Proloagele din 21 mai

 

Luna mai în 21 zile: pomenirea Sfinţilor, slăviţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu Apostolii, marilor împăraţi Constantin (+337) şi Elena (+327)

       Marele între împăraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constanţiu Clor şi al cinstitei Elena. Şi era pe vremea când crudul împărat Diocleţian îşi luase însoţitori, la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât, partea de răsărit a împărăţiei, o cârmuia însuşi împăratul Diocleţian, având, la rândul lui, ca ajutor, pe ginerele său Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca împărat pe Maximian Hercule, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatăl Sfântului Constantin şi soţul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Şi avea Constantin, sub stăpânirea sa, întinse ţinuturi: Galia, Spania şi Britania. Dar, pe când, în toate părţile împărăţiei, creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constantin, nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea pe creştini la cârmuirea treburilor împărăţiei. Deci, murind bunul Constantin, în locul lui a venit fiul său, marele Constantin, precum la Roma, în locul lui Hercule, a venit fiul său, Maxenţiu. Şi s-a întâmplat ca Maxenţiu, să pornească război contra lui Constantin. Şi istoriseşte episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu, înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă, decât oastea lui Maxenţiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: "Prin acest semn vei învinge". Iar, în noaptea ce a urmat, tot el a văzut, în vis, pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punându-l pe arme, a mers la Roma şi a biruit pe pierzătorul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312; şi aşa, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei, de tirania lui Maxenţiu. Încredinţat că, prin biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin, a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre, prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei în împărăţia romanilor. Actul acesta mare se numeşte "Decretul din Milan". Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei, de la Roma, la Bizanţ. Deci, a zidit din nou această cetate şi, împodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevărată nouă Romă creştină numită, apoi, Constantinopol, după numele său. Această cetate, a fost adusă, de Împăratul Constantin, lui Hristos, ca o roadă a credinţei sale (330). Ca împărat al creştinilor, Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine. Şi aceasta s-a văzut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare rătăcire din viaţa Bisericii lui Hristos. Arie învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă, Hristos, pentru el, era numai o creatură trimisă să izbăvească omenirea. Şi era mare tulburare în Biserică. Deci, înţelegând că numai prin unitatea credinţei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea împărăţiei, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, la care el însuşi a fost de faţă. Aici, episcopii din toată lumea creştină au osândit rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, îl rostim şi noi, la orice Sfântă Liturghie. Şi a fost ajutat Sfântul Constantin şi de evlavia şi râvna mamei sale, pe care împăratul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Şi, descoperind locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci, împărăteasa a zidit, cu împărătească dărnicie, biserica Sfântului Mormânt (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Multe alte fapte de folos credinţei lui Hristos au săvârşit marele Constantin şi maica sa Elena, pentru care s-au învrednicit a se numi "Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi". Şi a murit Sfântul Constantin, după ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani în urma morţii mamei sale, Sfânta Elena.

În această zi, prăznuirea vieţii şi pătimirii sfinţilor martiri 

Constantin Vodă Brancoveanu şi cei patru fii ai săi: Constantin, 

Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache Văcărescu

        Istoria românilor este dominată, la sfârşitul veacului al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor, de puternica personalilate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice şi culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condiţiile accentuării decăderii Imperiului Otoman şi ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor ţării, el a reuşit să se menţină în scaunul domnesc şi să transforme Ţara Românească într-un important centru diplomatic european, ca şi într-unul de luptă împotriva jugului otoman. După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, aşa a existat şi una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebeşte însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci. Prin educaţia şi prin formaţia lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuşi "împodobit cu învăţătură", a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină autonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi. Noul domnitor era, cum îl caracterizează cronicarul, "cu daruri vrednice împodobit", a îngriji ţara cu "adâncă pricepere şi înaltă priveghere", "cu blândeţe şi răbdare", izvorâte din "înţelepciunea şi multa bunătate" pe care i-o dăruise Dumnezeu. Trupul lui Şerban Cantacuzino zăcea neîngropat, când boierii, cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunaseră la sfat "să aleagă un nou domn". "Şi făcură socoteală că Constantin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă şi are şi alte bunătăţi, blândeţe şi altele; să-l ridice pre dânsul domn, ca şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domnia cum se cade, în vreme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii ... Şi aleseră pe Constantin logofătul Brâncoveanu să le fie domn şi să ridicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la mitropolie, unde este obiceiul a să pune domnu şi îndată ce au sosit acolo au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămaseră acolo. Şi poruncind să aducă comisai al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: "- Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn". El zise: "- Dar ce aş vrea eu cu domniia de vreme ce ca domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu". Iar ei ziseră: "- Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!" "Şi-l luară de mâini şi-l împingeu de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă el la mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al Împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna". Cum spune cronica, Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi. Bunicul său, Preda vornicul, fiul lui David din Brâncoveni, fusese căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab, "de unde raţiunea pentru care Constantin Brâncoveanu se considera coborâtor din Basarabi". Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, înrudit cu Mihai Viteazul, şi care au avut şase feciori, toţi mari dregători, unul dintre ei, Şerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învăţat boier al vremii sale. Prin poziţia pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însuşirile sale intelectuale şi morale s-a impus în faţa tuturor, "mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanţilor clasei dominante". El n-a urmărit domnia şi n-a dorit "jugul acesta asupra domniei mele". A acceptat-o însă la rugămintea şi la cererea sfatului de obşte al ţării: " - Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!". Şi Constantin Brâcoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creştin al Ţării Româneşti, un sfert de secol, ridicând numele ei în veşnicia istoriei. Profitînd de liniştea de la hotare, noul ales va pune temelia mănăstirii Hurezi. Cu toate greutăţile întâmpinate şi cărora a trebuit să le facă faţă cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare şi cu înţelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi româneşti. Dar mai presus de toate, el şi-a încununat fruntea, a lui şi a celor patru feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, unchiul soţiei sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului. După cum îl caracterizează Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu "a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate "locurile sfinte", el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu". Drumul de mărire al voievodului a urcat sfârşitul domniei lui în calvarul Golgotei, unde a băut din paharul cu oţet şi fiere al pătimirilor... Trădarea îşi făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliţi şi Seitaneştii, încă din 1707. Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor şi-şi vedea de treburile domniei. Fiind convins că poziţia sa era consolidată. "El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar putea fi trădat". În primăvara anului 1714, situaţia voievodului s-a înrăutăţit când a venit ca vizir Gin Ali Paşa, un nebun, cum îl caracterizează Nicolae Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului prin vărsare de sânge. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde şi de a-l ucide pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris imediat în taină, dar acesta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială. "Iar turcii, spune Cronica anonimă, cu sfaturile Saitaneştilor, atuncea au găsit vreme, când era domnul în Bucureşti, şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrohorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa Aga Capigi-Başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii la Ţarigrad". În ziua de 24 martie 1714 într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Capugiul, care era o cunoştinţă veche a voievodului, anunţase că era numai în trecere prin Bucureşti spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l duce, cu toată casa, cu fiii şi ginerii săi, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu poruncă adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii şi pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluaţi de imbrihorul cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere ţara va fi trecută prin foc şi sabie de 12 000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schiţat un gest de apărare. Trimişii turci şi complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraş că, în caz de răscoală, Bucureştiul va fi pârjolit de către turcii care se apropiau de capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domneşti de boieri şi de slujitorii curţii. Cămările domneşti au fost scotocite şi jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu şi ale familiei sale. În ziua următoare, în joia Patimilor, a sosit şi imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primescă sărbătoreşte, la Văcăreşti. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Constantin Brâncoveanu. Supărat, imbrihorul i-a ameninţat şi l-a numit în faţa tuturor domn pe vel-logofătul Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului. Brâncovenii au fost deposedaţi de toate bunurile lor, fiind jefuite şi palatele de la Mogoşoaia, de la Potlogi, de la Obileşti şi casele din Şcheii Braşovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care. Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărţire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ţinut să-i spună vărului său, noul domn, şi celor din preajma sa: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui ! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine!" A început apoi urcuşul Calvarului. Ostaşi otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Se înşirau apoi carele cu averile celor maziliţi. Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei îşi plângeau domnul, şi neputinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi balade. În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: "... iar pe Constantin vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii...". Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâncoveanu şi ai lui au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fometta, din Cele şapte turnuri(Edicule) şi în "Groapa sângelui", de la 15 mai 1714, Brâncoveanu şi fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile. "Din aprilie şi până spre sfârşitul lunii iulie, osândiţii au fost supuşi la cele mai cumplite chinuri. La capătul suferinţelor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă şi sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioşi. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul ca şi fiii lui "au rămas însă constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie". Condamnaţi la moarte, la 15 august 1714, zi aleasă anume ca să le mărească şi mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creştini, când el împlinea 60 de ani şi era onomastica doamnei sale, Marica, Brâncoveanu a fost scos din temniţă cu toţi fiii, ginerii, nepoţelul Constantin şi cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel vistier Ianache Văcărescu. Istoviţi de cumplitele suferinţe, desculţi, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, au fost purtaţi în lanţuri, ca făcătorii de rele, pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11 - 12 ani şi îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a defăşurat pe malul Bosforului "cu un ceas înainte de amiază". De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir Gin Ali, şi ambasadorii marilor puteri europene, Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi speciali la macabrul spectacol. Impresionaţi de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei păgânilor. Cumplita dramă, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul. Li s-au scos bonetele şi li s-a îngăduit să-şi facă o mică rugăciune, înainte de execuţie. Del Chiaro, secretarul florentin, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru". În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prietenii Brâncovenilor, îmbărbătarea este mai amplă: "Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă sufletele ! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit ! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta ! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, care zice: că "nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos". Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălam păcatele noastre". Sub lovitura de paloş a gâdelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ştefan şi al lui Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta "în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman". Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuieşte în veşnicie poate explica tăria bătrânului tată, care îşi îmbărbăta astfel pe ultimul copil: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ". Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: "Vreau să mor creştin: Loveşte !" şi acesta îi "zbură capul". La capătul unei "zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici în analele sângeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasă a călăului, şi, grămada, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi". După cumplitul sfârşit, cele şase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferinţele, au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe uliţele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seară au fost şi ele aruncate în mare. Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, "sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor" şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir. După uciderea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, doamna Marica, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoţelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi "cu dobândă uriaşa de 30% şi i s-au plătit mareului vizir". Dar, "neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind mii de minciuni şi de pâri închipuite, au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertăţii cumpărată cu bani, astfel că au fost trimişi pe neaşteptate în surghiun într-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberaţi şi trimişi din nou în Ţara Românească. Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Marica, această Hecuba a românilor, cum a fost numită, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia uşor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu ca acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: "Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (+1720)" Textul inscripţiei candelei nu menţionează şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Este o indicaţie că osemintele lor, ca şi ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în ţară. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscriţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914. Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a săvârşit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial. Pentru confirmarea inscripţiei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an şi jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfinţirea lor ca sfinte moaşte de martir creştin. La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucureşti, "Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste". Astfel, în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântului Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhei, unde a fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul Gheoghe Nou, şi ca în vremea Bizanţului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri cu ecteniile pentru morţi la biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mânăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească. În pacea sfântă, Constantin Brâncoveanu şi-a regăsit odihna trupului său mult pătimitor, în cinstirea de mărire a întregii suflări româneşti, ca unul care "ca mucenicii cei vechi s-au sfârşit".

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre împăratul Constantin, care s-a pogorât din cer şi a vorbit cu Paisie Pustnicul, despre care lucru auzind Ioan Colov, l-a scris, spre folosul celor ce-l ascultă

       Zis-a un oarecare dintre Sfinţii Părinţi, cei din Schit, că, i-a spus ava Ioan Colov, zicând: "Am vrut odată, să merg să cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindcă era cu putinţă, ca, numai din privirea lui, să dobândesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dânsul şi, mai înainte de a bate la uşa chiliei lui, l-am auzit vorbind înăuntru cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Am făcut, însă, puţin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Părinte a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, bucurându-se, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu, asemenea, pe dânsul, Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând înăuntru pe nimeni altul, nu mă dumiream şi mă întrebam cine să fi fost, oare, acela ce, puţin mai înainte, vorbea împreună cu Părintele. Şi priveam şi într-o parte şi într-alta, să văd pe cineva. Şi el m-a întrebat: "De ce priveşti încoace şi încolo şi nu te dumireşti, ca şi cînd ai vedea vreun lucru străin ?" Iar eu i-am răspuns: "Cu adevărat, lucru preaslăvit văd şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, că puţin mai înainte am auzit glasul altui om, care împreună vorbea cu tine şi, acum, nu văd pe altcineva; şi ce este aceasta nu ştiu. Deci, rog pe cuvioşia ta, să-mi arătaţi această preaslăvită taină". Iar dumnezeiescul părinte mi-a zis: "O, Ioan, taină preaslăvită îţi va descoperi ţie astăzi Dumnezeu. Iar eu se cade să-ţi arăt dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunătatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Că s-a pogorât din cer, trimis fiind de Dumnezeu, şi mi-a zis: "Fericiţi sunteţi voi, care v-aţi învrednicit a avea petrecere monahicească, pentru că, după adevăr, a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului." Iar eu i-am zis: "Şi cine eşti tu, Domnul meu, care zici acestea şi mult ne fericeşti pe noi, monahii ?" Şi mi-a răspuns: "Eu sunt, cel zis, marele Constantin şi m-am pogorât din cer, ca să-ţi arăt slava, pe care o dobândesc monahii în ceruri, precum şi prietenia şi îndrăznirea ce o au către Hristos. Şi te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că-i îndemni pe ei, la această fericită petrecere a pustniciei. Ci, mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială atât de mare ca aceasta, a monahilor, şi nu sufăr paguba ce am suferit." Şi, iarăşi, am zis eu: "Pentru ce, o, minunatule, te necăjeşti pe tine ? Oare n-ai dobândit tu slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire ?" Şi mi-a răspuns: "Aşa este, am dobândit-o, dar nu am aceeaşi îndrăznire ca monahii, nici o cinste întocmai cu a lor. Ci am văzut sufletele unor monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi cu multă îndrăzneală se suiau la Ceruri. Şi ceata cea potrivnică, a dracilor, nu îndrăznea să se apropie de ele. Apoi, am văzut că se deschideau lor uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se Cerescul Împărat, stăteau de faţă, cu multă îndrăznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie minunându-mă eu, de voi monahii, vă fericesc şi mă defăimez pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. Ci, o, de aş fi lăsat, măcar la sfârşit, vremelniceasca împărăţie şi haina împărătească şi coroana şi să mă fi făcut sărac şi să fi purtat sac şi să fi primit şi alte nevoinţe ale petrecerii monahiceşti." Iar, eu, iarăşi, am zis: "Toate bine le zici, o, sfinţitule împărat şi ne mângâi pe noi cu acestea, însă, acestea se cuvin a fi judecăţile Dumnezeului nostru, şi nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecată. Că Dreptul Judecător toate cu dreptate le dă; după vrednicia fiecăruia şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plata. Că, într-o privinţă, viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai, nici era asemenea, cu viaţa monahilor. Că tu, adică, aveai femeie ajutătoare, pe copiii tăi, pe slugile tale şi multe feluri de rânduieli, de îndulciri şi de odihne. Iar monahii defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, au luat pe Dumnezeu în loc de bunătăţile lumii şi pe El îl au ca bucurie şi bogăţie a lor şi a face cele bine-plăcute Lui socotesc că este desfătare şi mare îndulcire. Şi sunt, cum zice Apostolul, lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind. Drept aceea, cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu aceia." Deci, în vremea când ziceam noi acestea, ai venit şi tu, fratele meu, Ioan, iar el, îndată, s-a suit la ceruri. Acum, dar, învăţându-te, prin această pildă, câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari mulţumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind împreună îndestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă".

Întru această zi, cuvânt din Pateric

       Un frate, cândva, a mers la râu să ia apă şi a găsit acolo o femeie, spălând cămăşi în pârâu, şi, prin lucrarea diavolului, îndată a căzut cu ea în păcatul desfrânării. Şi, după săvârşirea păcatului, luând apă în vasul său, a plecat să meargă la chilia sa şi, mergând spre chilie cu apa şi vrând diavolul să-l arunce pe el în deznădeje, îi aducea lui gânduri rele în mintea sa, zicându-i aşa: "O, ticălosule, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, după ce ai făcut un păcat atât de mare şi ai mâniat pe Dumnezeu, încât nu mai este nici o nădejde de mântuire a ta, ci, mai bine, de acum, du-te în lume". Iar fratele, cunoscând că aceste gânduri sunt sfaturi ale vrăjmaşului, care vrea, până la sfârşit, să-l înşele şi să-l piardă pe om, a zis către aceste gânduri: "De unde aţi venit voi la mine, ca să mă îndemnaţi să deznădăjduiesc şi să mă duc în lume ? Nu vă ascult pe voi, nici nu voi face după sfatul vostru. Şi chiar dacă am greşit, iarăşi este pocăinţă şi milostivirea lui Dumnezeu este pururea gata." Şi aşa, mergând la chilia lui, stătea în linişte, rugându-se lui Dumnezeu şi păzindu-şi rânduiala sa nesmintită, după obiceiul său, rugându-se lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu plângere şi cu suspine pentru iertarea păcatului său. Iar Domnul Dumnezeu, văzând pocăinţa lui, a descoperit aceasta unui părinte bătrân, ce era aproape cu chilia de dânsul, zicându-i aşa: "Fratele a căzut şi iar s-a ridicat şi, îmbărbătându-se, a biruit". Iar bătrânul, înţelegând aceasta, despre acel frate, a mers la dânsul şi l-a întrebat pe el, zicând: "Fiule, cum petreci ?" Răspuns-a lui fratele: "Bine, cu rugăciunile tale". Zis-a lui bătrânul: "Nu ţi s-a întâmplat ţie ceva, vreo ispită oarecare, în aceste zile ?" Zis-a fratele: "Nu, părinte". Zis-a lui bătrânul: "Fiule, nu tăinui de mine ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, că Dumnezeu mi-a arătat mie, că ai căzut, dar, ridicându-te, ai biruit". Atunci, fratele i-a spus lui toată întâmplarea, precum s-a petrecut. Iar bătrânul i-a spus lui: "Cu adevărat, socotinţa şi priceperea ta, fiule, au risipit şi au surpat puterea vrăjmaşului". Şi aşa a mers bătrânul la chilia sa, iar fratele a petrecut în pocăinţă toate zilele vieţii sale; şi, aşa, prin pocăinţa sa, s-a mântuit. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage21May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-21-sf_constantin_si_elena.html

Proloagele din 20 mai

 

Luna mai în 20 de zile: pomenirea Sfântului Mucenic Talaleu (+284)

       Acest Sfânt a trăit în zilele împăratului Numerian (282-284) în părţile Libanului. Şi s-a nevoit de a învăţat meşteşugul vindecării bolilor, ca să fie cât mai mult de folos oamenilor. Şi avea multă milostivire faţă de săraci, că, îi căuta pe la casele lor şi îi vindeca de toate bolile. Iar, pe lângă această faptă bună, mai avea şi pe aceea, că le dădea sănătate în dar, fără de arginţi. Şi s-a învrednicit şi de daruri apostoleşti, propovăduind cu îndrăzneală pe Hristos, mulţumindu-se, în loc pe plată, să-i aducă pe oameni la credinţă. Deci, prin meşteşugul său, atrăgând pe mulţi la dânsul, îi tămăduia îndată, atât de neputinţa trupului, cât şi de cea a sufletului, învăţându-i să se pocăiască şi să-şi îndrepteze viaţa lor. Şi umbla din loc în loc, în tot chipul nevoindu-se să întoarcă pe oameni, de la păgâneasca cinstire a idolilor şi să-i aducă la dreapta credinţă. Deci, pe când el era în Edesa şi făcea acolo tămăduire după obicei, a ieşit poruncă de la împăratul Numerian, să fie omorâţi toţi creştinii, ca să se stingă numele lui Hristos. Drept aceea, a fost prins Talaleu, pe care ostaşii l-au dus în faţă dregătorului Teodor. Şi, mărturisind el, cu îndrăzneală, pe Hristos, mai întâi, l-au bătut şi au poruncit să-i găurească gleznele. Şi, spânzurându-l de un stâlp i-au făcut trupul, tot, numai o rană, brăzdându-l cu unghii de fier şi cu foc, dar n-au putut să-l clintească din credinţa în Hristos. Dimpotrivă, el le primea pe toate cu mare bărbăţie, simţind că avea cu dânsul pe Hristos Care-i uşura patimile. Şi, tiranul, văzând că în nici un fel nu a putut să-l înduplece pe Sfânt, a hotărât moartea lui şi l-a osândit, mai întâi, să fie aruncat la fiare, care lângă el s-au îmblânzit ca mieii, lăsându-l nevătămat. Aceasta văzând, dregătorul a poruncit să li se taie capetele, Sfântului Talaleu şi la doi ostaşi, Alexandru şi Asterie, care, prin el, au crezut în Hristos. Şi s-au petrecut acestea în Edesa Egeii, la 20 mai, când în fiecare an, li se face pomenirea Dumnezeului nostru slavă!

În această zi, cuvânt din Pateric

       Monahul Moise, care petrecea pe o piatră, mult a fost luptat de draci, cu pofta desfrânării. Şi nemaiputând să stea în chilia sa, mergând, s-a destăinuit lui ava Isidor. Şi-l ruga bătrânul pe el să se întoarcă în chilia sa, iar Moise nu-l asculta pe el, zicându-i: "Nu pot, părinte." Deci, luându-l pe el Isidor, s-au suit la un loc înalt şi i-a zis: "Caută spre apus." Şi, privind, a văzut o mulţime de draci şi erau înspăimântători şi porniţi spre război. Apoi, i-a zis, iarăşi, ava Isidor: "Caută spre răsărit cu tot dinadinsul." Şi, privind el, a văzut nenumărate cete de îngeri, întru slavă. Deci, i-a zis lui ava Isidor: "Aceştia sunt trimişi de la Domnul, la călugări, spre ajutor, iar cei de la apus se luptă cu dânşii. Însă, mai mulţi sunt cei ce ţin cu noi." Şi atât a lăudat Moise pe Dumnezeu, încât, luând îndrăzneală, s-a întors la chilia sa. Zis-a stareţul: "Dumnezeu suferă păcatele celor din lume, iar, a celor din pustie păcate, nu le suferă. Oare, nu ştii, frate, că nu după acelaşi fel, adică, după rânduiala mirenească, va fi întrebat cel ce a ieşit din lume? Pentru că cel din lume poate să aducă multe răspunsuri, iar noi, ce răspuns vom avea să aducem? Cu adevărat, cumplit este focul şi multe chinurile celor ce ştiu voia Domnului şi o trec pe ea cu vederea şi urmează voile lor, neînfrânându-se, adică, de la desfătările cele deşarte şi de puţină vreme, ci, zicând că, pentru trebuinţele trupului, avem aurul, sau lucrurile, ca să ne chivernisim trupul. Bine zici! Dacă numai pentru trebuinţele trupului le aduni şi le chivernisesti pe ele, apoi, poartă de grijă de trebuinţele lui, fără de nici o tulburare. Dar, de ce, atât de multe având, iarăşi, altele mai cauţi şi atât de mult mâncând, încă mai multe bucate doreşti? Iată, că ţi-am pus înainte pricinile, pentru care socotesc că mai amar se va osândi călugărul, cel plin de griji, decât mireanul. Că mulţi mireni, în curăţie vieţuiesc şi fac milostenie. Iar unii călugări, nici pe fraţii lor nu-i miluiesc, ci fac casa lui Dumnezeu, casă de neguţătorie, ba chiar mai mult, loc de deşărtăciune. Deci, cum pot fi judecaţi, tot aşa ca şi mirenii? Pentru aceasta, cu deamănuntul, am zis de cele ce duc la pierzare ca, înştiinţându-ne, să fugim şi să ne mântuim. Pentru că, mulţi dintre noi socotim că suntem mari, prin îmbrăcăminte aleasă şi prin grăiri ca acestea: "Doamne, Doamne"(Matei 7,21) sau prin a auzi că suntem călugări cu făgăduinţa. Dar, cu adevărat, fraţilor, de nu ne vom păzi pe noi înşine, mai amar decât mirenii vom cădea în prăpastie, de unde nici a striga nu vom putea. Deci, trebuinţă avem de frică şi de smerenie, cu adevărat. Că cei mai mulţi din fraţii noştri, socotindu-se că sunt smeriţi şi că vieţuiesc călugăreşte, ale lor voiri caută să le împlinească şi voii lui Dumnezeu nu se supun, ci, de voile lor sunt stăpâniţi şi, prin deşarte griji şi certuri îşi pierd vremea cea dintâi, dată lor spre pocăinţă, pe care, peste puţin, o vor căuta mulţi şi nu o vor afla. Iar, pe noi, să ne învrednicească Domnul de tot binele."

Întru această zi, cuvânt din Pateric

        Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Părinte, spune-mi mie, ce bine să fac, ca să săvârşesc voia lui Dumnezeu?" Iar stareţul i-a zis: "Fiule, de vrei să împlineşti voia lui Dumnezeu, depărtează-te de la toată nedreptatea şi să nu răsplăteşti cu rău, pentru rău sau cu ocară, pentru ocară sau cu blestem, pentru blestem. Ci, să-ţi aduci aminte de Domnul, Cel ce a zis: "Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi: iertaţi, şi se va ierta vouă, miluiţi, ca să fiţi miluiţi," ştiind cu tărie, că ochii Domnului sunt de şapte ori mai luminoşi, decât soarele, peste fiii oamenilor, şi nimic nu se tăinuieşte de Dânsul, nici gândul, nici cugetul, nici altceva, din cele ascunse ale inimii. Şi toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos şi fiecare va lua, după faptele sale. Pentru aceasta, fiule, datori suntem a-I sluji Lui cu frică şi cu cutremur şi cu toată cucernicia, precum Însuşi Domnul ne-a poruncit şi Apostolii ne-au învăţat. Deci să ne trezim la rugăciune şi să răbdăm în postiri şi în nevoinţe, rugându-ne atotvăzătorului Dumnezeu, să nu ne lase pe noi, în ispită." Fratele, a întrebat pe stareţ, zicând: "Cum, cei ce vieţuiesc în lume, trecând cu vederea postul şi defăimând rugăciunea şi depărtându-se de privegheri şi de toată mâncarea săturându-se şi după poftele lor făcând, între dânşii duşmănindu-se şi în cuvinte deşarte, cea mai multă parte a zilei cheltuind-o, cum nu cad, nici nu mărturisesc că au greşit şi până şi de Sfânta Împărtăşanie îndrăznesc să se apropie? Iar noi, monahii, de-a pururea pironiţi la posturi şi la privegheri şi la culcatul pe jos şi la mâncarea uscată şi lipsiţi de toată odihna trupească, plângem şi ne văităm şi zicem că ne-am prăpădit şi că suntem vrednici de gheenă?" Iar bătrânul, suspinând, a zis: "Bine ai zis frate, că nu cad mirenii, întrucât, după ce au căzut o dată, cădere straşnică şi cumplită, nici să se ridice, nu mai pot, şi nici nu mai au de unde să cadă. Că, petrecând în căderea cea dintâi, pentru multa lor neştiinţă, ei nici nu ştiu că au căzut. Că, ce grijă are diavolul, să se lupte cu cei care totdeauna zac jos? Iar monahii, pe faţă împotrivindu-se vrăjmaşului, de-a pururea se luptă cu el. Pentru aceea, uneori, biruiesc, iar alteori, sunt biruiţi. Şi nu încetează de a cădea şi de a se ridica, de a necăji şi de a fi necăjiţi, de a lovi şi de a fi loviţi, până ce, cu darul lui Dumnezeu, îl vor birui pe diavol şi îl vor face slab şi neputincios faţă de ei. Că atunci, împăcându-se desăvârşit cu Dumnezeu, se odihnesc totdeauna, dobândind alinarea şi bucuria Lui înlăuntrul lor. Şi, să ştii, fiule, că nu numai eu şi tu, care ne socotim că suntem călugări, avem trebuinţă să ne trezim şi să plângem mereu, ci şi pustnicii, cei mari, au trebuinţă să plângă. Ascultă această socotire şi să cunoşti că şi numai să priveşti, adică, cu poftă, spre o femeie, Dumnezeu a socotit că este păcat. Iar mânia cea spre aproapele, ucidere a numit-o. Şi, pentru orice cuvânt deşart, a zis că vom da seamă şi răspuns. Deci, cine este un om ca acela şi unde îl, vom afla pe el, care, de minciună, să nu ştie - că minciuna de la diavol este - şi faţă de nimeni să nu fi fost ispitit cu poftirea, sau care niciodată spre aproapele să nu se fi mâniat în zadar sau să nu se fi aflat în vorba deşartă şi care să nu aibă nevoie de pocăinţă? Iată, dar, să ştii, că cel ce nu primeşte ispita până la sfârşit, cu înţelegere smerită şi defăimare, şi care nu rabdă ca să fie călcat de toţi şi asuprit şi vorbit de rău, şi, de nu le va suferi pe acestea, pentru Dumnezeu, cu bucurie şi cu rugăciune, încă, şi, de nu se va îndepărta de slava omenească, de cinste şi de laude, sau de dulceaţa bucatelor şi a băuturii, acela nu va putea să fie desăvârşit." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai20.htm

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage20May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-20-sf_talaleu.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-20-sf_ascalon.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai20.htm

Proloagele din 19 mai

 

Luna mai în 19 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Patrichie, episcopul Brusei, şi cei împreună cu dânsul: Acachie, Menandru si Polien (+363)

         Pe la mijlocul celui de al treilea veac, când în toată împărăţia romanilor, nu era voie să fii creştin, fără de nici o răspundere, atunci, s-a petrecut şi mucenicia Sfântului Patrichie. El era episcop creştin în oraşul Brusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi, pe malul dinspre Asia, al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască de neputinţele lor. Şi stăpânirea romană aşezase acolo o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire zeului păgân, vindecător de boli. Şi era obiceiul, ca toţi cei tămăduiţi să lase în capişte un semn al închinării lui. În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, s-a vindecat la aceste ape. Şi nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci a socotit să silească şi pe creştini să cunoască binefacerile acestui zeu păgân, întorcându-i la cinstirea idolilor. Deci, a fost adus episcopul Patrichie şi i-a poruncit să se lepede de Hristos şi să mărturisească puterea zeului Esculap şi, mergând în capişte, să aducă jertfă şi să i se închine, după obiceiul păgânesc. Dar Patrichie răspunse, cu îndrăzneală, dregătorului, arătându-i cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi înfăţişându-i adevăratele pricini ale tămăduirilor, ce se săvârşesc cu aceste ape, pe care Hristos, Dumnezeu cel viu, le-a făcut pentru binele oamenilor, adunci când a zidit lumea. Deci, mâniindu-se tiranul, a zis cu glas aspru către Petrichie: "Dacă te-aş arunca în mijlocul acestor ape fierbinţi, pedepsind îndrăzneala ta de a defăima pe zei, crezi, oare, că Hristos al tău te va scăpa de la pierzanie?" Iar Patrichie a răspuns: "Hristos poate să-mi păzească viaţa în mijlocul acestor ape, dar poate să mi-o şi ridice tot prin ele. Nici un fir de păr din capul oamenilor nu se clinteşte fără ştirea Lui". Spumegând, deci de mânie, dregătorul a poruncit să fie aruncat Patrichie în clocotul apelor, dar episcopul a ieşit nevătămat, mărturisind cu şi mai mare tărie, pe Hristos. Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul cu toporul, atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi, împreună cu el: "Acachie, Menandru şi Polien. Şi, aşa, a fost ucis Patrichie episcopul şi cei trei preoţi, la 19 mai, luând cununile de biruinţă de la Hristos. Domnul nostru, Căruia I Se cuvinte slavă şi cinste în veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt către judecători, ca să judece cu dreptate

      Să înţelegi bine pricina şi cu dreptate să judeci şi drept să o descurci. Nu-ţi este ţie de folos să iei mită. Să nu dai dreptate celui nedrept, chiar şi prieten de-ţi va fi. Şi să nu asupreşti pe cel drept, pentru că judecata lui Dumnezeu dreaptă este. Măcar şi frate de-ţi va fi, să nu-i dai dreptate, când nu are şi pe cel drept să nu-l judeci cu patimă. Că, de la Dumnezeu se pogoară plata, spre casa celor ce judecă strâmb. Şi, pentru lacrimile celor drepţi, cu moarte rea îi ucide şi pe fiii lor în robie îi risipeşte, iar ei înşişi, după moarte, în osândă vor fi chinuiţi, cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, când va veni să înnoiască pământul. De aceasta aducându-ţi aminte, teme-te şi să nu primeşti clevetirile celor ce-ţi şoptesc în taină. Să nu te iuţeşti asupra celui nevinovat, nici să nu te aprinzi cu mânie când judeci. Pe sărac şi pe văduve să nu-i nedreptăţeşti. Nici să nu te mândreşti cu dregătoria stăpânirii tale, că de la Dumnezeu îţi este dată ţie.

Întru această zi, cuvânt din Pildele lui Solomon

       Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta pururea, atârnându-le la gâtul tău. Când vei vrea să mergi, ele te vor povăţui, şi, în vremea somnului, te vor păzi, iar când te vei deştepta, vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfetnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile, ce dau învăţătură, sunt calea vieţii. Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba ei cea ademenitoare. Nu dori frumuseţea ei întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei. Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când soţia doreşte un suflet de mare preţ. Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără că veşmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni, fără să i se frigă tălpile? Aşa este şi cel ce se duce la femeia aproapelui său; nimeni din cei ce se ating de ea nu va rămâne nepedepsit. Nimeni nu dispreţuieşte un hoţ, pentru că a furat, ca să-şi astâmpere foamea; dar când a fost prins el dă înapoi înşeptit, întoarce tot ce are în casa lui. Cel ce se desfrânează, însă, cu o femeie, este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi, făcând astfel" (Pilde 6, 20-32).

Întru această zi, cuvânt pentru cei chemaţi la Împărăţia cea cerească

      Zice Domnul în Evanghelie: "Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului cu un Împărat, care a făcut nuntă fiului său; veselia şi lumina care va să fie, aşa o numeşte, nuntă, iar acest fel de cuvinte, le-a grăit către oamenii care se îngrijesc de cele pământeşti, ştiindu-le obiceiurile lor, şi le spunea pilda aceasta, măcar că nu era vorba nici de nuntă, nici de mese, ci veşnicele bunătăţi le arată, cunoscându-le neştiinţa lor şi vrând să le arate ceea ce va să fie. Deci, pe toţi îi cheamă Împăratul, cu Înalta propovăduire, să vie la nuntă şi să se sature de bunătăţile cele negrăite. Însă, mulţi din cei chemaţi, neluând în seamă chemarea, s-au lepădat; unul cu ţarina, altul cu neguţătoria, iar altul pentru femeia lui, de curând luată. Şi aşa s-au lipsit pe ei de strălucirea aceea şi s-au înstrăinat. Apoi, alţii au fost chemaţi la bucuria aceea. Iar, după ce s-a umplut masa împărătească, a văzut acolo Împăratul un om, neavând haină de nuntă, şi a zis slugilor: "Legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l pe el în întunericul cel din afară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." Iar cei ce s-au lepădat de chemare sunt cei ce n-au primit credinţa lui Hristos şi cu slujirea idolilor s-au întunecat sau în eresuri au căzut sau în credinţă fiind, cu păcate grele şi-au întinat haina Sfântului Botez şi făgăduinţele credinţei cele drepte le-au lepădat. Deci, izgoniţi vor fi, cu adevărat, de Dumnezeu din veşnica bucurie.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre răbdare

      Un frate povestea că era un om într-o cetate şi acesta avea un argat cu sine, în care avea toată încrederea. Acestuia i-a venit gândul ca să se ducă la viaţa monahicească, iar stăpânul său făcea tot ce putea ca să-l abată de la un gând ca acesta, fiindcă tânărul era omul lui credincios. Dar n-a putut să-l ţină pe tânăr. Deci, lepădându-se de lume, tânărul a intrat între fraţi. Dar, după puţini ani, a început a fi ispitit să se întoarcă în lume şi, lăsându-şi chilia sa, s-a dus la stăpânul său pentru a-i cere sfat. Şi l-a primit bărbatul acela pe fratele cu dragoste, o dată şi de două ori. Iar, după a treia cercetare, fratele, lăsând chipul făţărniciei, a arătat bărbatului patima cea ascunsă în inima sa, zicând: "De vreme ce nu mai pot suferi jugul vieţii monahiceşti, te rog pe tine, doamne, primeşte-mă pe mine, iarăşi, la tine şi să mă ai pe mine după rânduiala cea dintâi, fiindcă nădăjduiesc să port şi mai multă nădejde, de lucrurile tale, decât odinioară. Că auzisem, de la tine, că şi pe fiica ta vrei să mi-o dai ca soţie." Iar bărbatul acela a răspuns către el: "Dacă lui Dumnezeu nu i-ai păzit credinţa, mie, cum poţi să mi-o păzeşti?" Iar el, de cuvântul acesta rănindu-se, ca de un bici, s-a întors la chilia sa. Deci, să nu ne îngreuiem, răbdând ostenelile, că scris este: "Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera."(Ps.125,5). Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=994

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage19May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-19-sf_patrichie_ep_prusiei.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai19.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-patrichie-episcopul-prusei

Proloagele din 18 mai

Luna mai în 18 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici, Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Venedim, Paulin, Iraclie şi Cristina fecioara

        Pe vremea când împărăţea păgânul împărat Decius, pustiind Biserica lui Hristos, a fost prins, dintre aceşti mucenici, Sfântul Pavel, din oraşul Lampsac, cetate din Elespont. Şi era Sfântul acesta tânăr şi viteaz cu duhul în Sfânta credinţa creştinească. Deci, a fost adus la dregătorul Optimus şi, fiind silit să jertfească zeiţei Afrodita tânărul Petru n-a vrut să se supună, ci, a mărturisit că nu poate să se închine unei zeiţe desfrânate, că este creştin, şi se închină lui Hristos Dumnezeu. Acestea auzind, dregătorul i-a zdrobit trupul cu legături, cu butuci şi cu roţi, şi, neputându-l despărţi de Hristos, i-a tăiat capul: şi aşa, Petru a luat de la Dumnezeu cununa nevoinţei. Despre Sfinţii Pavel şi Andrei se ştie că se trăgeau cu neamul din Mesopotamia şi erau ostaşi sub porunca aceluiaşi Optimus, cu care, împreună, s-au dus la Atena. Şi erau acolo prinşi în temniţă Dionisie şi Cristina şi au fost daţi în seama lor, că să-i păzească. Şi sileau ostaşii pe Sfânta Cristina, fecioară, fiind frumoasă şi în vârsta de nuntă, ca să se desfrâneze. Iar ea nu se îndupleca nicidecum; şi s-a întâmplat ca, în loc să o biruiască, la cuvintele ei, ostaşii şi-au schimbat gândul şi au mărturisit pe Hristos. Drept aceea, şi ei şi Dionisie, au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor aruncate de popor asupra lor, ca hulitori de zei, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul. Despre Sfinţii Iraclie, Paulin şi Venedim ştim că erau din Atena şi că propovăduiau cuvântul Evangheliei, îndemnând pe păgâni să se întoarcă la Hristos, lăsând deşertăciunea idolilor. Deci, fiind prinşi pentru aceasta, i-au adus la dregător, care, după ce i-a bătut cumplit şi i-a pus şi la alte chinuri, i-a aruncat într-un cuptor aprins. Şi, fiindcă s-au păzit nevătămaţi, prin puterea lui Dumnezeu, a poruncit de li s-au tăiat capetele şi, aşa, au luat fericiţii cununa muceniciei.

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre pocăinţă.

       A venit, odată, un locuitor din Teba, la ava Sisoe, vrând să se călugărească. Şi l-a întrebat pe el bătrânul dacă are pe cineva în lume. Şi el a zis: "Am un fiu." Şi i-a zis lui bătrânul: "Du-te, aruncă-l pe el în râu şi, numai atunci te poţi face călugăr." Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate să-l oprească pe el. Pentru aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: "Încetează, ce faci?" Iar el a zis: "Ava mi-a zis să-l arunc." I-a zis fratele: "Dar, apoi, a zis să nu-l arunci." Şi, lăsând copilul, a venit la bătrân. Şi s-a făcut preaiscusit călugăr, pentru ascultarea lui.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem,

că se cade,  cu tot dinadinsul, a citi Sfintele cărţi

       Frate, când va năpădi asupra ta vreun gând viclean, să-ţi scoţi sabia ta, adică, să-ţi aduci aminte de frica lui Dumnezeu şi vei tăia toată puterea vrăjmaşului. Iar, în loc de trâmbiţe, să ai dumnezeieştile Scripturi că, precum trâmbiţa cheamă pe ostaş, aşa şi Sfintele Scripturi, strigându-ne pe noi, ne adună gândurile la frica lui Dumnezeu. Şi iarăşi, precum trâmbiţa ce sună în vreme de război, scoală şi îndeamnă pe ostaş, ca să lupte cu potrivnicul, aşa şi dumnezeieştile cărţi ne îndeamnă să avem silinţă spre bunătăţile duhovniceşti şi ne întăresc împotriva patimilor. Drept aceea, frate al meu, să te sileşti, ca, adeseori, să le citeşti pe ele, ca să-ţi adune gândurile, pe care le risipeşte vrăjmaşul, cu meşteşugul său cel rău. Trezeşte-te iubitule, trezeşte-te cu stăruinţă, sârguieşte-te ca, de-a pururea, să te sileşti la citire, ca să te înveţe cum să scapi de cursele vrăjmaşului şi să guşti din veşnica viaţă. Că citirea dumnezeieştilor cărţi ridică şi înţelepţeşte mintea cea înşelată şi-i dăruieşte ei înţelegere dumnezeiască. Pentru că scris este: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu"(Ps. 45, 10). Să ştii frate al meu, că dumnezeiască înţelegere va lua acela, care, cu adevărată inimă, păzeşte dumnezeieştile Scripturi. Drept aceea, iubitule, să nu fii nebăgător de seamă pentru sufletul tău, ci să te sileşti la citire şi la rugăciune, ca să ţi se lumineze sufletul tău şi să te faci desăvârşit cu totul, întreg şi sănătos. Că Duhul Sfânt este Cel ce zice ţie: "Fii ca un cerb, însetând şi dorind a veni la izvoarele apelor, spre dumnezeieştile Scripturi, ca, adică, să bei din ele, ca să-ţi stingă ţie setea, care te arde." Au, nu ştiţi, iubiţii mei, că, la nunta Fiului Său, ne-a chemat pe noi Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor? Deci, pentru ce ne lenevim şi nu ne sârguim să câştigăm haine curate, şi făclii luminoase şi untdelemn în vasele noastre? Că, gol, nimeni nu va intra acolo. Iar de va îndrăzni cineva să intre, neavând haină de nuntă, ştiţi ce va pătimi unul ca acela; că va porunci, adică Împăratul să-i lege lui mâinile şi picioarele şi, întru întunericul cel mai de afară, să-l arunce, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre rugăciune, să nu lungim rugăciunile, ci, în scurt, să ne rugăm, cu umilinţă   

        Deci, se cade, celui ce se roagă, să nu se întindă la cuvinte, ci adeseori să se roage, prin scurte şi dese şi mici alcătuiri: aşa, şi lui Pavel i-a poruncit Domnul să facă rugăciunile. Că, de te vei întinde la multe cuvinte, apoi, peste puţin, lenevindu-te, mare loc vei da diavolului, în sufletul tău. Că el se apropie, ca să te împiedice pe tine şi să-ţi scoată din minte cele grăite în rugăciuni. Iar dacă rugăciunile vor fi scurte, dar rugându-te des, în toată vremea, atunci vei putea, cu înlesnire, să fii, curat la minte, însă cu multă trezire şi deşteptare să-ţi faci rugăciunile. Şi nimeni să nu afle pricină, zicând că nu este uşor să se roage cineva, îngrijindu-se de lucruri lumeşti şi neaflându-se aproape de biserică, pentru că, oriunde ai fi, poţi să-ţi faci rugăciunile. Că nicidecum nu te opreşte locul, nici vremea, chiar dacă nici genunchii nu ţi-ai pleca, şi nici în piept nu te vei bate, şi nici mâinile la cer nu-ţi vei ridica, ci numai mintea caldă să o arăţi, şi, astfel, toată rugăciunea ai împlinit-o. Că puţin îţi este ţie, chiar şi prin târg umblând şi prin singurătate mergând, a face rugăciune cu osârdie. Cu putinţă este, şi la vânzare stând, a se ruga, cu stăruinţă, ori cosând piei îşi poate cineva înălţa sufletul, către Stăpân când nu poate să intre în Biserică, nici n-are unde să-şi facă rugăciunile. Că Dumnezeu nu se ruşinează de locuri, ci numai una doreşte: să ai minte fierbinte şi suflet curat. Deci, ce să zică cel ce se roagă? Numai ceea ce Canaaneanca a zis: "Miluieşte-mă, Doamne, că fiica mea rău se îndrăceşte." Aşa şi tu să zici: "Miluieşte-mă Doamne, că sufletul meu rău se îndrăceşte." Că mare drac este păcatul.

Întru această zi, cuvânt din Pateric   

        Zis-a un stareţ: "Când vei vedea pe Dumnezeu că te miluieşte pe tine, şi dă sufletului tău umilinţă, atunci, să ştii că şi satana îţi aduce ţie aminte de oarecare îndatoriri ale vieţii tale de chilie, zicându-ţi: "Acest lucru este nevoie să-l faci astăzi, sau să te duci la cutare, că este bolnav." Şi altele de acestea îţi zice, însă, toate acestea le face, ca să nu te lase să te îndeletniceşti cu dulceaţa plânsului. Iar de va cunoaşte omul înşelăciunea satanei şi se va păzi pe sine şi, de se va îngriji de al său suflet, ori de rugăciune, cu osârdie, îndată va putea, unul ca acela, să facă zadarnică ispita, ori de la oameni, ori de la draci. Că satana, atunci, luptă pe oameni cu înverşunare, când, şi ei, fără de lenevire, se luptă cu el. Iar mânia şi iuţimea, mai mult decât toate patimile, pierd umilinţa, smerenia şi plânsul din suflet. Încă, uneori şezând tu, te împresoară pe tine gândurile drăceşti ca albinele; deci, îndată să te scoli şi să te rogi şi să umbli puţin şi acelea se vor risipi de la tine." Zis-a iarăşi: "De voieşti să ai plânsul, iubeşte sărăcia, şi smerenia şi să nu pofteşti să ai lucruri bune în chilia ta, de asemenea, când va căuta sufletul tău ceva, şi nu se va afla, atunci, suspină şi se smereşte şi Dumnezeu îl mângâie pe el şi-i dăruieşte lui multă umilinţă. Încă, şi acestea îţi spun ţie, fiule, că, de nu-şi va urî omul patimile trupului său, ca şi pe nişte vrăjmaşi ai săi, nefăcându-i plăcerea lui întru nimic, apoi, nu va putea să se slobozească din cursele vrăjmaşului. Deci, cursa diavolului, la toţi oamenii, iar, mai mult, la cei tineri, însuşi trupul nostru este. Mulţi, trecând cu vederea aceste lucruri, ca pe nişte lucruri mici şi de nimic socotindu-le, au căzut în prăpăstii mari şi au pierit; că toată răutatea cea mare, din lucrurile mici începe şi, aşa, se face mare. Cine ia aminte la acestea, păstrează, adeseori, dulceaţa plânsului şi a umilinţei. Iar, cel ce le trece cu vederea, rămâne în afară de plâns şi de lacrimi. Deci, cel ce le are pe acestea, acela pe Dumnezeu, împreună cu sine, Îl are". A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage18May.shtml