Luna noiembrie în 19 zile: pomenirea Sfântului Prooroc Obadia.
Proorocul Obadia (Avdie) este unul din profeţii mici din Biblie. Scrierea lui este cartea cea mai scurtă din tot Vechiul Testament: are numai 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. Despre viaţa Proorocului, însă, nu avem nici o altă ştire, cartea sa e singura mărturie despre el. Se crede că ar fi trăit cam cu 600 de ani înainte de Hristos. Cartea este scrisă în urma năvălirii pustiitoare a unei puteri străine asupra Ierusalimului. În această împrejurare, idumeii, fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Proorocul vesteşte, din partea lui Dumnezeu, pedeapsa idumeilor. Cartea este un strigăt către dreptatea lui Dumnezeu. În ziua Judecăţii însă Sionul va fi din nou un loc de mântuire, iar Idumeea va pieri pentru totdeauna.
Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varlaam (+304).
Acest Sfânt Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei; fiind bătrân cu vârsta şi fiindcă mărturisea pe Hristos, a fost adus înaintea stăpânitorului Antiohiei şi, neprimind a jertfi idolilor, a fost bătut cu vine de bou, după care i s-au smuls unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, a poruncit dregătorul să-i deschidă Mucenicului cu sila mâna lui cea dreaptă, punând în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, socotind stăpânitorul că nu va putea suferi şi va arunca cărbunii împreună cu tămâia peste altarul idolesc, ca prin aceasta să se arate că a adus jerfă zeilor. Dar pătimitorul lui Hristos a stat cu mare bărbăţie, neschimbat şi netulburat, fără numai că-şi mişca mâna lui cea dreaptă, până când focul i-a mâncat carnea palmei lui celei drepte, că a ales viteazul nevoitor al adevărului ca mai bine să-şi ardă mâna decât să pară păgânilor, că a adus jertfă demonilor. Şi în nevoinţa aceasta şi-a dat sufletul, luând cununa mărturisirii. Pe viteazul acesta l-au cinstit cu cuvinte de laudă atât marele Vasilie cât şi dumnezeiescul Hrisostom.
Cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur şi despre vãduva
cea nãpãstuitã de împãrãteasa Eudoxia.
În Constantinopol era un oarecare dregător cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest dregător a fost vorbit de rău către împăratul de un alt dregător răucredincios şi pizmaş, că ar fi defăimat pe împăratul şi că ar fi numit pe împărăteasa nesătulă de aur şi pierzătoare a toată împărăţia, răpind averi străine, fără de nici un drept. Şi s-a mâniat împăratul pe el şi a poruncit să fie surghiunit în Tesalonic şi toate averile lui să i le ia şi numai o vie, care era afară din cetate, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui, să-i lase. Deci, Teognost, mergând în Tesalonic, s-a îmbolnăvit, de supărare şi a murit. Iar femeia lui, pentru moartea bărbatului ei şi pentru luarea averii fiind în mare supărare, a venit la Sfântul Ioan şi i-a spus lui cu lacrimi, tot necazul. Iar el o sfătuia pe ea cu cuvinte folositoare să îndrepte spre Dumnezeu necazul său şi i-a poruncit ca în toată ziua să ia hrană, pentru sine şi pentru copiii ei, de la casa pentru străini a Bisericii. Iar el aştepta vreme cu bun prilej, când socotea să roage pe împărat pentru acea văduvă, că doar va porunci să-i întoarcă ei şi copiilor, averea cea luată fără vină. Dar răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi a adus o nevoie şi mai mare, nu numai asupra văduvei aceleia, ci, şi asupra fericitului Ioan însuşi. Că, sosind vremea când se culeg strugurii din vie, când tot poporul ieşea fiecare la via sa, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba printre viile împărăteşti. Şi, trecând pe lângă via lui Teognost, că nu era departe de viile împărăteşti, a văzut-o frumoasă şi a intrat într-însa, a tăiat un strugure cu mâinile sale şi a mâncat din el. Şi era un obicei vechi împărătesc după care, dacă intra împăratul sau împărăteasa într-o vie străină şi mânca struguri din ea, stăpânul viei aceluia nu mai avea stăpânire asupra ei, ci via aceea era numărată între viile împărăteşti. Iar stăpânului viei i se da preţul pe via sa, sau lua de la împăratul o altă vie, în locul viei sale. Deci, după acest aşezământ împărăteasa a poruncit să se scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Şi aceasta a săvârşit-o, făcându-şi două socoteli: una, ca să facă şi mai mult rău văduvei şi copiilor ei, de vreme ce se aflase că văduva alergase la Sfântul Ioan şi i-a spus lui tot necazul ei şi pentru aceasta împărăteasa se mâniase pe ea, iar alta, ca să caute pricină Sfântului Ioan, să-l poată izgoni pe dânsul din Biserică, socotind că, dacă va auzi de această luare a viei, Sfântul nicidecum nu va tăcea, ci va ridica glas împotriva ei, pentru văduva cea nedreptăţită şi, de aici se va ridica pricină a se săvârşi lucrul cel gândit de ea, precum s-a şi întâmplat. Deci, pentru că văduva aceea năpăstuită a căzut înaintea fericitului Ioan, acesta a trimis, prin arhidiaconul Eutihie, scrisoarea sa către împărăteasă, ca s-o înduplece pe dânsa spre milostiviere, aducându-şi aminte de viaţa cea bună a părinţilor ei, de faptele bune ale împăraţilor de mai înainte, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu, de Judecata cea înfricoşătoare şi, rugând-o să întoarcă via văduvei celei sărace. Dar ea a scris Sfântului înapoi cu asprime, neplecându-se învăţăturilor lui, nici rugămintea ascultând-o, ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfântul, se lăuda că nu va răbda o încălcare ca aceea. "M-ai osândit, zicea, cu cuvintele tale, ca şi când aş face nedreptate şi fărădelege; neştiind tu aşezămintele cele împărăteşti, năpăstuitu-m-ai cu învinuirile tale, dar nu-ţi voi răbda ţie, până în sfârşit, defăimată fiind". Iar Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a sculat şi a mers la palat, la împărăteasă şi şezând aproape de împărăteasă, a început iar şi cu cuvântul blând a o sfătui pe dânsa, grăindu-i şi rugând-o să dea înapoi via văduvei. Iar ea a zis: "Acum am scris ţie ce este rânduit despre vie de împăraţii cei de demult. Să i se dea văduvei altă vie în locul aceleia sau să ia preţul pentru dânsa". Iar Sfântul a zis: "Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţul pentru dânsa, ci pe a ei o cere, dă-i înapoi partea ei de moştenire". Împărăteasa a zis: "Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu spre bine va ieşi ţie o împotrivire ca aceasta". A răspuns Ioan: "Nu pune pricină aşezămintele şi legile pe care împăraţii cei păgâni le-au aşezat. Că nimic nu te împiedică pe tine a strica legea cea nedreaptă şi a o aşeza pe cea dreaptă, fiind împărăteasă binecredincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Izabela şi să moşteneşti blestemul împreună cu dânsa". Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împărăteasa de mare mânie şi a umplut palatul de strigare, descoperind otrava cea tăinuită din inima ei şi spunea: "Pentru mine mă voi răzbuna eu însumi. Şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici altă vie în locul aceleia şi voi porunci să nu i se dea nici preţul ei. Iar ţie pedeapsă îţi voi da pentru ocara aceasta". Şi a poruncit să scoată pe Sfântul Ioan, cu sila, afară din palat. Însă împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Dar împărăteasa cu toată puterea uneltea pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a şi săvârşit curând. Iar pentru faptele ei rele, împărăteasa şi-a luat mai pe urmă plata ei. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu