Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul - Pustnicul din Sinai

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cRA3tFjpbig

Cuviosul Paisie Aghioritul - Panaguda

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=u4GGDtNbIDg&t=1960

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

miercuri, 30 iunie 2010

Proloagele din 2 iulie

[0207.jpg]

Luna iulie în 2 zile: Punerea cinstitului veşmânt, al Preacuratei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu, în Biserica Vlaherniei

În zilele dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare(456-474) erau în Constantinopol doi bărbaţi cinstiţi, din rândul senatorilor, anume Galvie şi Candid, fraţi după trup. Şi, sfătuindu-se între ei, au cerut împăratului învoire de a merge la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri. Şi, luând învoire, au purces la drum. Deci, ajungând în Palestina, au mers în Galileia, vrând să vadă Nazaretul şi casa Preacuratei Fecioare, în care după Bună vestirea Arhanghelului şi prin venirea Sfantuliu Duh, s-a zămislit Dumnezeu-Cuvântul cel negrăit. Şi, umblând ei şi ostenindu-se, s-au odihnit, peste noapte, într-un sat din apropiere. Acolo, după dumnezeiasca purtare de grijă au găzduit la casa unei femei văduve, bătrână de ani şi cinstită prin viaţa ei curată. Deci, pe când cinau ei, au văzut o altă cameră deosebită, în care erau multe lumânări aprinse şi, de unde, arzând tămâie, ieşea o mireasmă de aromate, căci acolo, era ascuns cinstitul veşmânt al Maicii lui Dumnezeu, şi zăceau, acolo, mulţi bolnavi. Şi se minunau senatorii, de acel lucru străin, şi, socotind că acolo se păstrează ceva scump, din Legea veche, au rugat pe cinstita femeie să cineze cu ei, în vreme ce o întrebau. Iar ea, la început, tăinuia, zicând: "Iată, cinstiţi, bărbaţi, toţi bolnavii aceştia, tămăduire aşteaptă şi toate bolile nevindecate, aici, cu înlesnire, se tămăduiesc." Iar senatorii, auzind acestea, au început, cu şi mai mare stăruinţă, a o întreba: "Oare, pentru ce pricină, un dar şi o putere de facere de minuni, ca acestea, s-au dăruit locului acestuia ?" Iar ea, încă tăinuind adevărul, a zis: "Se povesteşte, în neamul nostru, că, unuia din părinţii noştri, i s-a arătat Dumnezeu, în acest loc şi, de atunci, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi se fac, acolo, minuni". Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, în inimile lor s-au aprins, că, odinioară, inimile lui Luca şi Cleopa, şi au grăit către dânsa: "Te rugăm, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui adevărul". Deci, femeia, rugată fiind, a grăit către dânşii: "O, bărbaţi aleşi, nimeni, până astăzi, n-a ştiut această taină dumnezeiască, pe care mă siliţi să v-o spun. Dar, de vreme ce se văd dreptcredincioşi, vă spun vouă această taină, nădăjduind că o veţi păzi, nespunând-o la nimeni. Aici, este ascuns, de mine, veşmântul Preacuratei Fecioare Maria. Că, pe când s-a mutat la cele cereşti, în ziua îngropării sale, uneia din strămoaşele mele, după hotărârea Preacuratei însăşi i s-a dat acest veşmânt. Iar ea, luând veşmântul, îl păzea pe el cu cinste, în toate zilele vieţii sale. Şi, murind ea, l-a încredinţat unei fecioare din neamul său, poruncindu-i, cu jurământ, ca şi fecioria să-şi păzească, în cinstea Pururea Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu. Şi aşa, din fecioară în fecioară, anii trecând, acest sfânt veşmânt a ajuns în mâinile mele. Iar, de vreme ce nu se mai află nici o fecioară în neamul meu, căreia să-i încredinţez această taină v-o spun vouă, ca să ştiţi, pentru care pricină se fac aici minuni". Deci, ei, făgăduind să păstreze taina, au rugat pe bătrână să le îngăduie a priveghia cu rugăciuni, toată noaptea, lângă sfântul veşmânt. Deci, intrând ei înăuntru, au văzut un sipet în care se păstra sfântul veşmânt. Şi, pe când se rugau ei, cu lacrimi, către Născătoarea de Dumnezeu, făcând multe metanii, cu lumini şi cu arome, le-a venit gândul ca să dăruiască acea comoară, împăratului lor din Constantinopol. Şi, luminându-se de ziua şi mulţumind femeii, au dat îmbelşugată milostenie şi s-au dus în cale, spre Ierusalim, făgăduind să vină iarăşi, pe acolo, când se vor întoarce în ţara lor. Au ajuns cu bine la Ierusalim şi au îngenunchiat la toate locurile sfinţite de Mântuitor, apoi, au luat drumul întoarcerii. Şi poposind iarăşi la bătrâna aceea, au petrecut noaptea lângă racla sfântului veşmânt. Iar, la plecare, cu învoirea bătrânei, care nu mai avea în neamul ei nici o fecioară, căreia să-i lase această moştenire, au luat cu ei sfântul veşmânt, lăsând multe daruri. Şi, purtându-i de grijă, au mers până la cetatea împărătească a Constantinopolului. Acolo, au înştiinţat pe marele împărat Leon şi pe împărăteasa Verină, asemenea şi pe Ghenadie patriarhul, înaintea cărora, descoperind cinstita raclă, au văzut sfântul veşmânt, umplându-se ei de nespusă bucurie. Deci, luându-l, l-au dus cu slavă în biserică Vlahernei şi au hotărât ca în fiecare an, să se prăznuiască, punerea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu, în acea biserică, în ziua de 2 a lunii lui iulie, în cinstea şi slavă Fecioarei Maria şi a Celui născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, celui slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci Amin.



Întru această zi, pomenirea SFÂNTULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE

SFÂNTUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE
CUVÂNT DE PREAMĂRIRE

"Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său" (Psalmul LXVII, 36).

IUBITE CITITORULE,

Sfântului ŞTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam muşatin, pentru tăria credinţei sale în Hristos, pentru mulţimea faptelor sale creştineşti, pentru măreţia actelor sale de vitejie, de apărător al Bisericii strămoşeşti şi al hotarelor patriei, poporul român de pretutindeni i-a înălţat în adâncul conştiintei sale un altar de preamărire cuvenită, un monument mai trainic decât orice granit. Prin acest monument nepieritor, închegată din virtuţile strălucitului voievod, acesta este ridicat în cinstire şi preaslăvire, este privit asemenea sfinţilor şi aşezat în rândurile binecredinciosilor apărători ai Bisericii şi ocrotitori ai dreptei credinţe. Peste ani şi veacuri el a fost şi este în conştiinţa poporului asemeni Sfântului Împărat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare. Prin actul solemn al canonizării sale oficiale, Sfântul şi îndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pronunţa recunoaşterea şi mărturisirea sobornicească a faptului de conştiinţă istorică şi creştină că poporul nostru a păstrat neîntrerupt vreme de cinci secole candela aprinsă la Putna, locul odihnei veşnice întru slavă a marelui Ştefan, i-a păstrat chipul - icoana, într-o lumina limpede şi în toată strălucirea ei: "Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul, izvorul a toată vitejia, fântâna tuturor dreptăţilor, marea bunătăţilor". Sfântul Ştefan cel Mare este şi rămâne în istoria noastră simbolul voievodului creştin, neînfricatul apărător al credinţei ortodoxe şi al patriei sale, strajă dârză în faţă duşmanilor care ameninţau sau cotropeau ţara pustiind dintr-o zare sau alta, "sfânt şi împărat al românimii", al tuturor celor care "cuminecă" în această limbă , limbă în care poporul nostru vreme de două milenii s-a bucurat, a plâns şi s-a rugat. În chipul marelui voievod Ştefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale străvechi şi-a recunoscut cea mai înaltă întrupare a propriilor însuşiri şi năzuinţe, proiectându-le pe fundalul creştin şi încă de atunci într-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel că însăşi conştiinţa europeană să recunoască meritul său deosebit în apărarea creştinătăţii la porţile Orientului. A purtat un lung şir de războaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru "Lege", în înţeles spiritual, apărându-şi neamul împotriva veleităţilor eterodoxe din jur, împotriva semilunei care primejduia întregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum şi mereu, să luăm aminte la îndemnurile acelor străbuni care în scrierile lor subliniau adânca povaţă a cugetului, de a vedea în virtuţile de luptă răbdare şi sfinţenie, prin care a strălucit Voievodul Ştefan cel Mare, "pildă de îndreptare şi sfinţenie, de îndreptare celor vii", nouă tuturor celor de astăzi şi celor ce ne vor urma.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

Preaslăvitul Ştefan Vodă al Moldovei s-a născut din binecredinciosii creştini Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, şi din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, care după uciderea mişelească a soţului sau la Reuseni a îmbrăcat haine cernite, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu pentru fericita odihnă în împărăţia cerurilor a dreptcredinciosului voievod şi pentru ca Atotputernicul să-şi reverse harul şi ocrotirea Sa asupra fiului Ştefan. Ca vrednic vlăstar domnesc, Ştefan a primit o temeinică educaţie în spiritul cuvenit, cel al credinţei străbune, al respectului datinilor şi rânduielilor neamului şi a fost instruit în mânuirea armelor epocii. Făcea parte din spiţa acelor "fericite odrasle" muşatine şi basarabe, a avut aşadar "rădăcini sfinte", dar a avut parte şi de educatori buni, învăţând "Legea" de la aceştia; nu doar a primit-o, ci s-a întemeiat în ea, "cu încredere şi încredinţat fiind de al ei folos, au ţinut-o". Tradiţia spune că viitorul voievod al Moldovei mergea încă de tânăr la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun că erau rude mai îndepărtate, fapt ce ar explica şi încrederea pe care o avea Ştefan în Sfântul Cuvios Daniil, de la care primise deopotrivă învăţătura aleasă şi cea mai înţeleaptă sfătuire duhovnicească. Mai presus de toate, însă, i-a fost arătată drept pildă virtutea virtuţilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a călăuzit de-a lungul întregii vieţi, până în cea din urmă clipă. După noaptea de groază de la Reuseni, rămas orfan de domnescul său părinte, înspăimântat şi neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul în stare să-i dea îmbărbătare şi povaţă înţeleaptă, credinţă tare în Dumnezeu şi nădejde în zile mai bune. După un răstimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit în moşia strămoşească, iar după două confruntări de arme ocupă tronul domnesc de la Suceava în anul 1457. În drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzeştii copilăriei sale i-a putut insufla puteri sufleteşti, nădejdi noi şi hotărâre nestrămutată în slujirea ţării şi a credinţei străbune. Înţeleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit în numele Celui Atotputernic, în faţa norodului, "la Direptate, pe Şiret". Toţi cei ce se aflau de faţă, înalţi sfetnici, clerici, târgoveţi şi oameni de rând, au strigăt într-un glas: "Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti, Măria Ta!". Cu adevărat, îndelungaţi şi binecuvântaţi ani, aproape jumătate de veac a cârmuit cu înţelepciune, dar şi cu jertfe.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

În îndelungata şi rodnica sa domnie, Ştefan cel Mare dovedeşte o iscusinţă pe măsura destinului său de "ales al Domnului". Pe de o parte respectă cu sfinţenie trecutul, cu izbânzile, cu durerile şi învăţămintele lui, pe de altă parte are deschidere spre lumea şi gândirea timpului său, adoptă principii noi de domnie, ştiind că nu era de-ajuns sfatul boierilor, că sprijinul său temeinic era mulţimea oamenilor de rând, cei care se dovedeau bravi oşteni în ceasurile de grea cumpănă pentru ţară. Chezăşie în toate nu putea fi însă decât credinţa fără clintire în Dumnezeu şi datoria sa de slujire a neamului.

Evlaviosul domn Ştefan era un chibzuit păstrător de datini şi un zelos ctitor de ţară. S-a jertfit deopotrivă pentru Biserica străbună şi pentru apărarea gliei între hotarele moştenite. Pentru toate, încă în viaţă fiind, obştea creştinească din Moldova, cronicarii timpului, i-au aşezat cu smerenie şi recunoştinţă pe frunte nimbul sfinţeniei desăvârşindu-i gloria în apusul vieţii.

Nu numai pentru ţara Moldovei, dar pentru întreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a cârmuit cu neostenită destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioadă de istorie zbuciumată, cu învolburări ameninţătoare. Cu patru ani înainte de urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, în 1453, cucerirea Constantinopolului de către musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitură fatală în inima Creştinătăţii şi o primejdie ce nu putea lasă răgaz de gândire sau odihnă celui rânduit de Dumnezeu să vegheze cu sfântă cruce într-o mână şi cu sabia în cealaltă, aici, la "poartă Creştinătăţii".

La începutul domniei binecredinciosului Ştefan Voievod, Ţările Române, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim şi de întărire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substanţiale şi multiple Athosului şi întregului Răsărit creştin. Istoria menţionează în amănunt relaţiile sale binefăcătoare cu Ohrida, cu Sârbii şi cu Kievul, cu Moscova şi cu dreptmăritorii creştini din Pocutia.

Sprijinit de mitropoliţii Moldovei Teoctist şi Gheorghe "cel bătrân", de episcopii locului, de clerici şi de întregul popor, Ştefan cel Mare a depus mari strădanii pentru a păstra şi a duce mai departe moştenirea primită, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar şi în domeniul politic. Este moştenirea autohtonă, dar şi moştenirea de înaltă spiritualitate a Bizanţului, putând spune aslfel că prin virtuţile şi harul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neîndoielnică trăsăturile fundamentele ce au determinat acel grandios "Bizanţ după Bizanţ".

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

Încă din primii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare primejdiile de la hotarele ţării erau ameninţătoare. După căderea Constantinopolului oştile turceşti se apropiau de malurile Dunării, căutând să deschidă drum Semilunei către largul Europei, râvnind spre oraşele Italiei şi ale Franţei, spre burgurile de pe Rin şi spre zidurile Vienei. Prin poziţia sa geografică, Moldova se vedea confruntată înaintea oricărei alte ţări europene cu primejdia otomană. În chip firesc, nu numai pământul ţării era ameninţat, dar şi credinţa noastră creştină, Sfânta Biserică a neamului. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a întrupat în chipul acestui voievod, plin de credinţă şi virtute, plin de bărbăţie şi având puterea de a-şi îmbărbăta oştenii. El s-a dovedit creştin desăvârşit, un mare domnitor şi strălucit conducător de oşti, nebiruit protector al dumnezeiescului aşezământ care este Biserica neamului. Apărându-şi ţara împotriva turcilor, luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apăra Biserica strămoşească şi însăşi credinţa ortodoxă.

Faptul că Ştefan Vodă a purtat atât de numeroase războaie, departe de a însemna o învinuire, a reprezentat meritul nepreţuit şi virtutea sa, pentru că toate bătăliile purtale au însemnat tot atâtea îndatoriri de apărare, de fiecare dată trebuind să răspundă agresiunilor, invaziilor, planurilor ucigaşe de cotropire şi pustiire. Chiar şi conflictele cu domnitorii munteni erau determinate de prezenţa şi acţiunea turcilor invadatori; împotriva acestora domnitorul moldovean dorind să stabilească alianţă între fraţi, ştiind că o alianţă a celor două state româneşti ar fi constituit o puternică opoziţie în faţă duşmanului comun.

Voievodul Moldovei, în vinele căruia curgea sânge muşatin şi basarab, a dovedit în fiecare gest şi în fiecare din acţiunile sale iubirea de neam şi cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemaţi să o săvârşească în sfintele altare, alături de oşteni şi de poporul întreg, era un scop fundamental, era o raţiune a existenţei sale. Nenumărate documente ale cancelariei domneşti stau mărturie peste veacuri: "Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, care arzând de dumnezeiasca credinţă şi iubire al cuvântului lui Dumnezeu fiind ..." este menţiunea care adevereşte ctitorirea scrierii unui torn în anul 1475, scriere care cuprinde Cuvintele pustniceşti ale Avvei Dororei. În 1479, înalţând ziduri puternice de apărare la Cetalea Albă, gândul ctitorului este dăruit lui Dumnezeu: "În zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu dăruitului şi de toată lăuda vrednicul Io Ştefan voievod ..., a început şi sfârşit acest zid". În pisania bisericii mari din Mănăstirea Neamtu, din 1497, citim: "Doamne Hristoase, primeşte biserica această, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slavă şi cinstea Sfintei şi slavitei Tale Înălţări de la pământ la cer; şi Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod ...". Însemnarea de pe celebrul Tetraevanghel din 1502 glăsuieşte: "Io Ştefan Voievod, din milă lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei ... şi iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Cărui dragoste a tânjit şi cu râvnă a dat de s-a scris acest Tetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru ruga sa sieşi ... la Sfântul Munte ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Într-o pagină de antologie a panegiricului ortodox românesc citim: "Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ştefan Vodă spre întărirea Legii, ce vom zice ? Că nu da somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare. Aceasta gândea, aceasta judecă, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească şi să se lăţească ... Însă ce ne trebuie atâtea cuvinte, ca şi când ar fi vreo îndoială asupra credinţei lui, cu care s-au adăpat din curatele şi neamestecatele izvoare a pravoslavnicei Biserici din copilăria lui ? Şi nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci au rămas întărit pe piatra care este Hristos pe a Cărui cruce de-a pururea îmbrăţişată, la pieptul lui ţinând, viaţa sa Lui au închinat-o, nădejde neîncetată printr-însul la Părintele veacurilor având, prin Care pe toţi vrăjmaşii săi au biruit, au înfrânt, au surpat".

Ştefan cel Mare cunoştea şi trăia profund învăţătura noastră creştină. A dovedit că înţelegea profund însemnătatea faptei creştine. Credinţa fără fapte este "ca un trup fără suflet", iar el, ştiind însemnătatea faptei, "cu dorirea era pentru fapte şi cu nevoinţa era ca să le săvârşească. Şi cu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atâta silinţa lui era aprinsă şi de-a pururea căuta orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemână să n-o lase în deşert să treacă". El ştia, creştineşte chibzuind, că "faptele credinţei" sunt mai mari decât "faptele lumeşti". Dar dacă Ştefan voievod ar fi judecat şi apreciat în istorie "numai pentru faptele lui cele lumeşti, puţină este lauda care curând trecând în întunericul uitării se pierde. Dar cu atâta mărirea lui mai veşnică este şi mai luminată, cu cât nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor au agonisit-o"; aşadar, "toate faptele lui Ştefan Vodă, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate toate darurile lui covârşitoare". La curtea voievodului, "dreptatea pe scaun împărăţea, şi nu ea lui, ci el supus şi slujitor era"şi asemenea râvnea să fie în întreaga ţară. Se ştie cât este de greu ca stăpânitorii să fie drepţi, dar tocmai pentru că este atât de greu, cu atât sunt mai de laudă când sunt drepţi. "Dar noi, pentru Ştefan Vodă ce vom zice atuncea când îl ştim drept judecător şi dreptatea lui Dumnezeu cel nemuritor lăudată ? Un stăpânitor strâmb facă toate faptele celelalte ale legii, să umple lumea de milostenii, acelea nu numai că nu-i folosesc, încă întru pomenirea urâciunii rămân şi pe toate bunătăţile lor lacrămile şi suspinurile celor asupriţi le şterg ..., după cum şi singură dreptatea pe toate celelalte păcate le şterge şi curat înaintea lui Dumnezeu îl pune".

Ştefan Vodă cel Sfânt dovedea că ştie să biruiască mândria, dar din tăria fiinţei sale pe vrăjmaşi sfărâma. Pe de altă parte, el ştia că nu sabiei, ci rugii, nu taberei, ci Bisericii se cuvine a-şi pleca cugetul. "Cine ar putea crede de nu aşa s-ar fi întâmplat, că o ţară mică ca Moldova ar fi putut birui acea împărăţie care peste multe scaune răsturnate puterea sa au întărit ? Nu se poate asemăna biruinţa aceasta cu cele mai stralucile izbânzi a norodului lui Dumnezeu ?... Nu se vede ca lumina zilei bunătatea celui ce s-au învrednicit ajutorului de Sus ?"

Plină de semnificaţie duhovnicească este ruga Sfântului Ştefan cel Mare înfăţişată pe steagul biruinţelor sale cu chipul Marelui Mucenic Gheorghe "purtătorul de biruinţă" ucigând balaurul cel cu multe capete. "O, răbdătorule de pătimi şi purtătorule de biruinţă, Mare Mucenic Gheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic apărător şi ajutător şi celor necăjiţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului robului Tău, domnul Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Toată străduinţa şi tot rodul gândurilor şi lucrărilor sale, Voievodul Ştefan lui Dumnezeu le închină. "Patruzeci şi patru de mânăstiri şi biserici au ridicat în Moldova". Unii dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre au subliniat faptul că "rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-au adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor. În această credinţă a împodobit el pământul ţării cu biserici şi credinţa lui l-a mântuit".

Alături de vitejia braţului şi înţelepciunea hotărârilor, totdeauna l-a împodobit cugetul dreptăţii, bunătatea şi smerenia. Viaţa sa niciodată nu şi-a cruţat-o. Cu sabia în mână însăşi moartea înfrunta. Cu picioarele sale pururea pe piatră "ajutorului de Sus stătea". După orice luptă, "îndată alerga cu mâinile întinse la Altarul lui Dumnezeu, Îngenunchia şi striga din adâncul inimii: "Tu ai biruit, Doamne, a Ta este biruinţa ... Viteazul acesta este mai puternic cu rugăciunea pe buzele sale". Chiar şi în vremea înfrângerii de la Războieni, tot la Dumnezeu a alergat, "la acel loc necălcat de urme omeneşti ..., către acel sihastru (Daniil) Ştefan a năzuit şi plecând armele patrahilului, din codri căuta şi aducea biruinţe în tabere, cu lacrimile pe obraz zicând: Părinte, roagă să biruim! şi să se cunoască faptul că biruinţele nu sunt ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu". Ştefan Vodă "bun domn şi adevărat creştin prin faptă s-a arătat. Ţara a uşurat-o, obiceiurile bune a întărit şi dreapta credinţă a păzit". Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt cu vitejie ţara a apărat, cu înţelepciune a chivernisit-o şi "cât a trăit volnicia şi fericirea poporului a înflorit şi toate lucrările lui cu credinţa lui Hristos le-a pecetluit".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

La Mănăstirea Putna se păstrează cu cea mai mare evlavie câteva sfinte vestigii: o cruce cu mâner şi tripticul Deisis, trei sfinte icoane pentru rugăciuni stăruitoare de implorare a ajutorului dumnezeiesc, sfinte obiecte liturgice pe care le purta oricând în călătorie, prin ţară şi la hotare, pe câmpurile de luptă, fără a se despărţi vreodată de ele, Voievodul Ştefan al Moldovei.

Cronicile şi tradiţia arată cum din vreme în vreme Ştefan Vodă pleca de la Suceava la Putna sau la alte ctitorii, însoţit de puţini curteni şi rămânea câtva timp, ori numai în trecere, se ruga în taină, sau participa la slujbe de zi şi de noapte cu obştea sfântului locaş. Postea în timpul campaniilor şi al bătăliilor, cerând curtenilor, sfetnicilor şi oastei să facă la fel ... Cu adâncă evlavie şi înfricoşare se împărtăşea cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Sfinte Taine. Era milostiv şi îndelung sfătuitor, "la neputinţele noastre ajutând, slăbiciunea noastre ridicând, cu durere de maică pe acela mustra, pe acesta mângâia, pe unii încălzea, pe alţii îi hrănea". Cunoştea puterea şi binefacerile smereniei: "Biruitor l-aţi văzut, dar mândru niciodată, atunci când călca cerbicia vrăjmaşului era plin de smerenie", plecându-se spre cel neajutorat şi nedreptăţit "ca o apă limpede şi rece pre cei topiţi de arşiţele lipsei răcorea".

Faptele sale l-au arătat pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare că era pe deplin conştient de rolul său de apărător al creştinătăţii în Moldova şi departe, dincolo de hotare. Aceasta se citeşte cu cea mai mare limpezime din Scrisoarea pe care o adresa în 1475 ianuarie 25, către principii creştini ai Europei, după biruinţa dobândită împotriva turcilor la Podu-Înalt lângă Vaslui. În această epistolă îşi mărturiseşte credinţa şi faptele, dragostea profundă întru Hristos, solicitând ajutoare pentru confruntările viitoare, în slujba creştinătăţii. "Noi, Ştefan Voievod, vă spun că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzatorul întregii crestinătaţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea ... Susnumitul a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire ... Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare. Pentru care lucru, lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru. Ţara noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie ... Noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom stă în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Ocrotitoare permanent, mână nevăzută a lui Dumnezeu a lucrat pururea în viaţa şi faptele prea evlaviosului voievod al Moldovei. Vechile tradiţii istorice ale Moldovei aduc mărturie că în lupta cu polonii, la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497 soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În ziua aceea de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă biruinţa i s-a arătat în vedenie, deasupra oştenilor lui venindu-i într-ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, călare şi înarmat ca un viteaz, spre izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, acum prin Sfântul Mucenic oştean Procopie. Inscripţia bisericii din Milisauti-Suceava arată: "În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod ... a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr ... şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit ... De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie ...". Tradiţia consemnată de cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, "în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare, Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare şi înarmat ca un viteaz fiind intrajutor lui Ştefan Vodă, dând vâlvă oştii lui".

Ar trebui să vedem că, într-un anumit fel, vremurile lui Ştefan ce Mare şi Sfânt se asemănau cu cele ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare, căruia în chip minunat i s-a arătat Sfânta Cruce pe cer, înconjurată de cuvintele dunmezeiescului îndemn: "Prin acest semn vei învinge!". Sfânta Cruce a fost totdeauna arma nebiruită a Voievodului Ştefan. Credinţa şi convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fără ajutorul crucii. Acest lucru l-a determinat să dea bisericii de la Pătrăuţi-Suceava hramul Înălţarea Sfintei Cruci. Aici, în pronaos pe peretele de apus se remarcă în frescă tema "Aflarea Sfintei Cruci" de către Sfântul Constantin cel Mare, compoziţie în care cercetătorii artei noastre religioase văd o transpunere a războaielor lui Ştefan Vodă pentru apărarea creştinătăţii. Tot Sfintei Cruci a închinat slăvitul Domn Ştefan şi biserica zidită la Volovăţ în anii 1500-1502.

În scopul apărării credinţei ortodoxe şi a gliei străbune, Sfântul Ştefan Voievod a trimis o Epistolă marelui cneaz Ivan III de la Moscova, memoriu în care se oglindesc frământările şi năzuinţele marelui nostru voievod. Pune în lumină nevoia de a se consolida în Europa o unitate politică a ţărilor creştine, o unitate puternică, spre a fi ca un zid de rezistenţă în faţă primejdiei musulmane, alcătuită din Turcia şi Hanatul tătarilor; Ştefan arată cu adâncă îngrijorare că Moldova este în mare primejdie din această cauză. Deplânge căderea Constantinopolului, "pentru păcatele noastre", şi încheie cu tristă constatare: "în aceste părţi eu am rămas singur" în faţa unei atât de mari primejdii. Dar cel Atotputernic nu l-a părăsit pururea.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Povara anilor, greutăţile de neînchipuit ale atâtor războaie, acea rană nevindecată de la picior căpătată încă din tinereţe într-o luptă la Cetatea Albă, podagra care l-a chinuit doi ani înainte de a trece la cele veşnice în 1504, n-au putut să înfrâna virtutea măritului Voievod Ştefan, care mereu, cu mintea şi cu inimă era neînfricat apărător al hotarelor, al libertăţii ţării şi al credinţei. S-a stins la vârstă de peste 70 de ani, înconjurat de neţărmurită iubire a familiei, a sfetnicilor, a oastei şi a întregului popor "care-l cinstea ca pe un Mesia". Într-un basorelief de la mănăstirea atonita Vatoped căci şi acolo Ştefan Voievod s-a numărat printre ctitori, este înfăţişat că un principe în vârstă înaintată, pe chip se descifrează oboseala unei vieţi atât de zbuciumate. Dar în întreaga sa viaţă şi în îndelungata domnie pe care Dumnezeu i-a rânduit-o şi-a îndeplinit datoria în cea mai înaltă măsură.

Când şi-a simţit sfârşitul aproape, la 2 februarie 1503, binecredinciosul Ştefan Vodă a întocmit un hrisov cu semnificaţii testamentare: "În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă Sfântă de-o-fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, facem cunoscut, cu aceasta carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea, sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoinţă şi cu inima luminată şi curată şi din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaţilor înaintaşi bunici şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am întărit prin acest privilegiu Mănăstirii Putna, unde este hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ..."

Venind sfârşitul zilelor sale, binecredinciosul Voievod Ştefan nu a putut vedea încheiat de scris Tetraevanghelul pe care începuse să-l ctitorească în primele luni ale anului 1504: "Io Ştefan Voievod ... care aprins de dumnezeiască dorinţă şi iubitor al cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvnă a dat şi a scris aceasta. Şi apoi l-a aflat moartea. Iar fiul sau, Bogdan Voievod, a ferecat acest Tetraevanghel ... şi l-a dat bisericii de la curţile din Harlau ... 1504, luna noiembrie 24".

S-a stins încet din viaţa aceasta pământească voievodul cel preaevlavios şi a fost plâns de ţara întreagă căreia îi lasă amintirea de neşters a unei domnii lungi şi strălucite, a unei bunătăţi luminate, pe care n-o covârşea decât iubirea pentru neamul şi pământul românesc, pe care le-a apărat cu braţul său neînvins vreme de o jumătate de veac, trecând prin vremuri vitrege şi prin greutăţi fără de seamă.

În Letopiseţul anonim al Moldovei se află menţiuni deosebit de interesante în legătură cu acea sfântă şi neuitată zi de 2 Iulie 1504. S-au întâmplat atunci fapte şi semne prevestitoare ale marelui eveniment: "A fost în acelaşi an, înainte de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată şi au fost în timpul verii ploi mari şi revărsări de ape ..."

Dacă pe marmură sacră de la Putna nu este săpată şi ziua de hotar, "2 iulie 1504, ea se află însă menţionată pe Acoperământul acestei lespezi: "Io Bogdan Voievod din milă lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, a înfrumuseţat şi a acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui său, Io Ştefan Voievod, cel care a domnit în Ţara Moldovei 47 de ani şi trei luni, care s-a strămutat la lăcaşul de veci în anul 1504, luna iulie, ziua 2 de marţi, în ceasul al patrulea din zi."

Despre acea neuitată şi sfântă "strămutare", cronicarul Grigore Ureche ştia şi arăta spre ştiinţă tuturor: "Pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mânăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi că după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scapatu de mult bine şi de multă apărătură ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Marii noştri istorici, analizând şi comparând scrierile şi tradiţiile, cronicile şi documentele despre evlaviosul Ştefan Voievod, au remarcat că puţini au fost în istoria omenirii cârmuitorii care să fi fost descrişi de contemporanii lor în chip atât de elogios. Chiar şi cronicarii ţărilor cu care a purtat războaie nu i-au scăzut valoarea, scoţând în relief marile sale virtuţi. Iar pentru poporul nostru, pentru Biserica noastră ortodoxă, el este eroul şi sfântul în faţa căruia ne plecăm frunţile şi ne smerim cugetul în rugăciune.

Cronica Moldovei acelui timp, care se oprea la anul 1504, consemnează momentele istorice ale epocii: consolidarea puterii centrale şi lupta Domnului Moldovei în fruntea oştenilor lui împotriva turcilor, pentru libertalea ţării şi apărarea credinţei. Cronica arată că Voievodul Ştefan este alesul şi unsul lui Dumnezeu, puternic, viteaz şi evlavios. Pentru cronicarul anonim, toate ţările creştine formează o unitate: creştinătatea. Iar ceea ce ne interesează în chip deosebit pe noi acum este faptul că această cronică slavă, oglindind opinia vremii îl numeşte pe slăvitul Ştefan Voievodul "un sfânt purtător de biruinţă pentru credinţă", aşa cum se putea spune numai despre marii luptători pentru apărarea credinţei. Sfinţii care au fost în viaţa lor luptători, oşteni viteji, se pictau în aproape toate bisericile în acea vreme. La Voroneţ sunt înfăţişaţi sfinţii mari purtători de biruinţă: Gheorghe, Eustatie, Mercurie, Mina, Artenie, Govdelie. O deosebită semnificaţie au cele două cavalcade pictate pe pereţii sfintelor locaşuri de la Patrăuţi şi Arbure.

În scena Arătarea Sfintei Cruci de la Patrăuţi, sunt înfăţişaţi şaisprezece sfinţi militari pe cai, intre care, Gheorghe, Dimitrie, Nestor, Procopie, Teodor Tiron, Mercurie, în fruntea lor fiind Arhanghelul Mihail. Un personaj principal în această compoziţie picturală este Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ceea ce are un tâlc istoric deosebit. Marele bizantinolog Andre Grăbar a văzut în această cavalcadă un îndemn la cruciadă împotriva turcilor, îndemn pe care purtătorul de biruinţă Ştefan Voievodul l-a adresat în repetate rânduri întregii creştinătaţi a vremii. Scena avea drept menire să ţină trează cunoştiinţa moldovenilor şi să-i îmbărbăteze în lupta pentru apărarea credinţei şi a independenţei ţării.

Încununarea evlaviosului Domn Ştefan cu denumirea de "purtător de biruinţă" însemna recunoaşterea întru totul a sfinţeniei idealului său de luptă pentru apărarea credinţei.

Nu credem că denumirea pe care i-a dat-o Papa Sixt IV lui Stefan Voievod de Athleta Christi, după biruinţa strălucită de la Vaslui, este prea departe de denumirea menţionată în cronica de la Suceava: "Faptele tale, contra necredincioşilor turci, duşmanii noştri comuni, ce le-ai îndeplinit până acum cu atâta înţelepciune şi vitejie, au adăugat atâta strălucire numelui tău, încât toate gurile te numesc şi toţi într-un glas te laudă". Atunci, prin solii săi veniţi la Suceava, Papa Pius IV îi îndemna binecredinciosului Voievod Ştefan al Moldovei "spada de apărător al creştinătăţii".

La acea vreme, după ce ţara şi lumea întreagă a văzut faptele de biruinţă şi de credinţă ale Voievodului, umbrite mereu de harul Duhului Sfânt, semnele de preţuire, de laudă, de venerare, veneau din toate părţile.

Cronicarul polon Jan Duglosz scria d

espre nebiruitorul Ştefan Vodă al Moldovei: "0, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atâta îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a reputat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai ales funcţiunea de Comandant şi conducător contra turcilor cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor".

După victoria de la Vaslui, Mura, mama sultanului spunea că "Oştile turceşti n-au suferit nicicînd o mai mare înfrângere", iar cronicarul turc Sead-Eddin scria: "A fost un groaznic măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi. Numai cu mare greutate Soliman Paşa şi-a scăpat viaţa cu fuga".

Medicul lui Sigismund al Poloniei scrie despre viteazul Voievod al Moldovei, după luptele din Codrii Cosminului: "O! Bărbat glorios şi victorios!... O! Om fericit, căruia soartă i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile!... Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii secolului nostru ... ". Un alt medic, cel care a vegheat asupra sănătăţii Voievodului Ştefan, foarte suferind în anii 1502 1503, Mathaeus Murianus, scria de la Suceava că domnitorul "este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic"

În această atmosferă de preamărire a trecut la cele veşnice, în Împărăţia lui Dumnezeu "Soarele Moldovei", Ştefan cel Mare şi Sfânt, la 2 iulie 1504.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

După ce s-a aşezat lespedea pe mormântul de la Putna şi s-a aprins candela care luminează şi astăzi, după aproape 500 de ani, venerarea lui Ştefan cel Mare, manifestată chiar din timpul vieţii, prin denumirea "Purtător de biruinţă pentru credinţă". "Atletul lui Hristos", s-a păstrat şi s-a extins în întreg spaţiul românesc. Chipul său, locul atât de clar configurat pe care l-a ocupat în istoria ţării noastre şi a continentului, a preocupat statornic şi, departe de a cunoaşte estompări, s-a limpezit tot mai mult, inconfundabil şi nepieritor.

În Cronica rusă de la Hust se menţionează că "a murit Ştefan Vodă, Domnul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru cel Mare". La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea "Stephanus ille magnus" Ştefan acela, Mare. Prin 1563, călătorul Graziani, ştia că "biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldavul rege, neînfricat şi neobosit", iar scriitorul francez Blaise de Vigenere aflase în Moldova că Voievodul Ştefan cel Mare a fost "cel mai viteaz şi mai renumit comandant de oşti din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor şi chiar a poloniior".

De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia Maciej Staryjkowski, care în anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol, trecând prin Moldova şi prin Ţara Românească: "M-am silit cu stăruinţă ca, mergând ... să nu schimb numai aerul ci ... am descris ... toate traditile, obiceiurile ... şi le-am redat întocmai .... Despre Ştefan cel Mare a adunat ştiri de cea mai mare importanţă. A observat că în Moldova, ca şi în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuţile, însuşirile principale ale acestor bărbaţi. La Podu-înalt lângă Vaslui, unde Ştefan Vodă a repurtat biruinţa asupra turcilor în 1475, a văzut şi "trei cruci care stau zidite ca semn al acelei biruinţe". Solia cu care călătorea a fost poftită la Bucureşti la un ospăţ dat de domnitorul Alexandru al ÎI-lea. Pe peretele "iatacului" domnitorului a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, "arătându-l pe acest voievod Ştefan ..., şezând cu coroană pe cap ...". Despre Ştefan Vodă spune direct: "Acest Voievod al Moldovei era iscusit şi norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese şi însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matiaş, regele Ungariei cel viteaz, din Ţara Moldovei şi din cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul oraşului Baia, după care izbândă i-a luat şi ţara secuiască. De asemenea şi pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina... Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o ţară aşa de mică". A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată vitejia voievodului: "Ştefan..., a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri... ", după care, menţiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii, "din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt".

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru cronicarul moldovean Grigore Ureche figura centrală era Ştefan Voievod. Celebrul portret este fără pereche: "Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stătu "statură"... intregu la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îl aflai ... Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mână lui Dumnezeu ..., ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia n-au ajunsu". Este aici cea mai importantă contribuţie moştenită din documente şi din tradiţia orală moldovenească.

În această atmosferă de perpetuă venerare a măritului voievod a apărut în secolul al XVIII-lea acel inegalabil "panegiric", din care am şi citat până acum de câteva ori, al cărui autor rămâne pentru noi necunoscut.

Cuvânt de îngropare vechiului Ştefan Voievod a fost tipărit pentru prima oară la Iaşi, în 1841, de Mihail Kogălniceanu şi recent, în 1990, în revista "Mitropolia Moldovei şi Bucovinei" (nr. 4, p. 136- 149). În adevărate pagini de Sinaxar bisericesc s-a încheiat un poem în proză, închinat Sfântului nostru Ştefan Voievodul. Este preamărit în termeni proveniţi din datele istorice şi ale tradiţiei, sunt prezentate faptele şi virtuţile domnitorului. Se glorifică astfel, în plin regim fanariot, domnia luminoasă şi pilduitoare a Voievodului Ştefan.

Acest Cuvânt de laudă arată ceea ce este şi trebuie să fie mereu Ştefan Vodă, "pildă de îndreptare celor vii", care "toate lucrările lui cu credinţa lui Iisus Hristos le-a pecetluit". Ştefan este comparat cu figuri biblice ilustre: "Ştefan, ca un alt Macaveu", strângea ostaşii săi lângă sine şi prin singura a lui viteaza îndrăzneală şi inimile tuturora alina, şi, de nădejdea biruinţei le umplea" şi mai departe: "Acest înalt Dumnezeu, zic, carele vântura ca pleava coroanele împăraţilor, iar pre Ştefan, sluga Sa, îmbărbătează inimile norodului celui până la moarte înspăimântat şi pune biruinţa în mâna lui Ştefan ...; în mijlocul luptelor, el, că dinaintea altarului lui Dumnezeu a petrecut". Ştefan Voievod "cuvios şi drept se dovedea în viaţa de fiecare zi, drept judecător, că ceea ce se cuvine să facă, s-a cunoscut. În zilele lui, strâmbătatea era înăbuşită şi legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea întuneca, cel puternic nu o putea călca ... Însuşi şi până astăzi ţara această cu dreptele lui aşezări se ţine ... O, vreme fericită, o, stăpânire minunată, o, ţară norocita, unde dreptatea ta nu mai puţin decât domnul stăpâneşte şi unde fieştecarele, rândul său ştiind din cărarea orânduită nu să poate abate". Pentru toate slăvitele sale fapte, Ştefan Vodă este "în sânurile lui Avraam", este fericit în Împărăţia lui Dumnezeu, este sfânt: "toate faptele lui Ştefan, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate, toate darurile lui, covârşitoare". Ştefan Vodă a avut "o credinţă nesmintită, nădejde în Dumnezeu neschimbată, fapte bune necontenite, grijă de sfârşit bun şi după lege". Panegiristul termina proiectând aureolă asupra părintelui Moldovei: "O, fericit suflet, pentru carele atâtea jartfe se ridica spre iertarea păcatelor şi curăţit, lângă Mântuitorul lacuiest! O, pământean blagoslovit, că aşa ai trăit, ca viaţa aceasta să-ţi fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agoniseşti! O, stăpânitor cuvios, căruia puterea şi averea spre împlinirea legii lui Hristos i-au slujit! ... Vedeţi a lui cuvioşie creştinească! Deşteptaţi-vă, stăpânitorii noroadelor, ascultaţi, îndemnaţi-vă, urmaţi!... Cei ce fac faptele legii, trăind şi murind întru Hristos Iisus, se învrednicesc nesfârşitei bucurii, întru a sa cerească Împărăţie Amin!"

Preamărirea, veneraţia faţă de Voievodul Ştefan cel Drept şi Sfânt au continuat în timpul ce a urmat, nu vor înceta niciodată, cât va fi sub soare neamul românesc şi Biserica sa ortodoxă.

Gheorghe Şincai contura o efigie luminoasă măritului Ştefan Voievod, În episoadele dramatice arătând cum ştia să transforme o înfrângere în victorie. Gheorghe Asachi îl considera pe ilustrul voievod "un luceafăr nemuritor". La 27 decembrie 1848, Costache Negri evoca la Paris "nepieritoarea amintire a marelui "Ştefan, zidul creştinităţii ..."

Cu prilejul unor cercetări arheologice la mormintele voievodale de la Putna, părintele Iraclie Porumbescu, care văzuse cu emoţie adâncă cinstitele relicve pământeşti ale Voievodului Ştefan, scrie despre simţămintele puternice trăite atunci, o emoţie care chema "naţiunea întreagă să simtă ... acest moment sacru şi maiestuos". Apoi, îşi exprimă veneraţia: "Moldova, Moldova, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!".

Veneraţia şi admiraţia se citeşte în versul eminescian: "Ştefan, Ştefan, Domnul Sfânt, / Ce nici în ceruri seamăn n-are / Cum n-are seamăn pe pământ"

Din veneraţia adâncă pentru Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi alţi tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivităţile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenţilor de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenţii români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ştefan cel Mare "o figură supremă", deoarece în el s-a întruchipat "conceptiunea unei singure Românii". Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ştefan Vodă că a fost "cel mai mare apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiei creştine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare nu numai spre gloria şi fericirea naţiunii române, ci şi spre binele Europei întregi". Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripţia: "Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului".

Istoricul Dimitrie Onciul de la Bucureşti spunea atunci, la Putna: "Ştefane, măreaţă umbră, revarsă lumina ta asupra noastră şi asupra neamului tău întreg şi spre faptele iubirii de ţară, ale iubirii de neam, ale iubirii de lege, virtuţi prin care tu străluceşti în veacuri". La puţin timp apoi, se făcea un îndemn care a şi fost urmat, şi va fi mereu urmat acum după recunoaşterea deplină a sfinţeniei Voievodului Ştefan: "... ar fi de dorit ca tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să meargă la mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou".

Când se împlineau patru veacuri de la trecerea Voievodului Ştefan la cele veşnice, în 1904, la Academia Romană, preşedintele de atunci, Ion Kalinderu, a rostit Cuvântul de slăvire, care, "ascultat în picioare de cei de faţă, a fost primit cu pioasă emoţiune" Ziua de comemorare 2 iulie a fost atunci numită "o zi sfântă". Ion Kalinderu arată în Cuvântul său că marele Ştefan Vodă "a fost un erou al crestinitatii şi al civilizaţiei care atunci renăştea şi ne-a arătat la toţi drept ceea ce suntem: împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu aici, pe pământ... "

Cu acelaşi prilej, episcopul Atanasie al Ramnicului spunea: "Ştefan Vodă este sfânt pentru faptele sale cele mari, pentru smerenia, dreptatea şi credinţa sa ... A fost un părinte îndurător dorind fericirea tuturor, însufleţit de credinţa în Dumnezeu întru toate căile sale, vrednic de dragostea şi cinstea tuturor. Deci pentru aceasta l-a numit sfânt. El şi-a făcut numele nemuritor şi şi-a asigurat slava cea veşnică ... A urmat Mântuitorului, Care şi-a dat viaţa răscumpărare pentru lume ... De aceea petrece acum în locaşurile drepţilor şi, ca unul ce a slujit Mântuitorului, este cinstit de Tatăl cel ceresc "

Ca un solemn şi pătrunzător legământ sună atunci şi cuvântul lui Spiru Haret: "când inimile tuturor Românilor bat împreună, însufleţite la amintirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, să fie legătura care să ne unească pe toţi în acelaşi gând de iubire de ţară şi de sacrificiu pentru gloria şi tăria ei".

Profesorul de teologie din Cernăuţi, N. T. Tamavski, mărturisea la Putna în 1904: "Numai Domnul a putut planta în inima lui Ştefan o energie fără seamăn de mare, a putut întări braţul lui cu o putere căreia nu a putut rezista nimeni."

Ziarul "Epocă" din Bucureşti (nr. 184 din 1904) şi "Tribună" din Arad (nr. 124 din 1904) scriau: "De prin toate unghiurile unde se vorbeşte limba-mumă au venit (la Putna) în pelerinaj pios nenumăraţi români, ca să aducă prinosul lor de veneraţie moaştelor hinecuvantate ale lui Ştefan" ("Epoca"), ziarul din Arad, sub titlul "Plecaţi-vă neamuri ..." scria: "Podoaba neamului nostru, măritul voievod Ştefan cel Bun, Mare şi Sfânt. Înălţându-se din mormânt după patru sute de ani, primit-a îngenuncherea unui neam întreg".

Când scria paginile închinate cu adâncă evlavie şi admiraţie lui Ştefan cel Mare, Mihail Sadoveanu nu pierdea nici un moment din vedere adevărul conţinut în cronicile pe care le cerceta cu cea mai mare atenţie. Meditând la episodul cutremurului din Moldova din anul 1471, arăta că "etic, cutremurul din 1471 era tălmăcit de Ştefan Voievod ca semn din partea lui Dumnezeu pentru căderea vrăjmaşilor săi cei răi, şi ca vestire pentru cei care trebuia să purceadă îndată la fapte ... A detunat din fundul pământului şi s-a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie domnii şi împăraţii, să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotrivă lui Antihrist război pentru credinţa dreaptă".

Într-o aureolă de miracol prezintă Nicolae Iorga trecerea la cele veşnice a binecredinciosului Ştefan Voievod: "... pe mormântul lui a ars atunci, (la îngropare) timp de trei zile şi trei nopţi, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni".

Principesa Martha Bibescu scria la sfârşitul deceniului al patrulea: "Ştefan este şi astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al ţării. El domneşte singur. El se află peste tot. Această prezentă prelungită în absenţă, această viaţă ce urmează dincolo de moarte ..."

Patriarhul Iustin Moisescu scria, pe când era mitropolit al Moldovei, în 1966: "Măritul domn Ştefan cel Mare, care aşezase ţara pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale ..., îşi plecase fruntea încoronată de slavă şi cinste înaintea Ziditorului a toată făptura ..., şi s-a purtat ca părinte şi frate faţă de toţi cei apăsaţi de silnicii şi împresuraţi de primejdii ... "

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

În legătură cu canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare de către Biserica noastră prin Sfântul Sinod în anul 1992, trebuie să menţionam câteva noţiuni de aghiologie ortodoxă, de drept bisericesc, principii stabilite pe temeiul învăţăturii dogmatice ortodoxe.

Prin canonizare se înţelege actul solemn prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşează pe eroii dreptei credinţe adormiţi în Domnul în rândul sfinţilor pe care ea îi venerează. Cuvântul vine de la cuvântul grecesc "cnzon"-catalogul în care se înscriau numele sfinţilor şi ziua trecerii la cele veşnice. Acesta este sensul şi în Biserica noastră - trecerea,? increierea, sau aşezarea în canonul, catalogul sfinţilor, spre a li se face cu laudă şi cinste pomenirea şi spre a li se înălţa rugăciuni, ca unor ajutători şi mijlocitori ai darurilor celor dumnezeieşti pe lângă tronul Celui Prea înalt.

În calendarul Bisericii, în cărţile de slujbă, găsim enumerate? menţionaţi sfântul Vechiului Testament, apoi Sfinţii Apostoli, martiri, mărturisitori, Sfinţii Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii, Părinţii Cuvioşi din viaţa monahală, marii binefăcători ai credinţei şi ai Bisericii, luptători pentru dreaptă credinţă, simpli ostaşi sau domnitori, împăraţi. Dintre cei amintiţi face parte şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. "Luptătorii pentru Biserica sunt luptători pentru Hristos, sunt mari binefăcători ai Bisericii şi opera lor, lucrarea lor binecuvântată a fost şi trebuie să fie privită ca fiind un semn al credinţei lor sfinte şi al proslăvirii lor de către Domnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmaşilor Lui"

Istoria Bisericii ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată şi prin împreună-încuviinţarea clerului şi episcopilor. Evlavia poporului, ca şi în cazul măritului Voievod Ştefan, a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi luptători şi eroi.

În baza doctrinei creştine, în baza rânduielilor consacrate de practică şi de tradiţia bisericească a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale este pe deplin competent, deci îndreptăţit, să procedeze la canonizarea Sfinţilor ei care răspund acestor rânduieli spre a fi aşezaţi în rândul său canonul sfinţilor.

Condiţiile de fond sunt:

Ortodoxia neîndoielnică a credinţei;

Proslavirea lui de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă;

b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte;

c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase;

d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte

e) puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă;

Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii.

De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume, existenţa neîndoielnică a primei şi a celei de a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor , ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a două, îndreptăţeşte autoritatea bisericească, Sfântul Sinod, să procedeze la actul de canonizare 75.

Prin canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluieşte sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor, se toarnă pentru eternitate untdelemnul dragostei, al proslăvirii şi al veneraţiei în cinstita candelă de la mormântul Sfântului voievod şi erou de la Putna străbună.

Sfântul Ştefan cel Mare este de acum înainte aşezat canonic ca un mărgăritar de mare preţ în coroana Bisericii Ortodoxe Române, din 1992, când Sfânta noastră Biserică a mai canonizat şi pe Sfântul Cuvios Gherman din Dacia Pontica (Dobrogea); pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Rimet-Transilvania; pe Sfântul Daniil Sihastru; pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi; pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop; pe Sfinţii martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache; pe Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul; pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; pe Sfântul preot mărturisitor Ioan din Galeş; şi pe Sfântul preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel; pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea; pe Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv mitropolitui Moldovei, şi pe Sfântul cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul) precum şi proclamarea Duminicii Sfinţilor români, Duminică a II-a după Rusalii.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lăuda minunilor Tale!" Amin.

Multumescu-ţi pentru lectură şi răbdare iubite cititorule, cu arhiereşti binecuvântări.

+NESTOR, Mitropolitul Olteniei


Întru această zi, învăţătură, ca nimeni să nu nădăjduiască în oameni, ci în Dumnezeu

Fericit este, fraţilor, omul acela, care nădăjduieşte, întru toate, în Dumnezeu, mai mult decât în oameni. Căutaţi la neamurile, cele de la început, şi vedeţi cum au crezut în Domnul şi n-au fost ruşinaţi. Că cine, petrecând întru frica Lui, a fost părăsit de El ? Sau cine, chemându-l pe El, a fost trecut cu vederea ? Milosliv şi îndurat este Domnul, ca iartă păcatele şi mântuieşte, în vreme de necaz. Drept aceea, să nu ne luăm după gândul inimii noastre, nici să zicem, cine ne va izbăvi pe noi de răutăţi, că Domnul Dumnezeu va da izbândă celui asuprit. Deci, bine este a nădăjdui în Domnul Dumnezeu, mai mult decât în om.


Întru această zi, cuvânt despre milostenie şi despre smerenie

Se cuvine, dar, celui ce vrea să facă milostenie să nu caute a deosebi pe cel bun, de cel rău, pe cel drept sau pe cel nedrept, după trebuinţele lor trupeşti, ci, tuturor, la fel, să le împartă cele de trebuinţă. Şi, dacă tu te-ai săturat de multe bucate, hrăneşte, măcar cu pâine, şi pe cel flămând. Sau de ai băut prea mult, dă, şi celui însetat, un pahar. Sau, dacă te-ai încălzit prea mult, în haine scumpe şi moi, apoi, îmbracă şi pe cel gol, ce tremură de frig, măcar cu o haină mai proastă. Dacă locuieşti în case frumoase şi înalte, cheamă-l şi pe străinul, care se zbuciumă pe uliţă, în casa ta. Ori, de te-ai veselit cu cineva, veseleşte, cu a ta veselie, şi pe cel necăjit. Sau, de te-ai bucurat de ceva, bucură şi pe cel întristat. Sau, de ai fost cinstit, ca un bogat, cinsteşte şi tu, pe cel sărac. Să fie casa ta odihnă slujitorilor Domnului, adică preoţilor, şi la toată tagma bisericească. Să fii odihnă, ca Iov, ochi al orbilor, picior şchiopilor, celor goi, haină, acoperământ celor fără acoperamânt. Picioarele tale să umble, adeseori, la temniţe, la bolnavi, la mânăstiri, la casele de bătrâni, de orfani, ca să auzi pe Domnul, zicându-ţi: "Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă, de la începutul lumii". A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:


marți, 29 iunie 2010

Proloagele din 1 iulie

[0107.jpg]

Luna lui Iulie, în ziua întâi: pomenirea Sfinţilor Mucenici şi doctori fără de arginţi: Cosma şi Damian, cei ce au mărturisit în Roma (+284).


Sfintii Mucenici si doctori fara de arginti Cosma si Damian

Aceştia au fost din marea cetate a Romei, în zilele împăratului Carus (282-284), fraţi fiind, şi, cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace şi neluând altă plată, de la cei ce se lecuiau, decât credinţa şi mărturisirea lui Hristos. Deci, au fost pârâţi la împărat, că, prin meşteşug vrăjitoresc, fac vindecările şi că, astfel, în fiecare zi, părăsind închinarea la idoli, mulţi se apropie de Hristos.
Şi a trimis împăratul îndată ostaşi, să-i prindă, şi să-i aducă înaintea lui, la judecată. Şi ostaşii, mergând în satul de lângă Roma, unde Sfinţii aveau locuinţa lor, de la părinţi, nu i-au aflat, deoarece credincioşii îi siliseră, pe Sfinţi, să se ascundă într-o peşteră. Deci, ostaşii, mâniindu-se, au prins pe nişte bărbaţi cinstiţi, din satul acela, şi, legându-i în lanţuri, i-au dus la Roma. Aflând de aceasta, Sfinţii Cosma şi Damian, nerăbdând ca alţii să sufere în locul lor, au ieşit din peşteră şi s-au predat singuri. Deci, ostaşii eliberând pe acei bărbaţi, au pus în lanţuri pe Sfinţii Cosma şi Damian. Iar, a doua zi, pe când împăratul stătea la judecată, iar Sfinţii îşi mărturiseau credinţa lor în Hristos, deodată, capul împăratului s-a sucit, cu faţa la spate, şi nu putea să-l mai întoarcă. Dar, cu acest prilej, împăratul însuşi s-a izbăvit din păgânătate, că a fost tămăduit de dânşii, crezând în Hristos, el şi toată casa lui, eliberând pe Sfinţi, pe care i-a trimis la locul lor. Dar dascălul păgân al Sfinţilor, cel care îi învăţase pe ei meşteşugul vindecărilor, nerăbdând slava pe care oamenii de la sate, o aduceau Sfinţilor doctori fără de arginţi, la îndemnul vrăjmaşului, a primit în inima lui, gândul lui Cain. Şi, sub cuvânt de a culege împreună buruieni de leac, pe un munte, i-a despărţit pe cei doi fraţi, unul de altul, şi i-a ucis cu pietre. Şi aşa s-au învrednicit de cununile muceniceşti de la Hristos, Căruia I Se cuvine slavă şi cinste în veci Amin.




Întru această zi, cuvânt din Pateric, pentru folosul sufletului

Un frate oarecare a mers la muntele Feremului, la un bătrân, mare cu viaţa şi foarte iscusit, în fapte bune. Şi, închinându-se, după obicei, l-a întrebat pe el, zicând: "Ce voi face, părinte, că îmi piere sufletul meu?" Zis-a lui bătrânul: "Pentru ce îţi piere sufletul?" Răspuns-a lui fratele: "Eu, părinte, când eram în lume, în viaţă mirenească, foarte mult posteam şi rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească şi umilinţă şi lacrimi aveam. Iar, dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici unele din aceste bunătăţi nu le mai văd la mine." Zis-a lui bătrânul: "Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi, ce-mi spui, că le făceai, când erai mirean, toate, pentru mândrie şi lăuda oamenilor, le făceai, că aveai şi îndemnător spre aceasta, pe cel ce, în taină, se lupta cu tine. Şi acele fapte ale tale, nu erau primite de Dumnezeu. Pentru aceea, nici diavolul, atunci nu te lua în seamă, nici nu îţi stătea ţie împotrivă, cu război ca să-ţi ia sporirea ta. Iar, acum, te vede pe tine, că ai ieşit la luptă cu el, pentru aceea, şi el se întrarmează împotriva ta. Însă, mai primit şi mai plăcut este lui Dumnezeu un psalm, pe care-l vei citi acum, cu smerenie, decât o mie de psalmi, pe care îi citeai în viaţa mirenească, cu mândrie." Zis-a, iarăşi, fratele: "Eu, părinte, acum nici să postesc nu pot, că toate faptele cele bune s-au luat de la mine." Zis-a lui bătrânul: "Frate, să-ţi ajungă ţie, ceea ce ai, dar rabdă cu mulţumire şi te vei folosi." Iar, el se împotrivea, zicând: "Cu adevărat, părinte, pierit este sufletul meu." Atunci, bătrânul a început a-i zice lui aşa: "Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi spun ţie cele ce am să-ţi zic, ca să nu-ţi slăbească gândul tău, că te văd foarte înşelat de vrăjmaşul diavol şi eşti aruncat în trândăvie şi în deznădejde. Dar, ascultă fiule, sfatul meu, şi lasă părerea aceea că vieţuiai şi făceai bine, când erai în viaţa mirenească. De vreme ce toate acele fapte ale tale, din viaţa mirenească erau din mândrie, precum au fost şi faptele fariseului aceluia, care, pentru bunătăţile lui, cele cu multă mândrie, îi părea lui, că este mai plăcut, lui Dumnezeu, decât toţi oamenii şi cu a sa părere, din mândrie, şi-a pierdut toate ostenelile lui. Iar tu, acum, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu şi parându-ţi-se că nu faci nici o faptă bună, înaintea lui Dumnezeu, această smerenie, fiule, îţi ajunge ţie spre mântuirea sufletului tău. Că şi vameşul, care nici o bunătate nu făcuse, cu o smerenie, ca aceasta, s-a îndreptat. Că, mai plăcut este lui Dumnezeu, omul care se găseşte păcătos şi leneş şi cu inima lui înfrântă şi smerită, decât cel ce face multe bunătăţi şi se înalţă în gândul său, socotindu-se pe sine, că este mare şi plăcut înaintea lui Dumnezeu." Acestea auzind, fratele a luat mare folos şi multă mângâiere în sufletul său şi s-a închinat bătrânului până la pământ, zicând: "Să ştii, părinte, că, astăzi, mi-ai mântuit sufletul meu." Şi aşa s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu."




Întru această zi, învăţatură a Sfântului Nil

Vezi, fiule, că scurtă este viaţă oamenilor şi, pentru aceasta, dator este omul să nu uite niciodată moartea. Ci, ori de stă ori de umblă, ori dacă lucrează, ori mănâncă, ori bea, să aibă frică de Dumnezeu şi gândul la moarte, iar, în gură, psalmi să aibă, rugăciuni şi laudă lui Dumnezeu. Sufletul omenesc se află între îngeri şi draci. Şi îngerul îl îndeamnă, şi-i arată, şi-l învaţă, cele spre fapte bune, iar dracul, îl îndeamnă la păcate. Iar sufletul are putere să urmeze oricui va voi, ori îngerului, ori dracului. Pentru aceasta, ia aminte, să nu superi pe înger. Să ştii că postul şi înfrângerea şi privegherea domolesc poftele şi nu le lasă pe ele să crească, iar liniştea şi rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu, cu totul, patimile ruşinează. Şi, de este creştinul îndelung - răbdător şi milostiv, acestea, mânia, o fac, cu totul, nelucrătoare.




Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, către bogaţii care nu fac milostenii

Pentru ce te mâhneşti, omule, de milostenia cu cele trecătoare, nevrând să dai săracului, că, fără milostenie, nici tu nu vei lua de la Dumnezeu Împărăţia Cerului. Pentru ce lepezi dumnezeiasca învăţătură, cea pentru milostenie? Că, dacă nu crezi, apoi, şi de botez, ţi se cade să te lepezi. Sau, de te socoteşti a fi credincios, apoi, ce vei răspunde Judecătorului, că, pereţii tăi îi îmbraci cu podoabe, iar, pe oameni, nu-i îmbraci, caii îi împodobeşti, iar pe săraci, goi fiind, îi treci cu vederea? N-ai miluit, şi, deci, nici tu nu vei fi miluit. N-ai deschis săracului casa ta, ţi se va închide şi ţie Raiul. N-ai dat pâine celui flămând, nu vei lua, nici tu, viaţa veşnică. Arată-ţi, omule, faptele, zice Domnul, şi-ţi vei lua plata. Că nimeni, după spargerea târgului, nu face neguţătorie, nici, după război, nu se arată vitejia, nici, după serbare, nu se încununează cineva. Aşa şi cu bogăţia, ce nu s-a cheltuit în milostenii. Cum vor lua bogaţii Împărăţia Cerurilor şi se vor izbăvi din chinuri, dacă săracii, miluiţi de ei, nu se vor ruga pentru sufletele lor? Căci, cei care au luat mâncări şi îmbrăcăminte şi arginţi pentru viaţa lor, şi cu bună credinţă s-au ostenit, aceia pot a-i scăpa din osândă pe bogaţii cei milostivi. Drept aceea, sârguiţi-vă, voi, cei bogaţi, a face milostenie, ca să luaţi milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

Athosul - pentru viață!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JZ9hQU_E5v8

Arhimandritul Efrem de la Vatoped

Sursa https://www.youtube.com/watch?v=FZhoTTC0ep4