Ioachim şi Ana.
Dreptii Ioachim si Ana au fost parintii Maicii Domnului si stramosii Domnului Hristos. Este drept, ca in Sfanta Scriptura nu gasim nimic despre ei, dar traditia crestina a descoperit multe stiri adevarate, in scrierile necanonice, ce infloareau la inceputul crestinatatii, in jurul Bisericii. Din traditiile sfinte cu privire la parintii Maicii Domnului aflam ca acestia erau drepti inaintea lui Dumnezeu si ca bogati fiind ei, la toata sarbatoarea luau doua parti din averea lor, o parte o dadeau saracilor, iar pe cealalta o dadeau lui Dumnezeu, adica Bisericii. Dar insotirea acestor Sfinti s-a tinut multa vreme, prin dumnezeiasca vointa, intru nerodire de prunci, ca sa se arate si puterea darului lui Dumnezeu. Ca a naste pantecele cel neroditor si sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecura ei intru insotire, neavand fii, cincizeci de ani si inca nu deznadajduiau, aducandu-si aminte de Sfantul patriarh Avraam si sotia lui, cinstita Sara, care, la batranete, a nascut fiu pe Isaac, dupa fagaduinta. Dar, la aceasta vrednicie nu au ajuns, până ce nu au rugat pe Dumnezeu, in amaraciunea sufletului lor, cu mult post si rugaciune. Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit sa-i primeasca darurile, ocarandu-l pentru nerodire, asemenea si un evreu a ocarat pe Ioachim, zicandu-i: "De ce apuci inaintea mea, au nu stii ca nevrednic esti sa aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lasat semintie in Israel?" Si a plecat Ioachim foarte intristat si rusinat si defaimat de la praznicul acela, si, de mahnire, nu s-a intors la casa sa, ci s-a dus in pustie si s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile si striga catre Dumnezeu cu lacrimi, ca sa-i dea lui rod pantecelui. Asemenea si Ana, in casa si in gradina sa, se ruga lui Dumnezeu. Si i-a auzit pe dansii Domnul si a trimis pe ingerul Sau, binevestindu-le lor nasterea Maicii Domnului, care a si fost, spre mantuirea a tot neamul omenesc.
Întru această zi, cuvânt ca să nu osândim, ci să miluim pe cei ce greşesc.
Nimeni cu adevarat nu uraste asa pacatul, precum Sfintii. Ei insa nu urasc pe cei ce gresesc, nici ii osandesc, nici ii gonesc pe dansii, ci inca si patimesc cu dansii si ii invata si-i mangaie, precum un doctor, vrand sa vindece un madular bolnav, nu arata nebagare de seama si nesarguinta, ci ravna spre cela ce boleste si toate le face ca sa-l tamaduiasca. Asemenea si pescarul, cand arunca undita in râu si prinde un peste mare si-l simte ca se tulbura si se afunda, nu il trage pe el dintr-o data si cu sila, ca sa nu i se rupa sfoara si sa-l piarda cu totul. Ci, slobozind sfoara cu mestesug, până umblă el unde voieste, dupa ce socoteste ca s-a obosit si a incetat cu miscarile, atunci incepe iarasi a-l trage pe el incetisor. Asa si Sfintii cu indelunga rabdare si cu dragoste invata pe fratele ce greseste si nu se intorc de la dansul, nici nu le este lor urat, nici se scarbesc de el, ci il acopera si-l sprijinesc, ca la vreme sa-l indrepteze pe acesta si nici pe altii nu-i lasa ca sa-l vadeasca pe el, ca si aceia mai mult sa sporeasca in dragostea lui Hristos. Deci, iata ce a facut Sfantul Amon, cand au venit la dansul fratii, zicandu-i: "Egumene, mergi de vezi in chilia cutarui frate, ca are inlauntru o femeie si spurca locul acela". Si ce fel de indurare a aratat sfantul suflet acela? Ca intelegand ca fratele acela pazeste muierea sub un butoi, venind, a sezut deasupra si le-a poruncit lor sa o caute in toata chilia, iar dupa ce nu o aflara, le-a zis lor: "Dumnezeu sa va ierte pe voi", si aceasta zicandu-le: "Sa nu credeti lesne cele despre aproapele vostru". Iar acestea le-a facut ca pe cel gresit sa-l intelepteasca, acoperindu-i lui greselile. Deci, luand de mână pe fratele, dupa iesirea tuturor, i-a zis lui: "Grijeste-te de sufletul tau, o, frate". Si umilindu-se fratele, a intrat in el frica de Dumnezeu si a facut pocainta pentru sufletul său. Drept aceea si noi, fratilor, sa castigam indurare si dragoste spre cei ce gresesc, ca sa ne pazim de osandire. Ca si pe noi Dumnezeu sa ne pazeasca de tot raul si de cumplitul pacat.
Întru această zi, o învăţătură a Sfântului Ştefan.
Sa nu ai insotire cu femeia, ca sa nu te arzi de focul ei. Sa nu ai tovarasie cu copiii, ca sa nu cazi in laţ cu dansii. Sa nu ai tovarasie cu cel mai batran al tau, ci numai asculta-i cuvintele lui, iar dupa faptele lui sa nu faci. Sa nu iubesti a merge la targ nici sa zici, ca mie curat imi este ochiul, ca-l vei face pe el vrajmas. Sa nu bei vin, ca sa nu ti se faca tie inima spurcata, poftitoare de dulceti. Sa nu mananci de doua ori pe zi, ca sa nu ti se ingrase tie trupul si sa nu se nasca in minte ganduri necuvioase. Sa nu-ti inchizi usa catre cel strain, ca sa nu-Si imchida Domnul usile Sale catre tine, ca, zice: "Cu ce masura veti masura, se va masura voua". Sa cercetezi pe cel bolnav, ca Dumnezeu sa te cerceteze pe tine. Sa nu dormi mult, ci roaga pe Dumnezeu cu dinadinsul spre ajutorul tau, ca sa scapi ca o pasare din laţ. Sa petreci pururea in Biserica lui Dumnezeu, ca zice: "Pe cel ce Ma proslaveste pe Mine, il voi proslavi", pentru ca, aceasta facand, si pe tine te vei mantui si pe cei cu tine. Inca sa petreci in supunere si in tacere si orice vei cere, sa fii ca un incepator, ca un sarac cu duhul. Sa nu aduni mai presus de trebuinta, ci mai bine sa vietuiesti cu smerenie. Osteneste-te cu mainile tale, ca sa ai sa dai si celor ce au trebuinta. Asa de vei face, vei fi viu in Domnul Dumnezeu, Caruia Se cuvine slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Întru această zi, pomenirea Fericitului Nichita, cel ce se ascundea,
plăcutul lui Dumnezeu (sec. XII).
plăcutul lui Dumnezeu (sec. XII).
Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, Fericitul Nichita, care se numea Hartularie, era născut în Constantinopol şi crescut de părinţi de bun neam. Şi în lume petrecând şi în taină slujind Domnului, atât era de plăcut lui Dumnezeu, cât şi uşile bisericii singure i se deschideau, când venea el, în miezul nopţii, la rugăciune şi sfeşnic neaprins de mâini omeneşti îi lumina lui; şi a avut putere ca, pe preotul cel mort, să-l arate, ca pe un om viu, lui Sozont diaconul, lucru despre care povestirea este aceasta: Un preot dreptcredincios şi un diacon cucernic câştigaseră dragoste, de la Dumnezeu, unul pentru altul, iar după câtăva vreme, prin drăceasca uneltire, amândoi în vrajbă s-au aflat. Şi era numele diaconului Sozont, iar numele preotului nu se ştie. Deci, multă vreme în vrajbă petrecând ei, s-a întâmplat de a murit preotul în supărarea aceea. Atunci, a început a se tulbura diaconul cu gândul, şi a se mustra că nu şi-a dezlegat vrajba cu preotul şi nu-şi împăcase mânia prin iertăciune. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc iscusit, căruia să-i poată descoperi cugetul său, şi, a străbătut locurile cele pustii, căutând doctor la rana inimii sale. Şi, aflând un stareţ îmbunătăţit, destoinic şi sfânt, aceluia i-a mărturisit păcatul mâniei şi al vrajbei pe care a avut-o cu preotul şi cerea iertăciune. Iar stareţul i-a grăit lui: "Tot cel ce cere cu credinţă primeşte şi celui ce bate i se deschide; şi bine faci, frate, îngrijindu-te de grabnica dezlegare a acestui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul, însă nu este al meu lucrul acesta, o, fiule, ca, adică, să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol, de unde ai venit, şi, mergând la Biserica cea mare a Sfintei Sofii, noaptea să stai lângă frumoasele uşi cele mari şi pe care-l vei vedea mai întâi la uşă venind, aceluia să te închini şi să-i spui de noi şi să-i dai lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fie ţie de la dânsul îndreptare de păcatul tău." Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său cel duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, înainte de vreme, a ajuns la uşile Bisericii Sfintei Sofii şi sta aşteptând venirea feţei celei neştiute şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se de uşă; şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă această vorbire. Aceluia, diaconul, închinându-se şi sărutându-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mâhnirea sa. Iar bărbatul acela, ascultând şi socotind cele spuse de diacon şi citind scrisoarea cea dată de la stareţ, se uda pe sine cu lacrimile şi zicea: "Cine sunt eu ca să îndrăznesc un lucru ce covârşeşte puterea mea? Însă, nădăjduindu-mă în rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, pe cât îmi va ajuta Dumnezeu, de mă voi nevoi la lucrul acesta ce mi se porunceşte". Aceasta zicând, a stat înaintea uşii şi mâinile spre cer ridicând, se ruga şoptind. Apoi genunchii plecându-şi şi capul de pământ lipindu-şi, făcea rugăciune încet. Şi după puţin sculându-se, a zis: "Deschide nouă, Doamne, uşa milostivirii Tale". Şi îndată, uşa cea dintâi, s-a deschis de la sine, iar el, luând pe diacon, a intrat în tindă şi, apropiindu-se numai de uşile bisericii, a zis diaconului: "Aici să stai nemişcat". Iar el singur a făcut închinăciune în pragul Bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înlăuntru. Şi pe când sta în mijlocul Bisericii, rugându-se, de la bolta bisericii, un sfeşnic luminos s-a pogorât deasupra capului bărbatului aceluia şi a luminat toată biserica. Apoi a mers la Jertfelnic şi acolo uşile singure i s-au deschis şi, plecându-şi capul şi rugându-se în taină, a ieşit venind la diacon şi iarăşi toate uşile, văzând cu ochii, s-au închis singure. Aceasta văzând, diaconul s-a mirat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, că o frică mare îl cuprinsese pe el. Încă şi faţa lui o vedea ca pe o faţă de înger, proslăvită de rugăciune. Şi gândea întru sine diaconul de nu cumva acest chip văzut este înger, iar nu om; şi acest gând nu a rămas tăinuit pentru bărbatul acela, căci a zis către diacon: "De ce te tulburi cu cugetul pentru mine, omule? Vezi că şi eu sunt om de ţărână, din sânge şi carne, în casă luminată născut şi crescut în această cetate, iar darul lui Dumnezeu lucrează câte voieşte şi întru cei neputincioşi. Ci să mergem pe calea ce ne stă nouă înainte". Şi a mers la locul târgului, iar diaconul urma după el. Apoi, ajungând acolo, iarăşi, cu rugăciunea, a deschis uşile bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi, intrând în biserică şi ieşind, uşile singure s-au închis. Iar diaconul, la aceasta privind, nimica alta nu zicea cu spaimă, întru sine, fără numai: "Doamne miluieşte". Au mers apoi la Biserica Vlahernei. Şi adeverea, după aceea, diaconul că, atât de grabnic i se părea a se face mergerea lor pe la biserici, încât se asemăna cu zborul unei păsări. Deci, sosind ei la uşile bisericii Vlahernei, când bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile singure şi, aşezând pe diacon în uşi, i-a poruncit să privească cu dinadinsul înlăuntru şi, intrând el singur în Biserică şi plecându-şi genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând în uşi şi privind, a văzut lumina înlăuntrul bisericii, luminând-o toată, şi un diacon strălucitor ieşind din altar şi cădind toată biserica. Iar, după puţină vreme a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi în haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorâte şi toţi împreună adunându-se în mijlocul bisericii, cântau cântări alese, din care n-a putut diaconul să înveţe nici una, fără numai "Aliluia". Deci, bărbatul acela, sculându-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: "Frate, să intri înlăuntru bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei putea cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă." Iar diaconul cu cutremur intrând şi de omul lui Dumnezeu apropiindu-se, privea spre ceata de-a stânga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seamă la ceata preoţilor din dreapta. Şi căutând diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dânsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar acesta a zis diaconului: "Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dânsul". Iar diaconul, mergând după poruncă, a luat pe preot de mâna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu, care ieşise afară din biserică. Iar acesta, căutând cu ochii blând, cu glas lin i-a zis: "Părinte, să vorbeşti cu fratele tău diaconul şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi". Şi îndată preotul şi diaconul şi-au plecat genunchii, unul la altul şi cu deplină sărutare şi-au dezlegat vrajba. Deci, preotul, după iertăciune, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa, iar omul lui Dumnezeu, Nichita, a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi îndată uşile bisericii s-au închis. Iar el, luând pe diacon, a pornit să se întoarcă. Şi trecând o parte din cale a zis către diacon: "Frate Sozont, mântuieşte-ţi sufletul tău şi să-mi fii şi mie de folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine, să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăzneala cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i ridica"; şi aceasta zicând, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinându-se la locul acela unde au stat picioarele acelui minunat bărbat, a mers la stareţ, înspăimântat şi bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a se împăca cu preotul cel mort, în acest chip minunat, cu rugăciunile robului lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, cel ascuns în mijlocul poporului şi al gâlcevilor lumii şi atât de plăcut lui Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu