfrânat, întors la părintele său, care a zis: "Acesta mort era şi a înviat." Dar să cercetăm puţin tâlcuirea acestei pilde. Un om oarecare avea doi feciori; Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, pentru iubirea de oameni, are două făpturi înţelegătoare, ca pe doi fii: pe înger şi pe om, îngerul ca un fiu mai vârstnic al Lui, care a fost zidit mai înainte de om şi este, cu locul, cu darul şi cu slava, aşezat mai sus decât omul, iar omul, ca un fiu mai tânăr, mai pe urmă făcut, şi care, fiindcă este micşorat, cu puţin, faţă de îngeri, este ca un frate mai mic. , până atunci, nu se socoteşte a fi mort, cu sufletul, înaintea lui Dumnezeu, până atunci în sufletul lui vieţuieşte Dumnezeu, până atunci Darul lui Dumnezeu înviază sufletul său. Iar, de se va smulge omul de la Dumnezeu, din viaţa cea adevărată şi cu fapte bune, cum se cuvine unui creştin, şi se va cufunda în spurcatele fărădelegi, atunci, îndată se depărtează Dumnezeu din Sufletul său, Se duce de la el, împreună cu Darul Său cel făcător de viaţă, cum se duce o albină ce este izgonită de fum, aşa şi Dumnezeu, de stricăciunea păcătosului fiind izgonit, Se duce, şi, acel suflet, se face ca un mort. Şi atunci se poate zice despre acel om că este mort: nume are că este viu, dar este mort. Pentru un suflet mort, în acest fel, care a murit prin păcate, oare îi stă lui înainte vreun fel de înviere? Îi stă; şi nu o dată, ci de mai multe ori. Una este învierea trupurilor celor moarte, pe care o aşteptăm în ziua cea de apoi, cum zicem în Crez: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie." Iar sufletul, care îndrăgeşte răutatea, adeseori i se face învierea. Şi care este învierea sufletului? Sfânta pocăinţă. Că, precum păcatul este moartea sufletului, aşa şi sfânta pocăinţă este învierea sufletului. Fiului celui desfrânat, când cu pocăinţă s-a întors către tatăl său, i s-a zis: "Acesta era mort şi a înviat." Căci, atunci, când era departe de părintele său, în ţara păcatului, era mort. Iar, după ce s-a întors şi s-a pocăit, îndată a înviat, cu sufletul, că mort era şi a înviat. Şi precum am zis, învierea aceasta a sufletului, adesea se face. Că, de câte ori omul păcătuieşte, moare cu sufletul şi de câte ori se pocăieşte, de atâtea ori înviază, după cuvântul care zice: "De câte ori vei cădea, de atâtea ori scoală-te şi te vei mântui." Praznicul acesta de faţă, al Învierii Domnului, ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, adică, a ne pocăi pentru păcate. Şi nu numai a învia, ci şi înviem după chipul lui Hristos, precum zice Apostolul: "Hristos S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, că moartea pe Dânsul nu-L mai stăpâneşte"; aşa şi noi întru învierea vieţii să umblăm. Că, precum Hristos, după a Sa înviere, nu mai moare, aşa şi noi, după pocăinţa noastră să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre de moarte de la început. Că ce folos avem dacă, după spălare de noroi, iarăşi în noroi ne întoarcem? Ce folos, dacă ieşind din prăpastie, iarăşi în prăpastie ne aruncăm? Ce folos, dacă după ce ne-am tămăduit de răni, iarăşi, amar ne rănim? Ce folos este a învia din moarte sufletească şi, iarăşi a ne omorî sufletul cu păcatele? Aceea este adevărata înviere a sufletului ca, o dată înviind cu Hristos, la moarte să nu ne mai întoarcem şi mai mult a nu muri. Iar celălalt praznic ce ne stă în faţă, praznicul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru care Dumnezeu Cuvântul S-a unit, tare şi nedespărţit, cu trupul omenesc, ne învaţă şi pe noi a ne uni cu Dumnezeu. Că nu-i destul numai să înviezi din moartea sufletească, ci trebuie şi a ne uni, tare, cu Dumnezeu, că dacă cu El nu ne vom uni, atunci, iarăşi, cădem în moarte şi, iarăşi, prin păcate, murim. Iar cela ce se va uni tare cu Dumnezeu, va petrece fără de moarte, fără cădere, neîntorcându-se, la cele mai dinainte răutăţi. Cum deci, ne vom uni cu Dumnezeu? Aşa precum S-a unit şi Dumnezeu întru a Sa întrupare, cu trupul omenesc. Că atât S-a unit Dumnezeu cu trupul omenesc, încât niciodată nu-l va mai lăsa pe el, întru nesfârşiţii veci, cu dânsul are să petreacă şi cu dânsul are să împărăţească în cer. Aşa şi omul, care a înviat din păcate, dator este a se uni cu Dumnezeu, făcătorul şi răscumpărătorul său, ca niciodată să nu-L părăsească pe El, nu numai prin fapte, dar nici cu gândurile şi niciodată să nu se îndepărteze de la El. Că se zice în Psalm: "Cei ce se depărtează de Tine, vor pieri." Dar nu voiesc a lungi mai mult cuvântul, la aceste praznice, de acum, îngreunându-vă auzul. La aceste praznice, Învierea şi Bunăvestirea, şi Bunăvestirea cu Învierea, vă doresc vouă tot folosul sufletesc, ca şi tot folosul cel trupesc. Şi nu uitaţi acestea: Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă întru sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi în Hristos, temelia pocăinţei. Iuda era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul iubirii de arginţi; Iacob pustnicul era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul cel trupesc, cu fecioara pe care o slobozise din îndrăcire; preotul Saprichie era mucenic, dar pentru că, din răutate, s-a împietrit şi n-a iertat pe fratele său, apoi îndată şi de Hristos s-a lepădat; Sufletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu şi lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort şi nelucrător Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage25Mar.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie25.htm