Luna noiembrie în 9 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie (303-305).
Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (286-305), de la care multe chinuri au răbdat pentru Hristos. Că, prinşi fiind ei că sunt creştini, au fost aduşi înaintea stăpânitorului şi, stând tari în credinţă, au mărturisit fără frică pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Pentru această mărturisire, au luat bătăi şi răni peste tot trupul, în cazan în clocot au fost aruncaţi, pe grătar înroşit în foc arşi şi întru toate aceste chinuri, măcar că pătimeau , se uşurau oarecum cu puterea Celui Preaînalt. Deci, păgânii, care-i puneau la cele mai neîndurate cazne, văzând că nimic nu-i poate depărta de la credinţa lor, au poruncit la sfârşit şi au legat picioarele Sfinţilor de cai sălbatici şi, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost târâţi, multe ceasuri, peste spini şi bălţi, peste pietre ascuţite şi colţuroase, care le rupeau carnea de pe ei. Şi aşa şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate în taină de credincioşi, s-au aşezat cu cinste în satul ce se cheamă Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Întru această zi, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Matroana (+492).
Aceasta a trăit în zilele împăratului Leon cel Mare (457-474) şi a urmaşilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Măritându-se, a avut o fiică şi s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind ea ca de douăzeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu două fecioare, anume Eugenia şi Suzana şi râvnea la nevoinţa acestora, că nu lipseau de la biserică şi petreceau toată noaptea îndeletnicindu-se în posturi şi privegheri. Deci, aprinzându-se şi mai cu multă căldură de dragostea credinţei spre Dumnezeu, Sfânta şi-a lăsat pe fiica ei în seama prietenei ei, Suzana, rugând-o să crească pe copilă în frica lui Dumnezeu, ca pe o fiică a ei, iar ea, în urma unui vis, s-a hotărât a merge ca famen într-o mânăstire de bărbaţi, că numai aşa se va ascunde de bărbatul ei care o urmărea, precum şi de toţi cunoscuţii, ceea ce a şi făcut. Că, tunzându-şi părul, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, după ce s-a rugat Domnului, s-a dus la mănăstirea stareţului Vasian. Şi, primită fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele de Vavila. Deci, aflând cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiască arătare, cele despre ea, că adică este femeie, a fost trimisă la cetatea Emesa, într-o mânăstire de femei, fără să o vădească pe ea. Era pe vremea când credincioşii alergau de pretutindeni la Emesa să se închine capului, atunci aflat, al Sfântului Ioan Botezătorului. Şi a petrecut aici ea multă vreme şi atât a crescut în duhovniceasca înţelepciune şi în fapte bune, încât murind stareţa cea bătrână, Matroana, a fost aleasă de toate maicile să le fie lor stareţă în mănăstirea din Emesa. Şi a aflat de dânsa şi fostul ei bărbat, Dometian şi acesta voia să o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui după lege. Iar ea se ruga să o acopere pe dânsa Domnul şi s-o facă nevăzută de bărbatul ei. Deci, venind noaptea şi-a luat o haină de păr şi puţină pâine şi, ieşind din mânăstire, neştiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai şi apoi la Beirut, unde a scos, prin rugăciune, un izvor de apă, în pământ uscat şi sterp şi unde s-a nevoit multă vreme, luptând împotriva ispitelor diavoleşti, făcând semne şi minuni. Deci, murindu-i bărbatul, fericita, dintr-o arătare, s-a dus din nou la Constantinopol. Şi iarăşi, Sfântul Casian a rânduit-o să şadă la mănăstirea care, după dânsa, s-a numit mănăstirea Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.
Întru această zi, pomenirea Sfintei Teoctista, cea din Lesbos (+881).
Aceasta era din cetatea Metimna şi, dată fiind de copil la casa de fecioare, s-a făcut călugăriţă. Când era de 18 ani, fiind la un praznic al Învierii lui Hristos, a ieşit, cu binecuvântare, la un sat, ca să vadă pe sora ei, care trăia acolo măritată şi a rămas la dânsa. Dar, în acea noapte, s-a întâmplat să vină în satul acela nişte tâlhari din Creta, dintre care cel dintâi era vestitul în răutate Nisir. Aceştia, luând robi pe toţi ceilalţi cetăţeni, au luat şi pe Cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit în insula Paros şi, scoţând robii la ţărm, şedeau şi se socoteau cu cât să vândă pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit în taină în pădure, scăpând prin aceasta din mâinile lor. Deci, rămânând de atunci acolo, a trăit fericită treizeci de ani cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arşiţa şi hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice şi nevăzând niciodată vreun om, în toată vremea aceasta, ci prin rugăciune numai cu Dumnezeu şi cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu vorbind, prin care şi vieţuia. Şi, după ce au trecut treizeci şi cinci de ani, din dumnezeiască iconomie, s-au dus la Paros nişte vânători ca să vâneze, locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vânători, despărţindu-se şi căutând locul unde să afle vânat, a intrat într-o biserică a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, să vadă cele ce sunt într-însa. Şi, după ce a văzut şi s-a închinat şi a ridicat ochii săi în sus şi, iată, a văzut în pământ, în partea dreaptă a Sfintei Mese, ca o ţesătură de pânză de păianjeni, ce se clătina în vânt. Şi, fiindcă voia să meargă mai departe, ca să cunoască bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai, omule şi nu te apropia că mă ruşinez a mă arată ţie, fiind femeie eu". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năpraznicul glas şi temându-se, căuta să fugă. Iar după ce, cu greu şi-a venit în sine, vânătorul a întrebat pe ceea ce a strigat: "Cine şi de unde eşti ?" Iar Sfânta i-a răspuns: "Aruncă haina ta ca să mă acopăr cu ea şi apoi îţi voi spune cele despre mine". Şi vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar Cuvioasa, luând haina şi îmbrăcându-se, s-a însemnat pe sine cu semnul crucii şi aşa s-a arătat vânătorului, ca o vedere minunată şi cu totul neaşteptată. Că părul capului ei era albit, iar faţa ei negricioasă, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care ţinea şi cuprindea legătura vinelor şi a oaselor. Şi, scurt zicând, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbră de trup. Deci, după ce Sfânta a povestit toată întâmplarea ei, a rugat pe vânător ca, atunci când iarăşi va veni în insulă ca să vâneze, să-i aducă o părticică din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. Deci, când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine, pe care Cuvioasa luându-le şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, s-a întors degrabă la Cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci, săpând pământul, pe cât s-a putut şi rugându-se mult Cuvioasei să mijlocească la Domnul pentru dânsul, vânătorul a îngropat-o pe ea în locul acela unde o aflase, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre monahul Ioan Colov şi ascultarea sa (sec.V).
Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei şi ascultării lui. Deci, lăsând lumea, tânăr fiind, a mers în Schit cu Daniil, fratele său adevărat şi amândoi s-au făcut călugări şi, şezând în chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul şi cu rugăciunea. Iar, într-una din zile, Ioan a zis fratelui său Daniil: "Eu nu vreau să mă mai îngrijesc de trup; de aceea, nici nu voi bea, nici nu voi mai mânca bucate ce sunt gătite la foc, ci ca un înger fără de griji vreau să petrec în pustie". Şi, dezbrăcându-şi hainele sale, s-a dus din chilie. Însă în acea noapte a fost tare rece şi, nemaiputând răbda, Ioan s-a întors la chilie şi se grăbea, bătând în uşă. Iar fratele său, vrând să-l mustre pe el, abia i-a răspuns: "Cine eşti de te grăbeşti aşa ?" Şi a zis: "Eu sunt Ioan, fratele tău; neputând suferi frigul, m-am întors ca să-ţi slujesc ţie". Şi i-a grăit: "Nu-ţi voi deschide, du-te de aici, demone şi nu mă ispiti pe mine, că fratele meu este înger şi de trup nu se îngrijeşte, nici hrană nu-i trebuie". Deci, după ce s-a pocăit, deschizându-i, l-a primit pe el şi i-a zis lui: "Frate, ai trup, deci se cade ţie a pătimi şi a te îngriji pentru haine şi pentru hrană". Iar după aceasta s-a dus Ioan la un mare stareţ teban, anume Pavel şi-i slujea lui. Şi-l învăţa pe el despre ascultare. Iar după ce a făgăduit ca întru toate să-l asculte pe stareţ, luând bătrânul un lemn uscat, l-a înfipt în pământ cu un capăt în sus şi i-a zis: "În toate zilele să-l uzi cu un vas de apă, până ce va face rod". Şi era apa departe de dânşii, încât se ducea de seara şi venea dimineaţa. Iar, vreme de trei ani făcând aceasta, a înverzit lemnul şi şi-a dat rodul său. Deci, stareţul a dat fraţilor în biserică din acest rod, zicându-le: "Luaţi de mâncaţi, acesta este rodul ascultării". După aceea, iarăşi i-a zis lui stareţul: "În cutare loc am văzut gunoi de hienă. Du-te s-o aduci pe ea la mine". Că era acolo o hienă rea şi omora oameni şi dobitoace. Şi a zis Ioan: "Părinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena ?" Iar stareţul, zâmbind, i-a zis: "De va veni asupra ta, să o legi pe ea şi să o aduci aici". Deci, s-a dus Ioan seara acolo şi, iată, a venit şi hiena. Iar el, după cuvântul stareţului, a început a o goni pe ea, zicându-i: "Părintele mi-a zis mie să te leg pe tine". Şi, prinzând-o pe ea, a legat-o. Iar stareţul şedea, aşteptându-l pe el. Şi iată a venit, aducând hiena legată. Aceasta văzând, stareţul s-a minunat şi, vrând să-l smerească pe el ca să nu se mândrească, luând un băţ, l-a lovit pe el, zicându-i: "Oare, câine mi-ai adus aici rătăcitule ? Dezleag-o pe ea". Şi îndată fericitul a dezlegat-o.
Întru această zi, Cuviosul nostru Simeon Metafrast (940)
Patria Cuviosului Simeon a fost Constantinopolul, trăind în vremea dreptcredinciosului împărat Leon cel Înţelept (886-912). Deci, pentru faptele lui cele bune şi înţelepciunea sa, s-a suit la vrednicia de magistru şi de trimis împărătesc şi avea multă cinste la împăratul. Aşa, oarecând, au năvălit arabii în Creta, cu oaste şi au prădat câteva sate şi cetăţi. Atunci, împăratul a ales conducător pe acel mare şi viteaz Himerie, împreună cu care a trimis pe Cuviosul Simeon Metafrast, să meargă ca soli la arabii care luaseră Creta, dându-le amândoura putere ca, sau să-i supună cu binele pe arabi sub împărăţia Constantinopolului, sau să-i piardă cu oaste prin război. De năvălirea aceasta a arabilor pomeneşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa Cuvioasei maicii noastreTeoctista din Lesbos. Deci, cu toate că împăratul îl iubea pe Cuviosul şi-l cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta lui bună, cât şi pentru fireasca lui bărbăţie, pricepere şi socotinţă, ce le avea în război şi pururea pomenitul Simeon nu înclina spre lucrurile acestea amăgitoare, ci cugeta foarte mult să părăsească cele ale lumii acesteia şi să se facă monah. Deci, a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor din Creta, să-i facă un dar pe care el ar dori să-l ceară; iar împăratul i-a făgăduit că, fără împotrivire, îi va plini cererea. Deci, mergând în Creta împreună cu Himerie, au vorbit, ca nişte soli, înaintea stăpânitorilor arabi şi atât i-a îmblânzit pe ei prin cuvintele sale cele înţelepte, încât fără război i-au biruit şi i-au silit să plătească bir împăratului... Deci, întorcându-se biruitor la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar Cuviosul l-a rugat să-i dea lui darul ce i l-a făgăduit. Dar împăratul, neştiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mâna de i-a sărutat-o(că aşa era obiceiul), socotind că îi va cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obişnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decât iubitorul de avuţie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul decât să-l lase să se facă monah. Atunci, s-a mâhnit împăratul, pentru că avea a se lipsi de un bărbat atât de înţelept şi de un oştean atât de viteaz. Şi, neputând a-şi călca făgăduinţa, l-a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a sărutat zicând: "Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te şi pentru păcatele mele". Deci, după ce s-a făcut monah şi s-a izbăvit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat. Şi, ca unul ce era bogat şi avea putere şi dar, a trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri şi i-au adus câte vieţi de sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit Metafrast, adică tâlcuitor. Şi, toate câte le-a scris, sunt întemeiate şi fără greşeală. Pe acestea şi învăţătorii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească şi-l au pe Cuviosul acesta Simeon în Sinaxarul lor şi-l prăznuiesc ca pe un Sfânt, că mult s-a ostenit, atât pentru Domnul, cât şi pentru Sfinţii Lui.
Întru această zi, cuvânt despre folosul pomenirii morţilor.
Un oarecare om din Cipru a fost robit şi, ducându-l pe el în Persia, acolo l-au închis pe el în temniţă. Iar, scăpând unii de acolo şi venind în Cipru, părinţii lui i-au întrebat dacă nu cumva acolo l-au văzut pe dânsul. Şi, răspunzând, le-au spus lor că a murit. "Şi încă noi, au zis ei, cu mâinile noastre l-am îngropat pe el". Dar nu fusese acela de care l-au întrebat ei, ci altul care semăna cu el; încă le spusese lor ziua şi luna în care murise el. Deci, părinţii îi făceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, după ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la perşi, a venit în Cipru. Şi i-au zis lui părinţii săi: "Noi auzisem că ai murit şi îţi făceam pomenire de trei ori pe an". Şi, auzindu-i pe ei spunând aceasta, i-a întrebat pe ei, în care lună şi în care zi făceau aceasta. Iar ei i-au spus: "La Sfânta Naştere a lui Hristos, la Sfintele Paşti şi în Sfânta zi a Cincizecimii". Deci, el le-a zis lor: "Întru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva în haine albe ca soarele şi mă slobozea pe mine din lanţ şi din temniţă şi umblam toată ziua şi nimeni nu mă cunoştea pe mine. Iar a doua zi, iarăşi mă aflam purtând lanţuri"
Întru această zi, cuvânt despre cei morţi.
Se cade a se face pentru cei morţi, pomeniri: la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile, cu cântări, cu rugăciuni şi cu milostenie la săraci. Deci, după trei zile, facem pomenire, pentru că a treia zi după moarte omului i se schimbă chipul. La a noua zi, facem pomenire, pentru că de atunci începe a i se risipi omului toată făptura, rămânând numai inima. Iar la patruzeci de zile facem pomenire că atunci şi inima începe să piară. Că şi la zămislirea omului, în acest chip se alcătuieşte pruncul: a treia zi se închipuieşte inima, a noua zi începe alcătuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate mădularele trupului încep a se închipui. Deci, ştiind dumnezeieştii Părinţi că pomenirile pentru cei morţi, adică, milosteniile şi slujbele, mare ajutor şi folos dau celor adormiţi, poruncesc tuturor să facă aceasta la biserică, luând rânduiala aceasta de la Sfinţii Apostoli. Însă aceasta o grăiesc pentru cei credincioşi. Pentru cei necredincioşi, însă, chiar de ar da cineva la săraci averea din toată lumea, nu va spori nimic, că cel ce, când era viu, a fost vrăjmaş lui Dumnezeu, arătat este că şi după moarte este lăsat la mila lui Dumnezeu, că nu se află nedreptate la Dumnezeu. Că drept este Domnul şi iubeşte şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
- "Ce se întâmplã cu sufletul dupã moarte şi cum poate fi el ajutat" de părintele Mitrofan.
- " Înmormantarea şi pomenirile pentru morţi" de Pr. Eugen Dragoi
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu