
Luna noiembrie în 27 de zile: Pãtimirea Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul.
Acest Sfânt Mucenic a fost un mare dregător la curtea regelui perşilor, pe vremea creştineştilor împăraţi Honorius şi Arcadius(395-408). Creştin de la strămoşi, de neam cinstit şi luminat, el îşi luase femeie creştină şi vieţuia în bogăţie şi în cinste, fiind foarte iubit de regele său, împăratul perşilor. Toate acestea erau şi o mare primejdie pentru sufletul său şi a avut prilejul să vadă singur cât de uşor poate cădea în păcat cel ce se lipeşte prea mult de comorile pământeşti. Că, înşelându-se cu toate aceste binefaceri şi cinstiri, când regele a deschis război contra creştinilor, Iacob a căzut de la credinţa în Hristos şi a adus jertfe idolilor, închinându-se lor împreună cu regele. Aflând de această cădere, mama şi soţia lui Iacob s-au îndepărtat de dânsul, arătându-i, prin scrisori, greul păcat pe care-l săvârşise: că a ales mai mult dragostea împăratului, decât dragostea lui Hristos şi pentru o slavă trecătoare a ales osânda ruşinii veşnice. Pentru aceste cuvinte, umilindu-se cu sufletul, Sfântul s-a depărtat de legea cea deşartă a împăratului său şi îşi plângea păcatul, că s-a despărţit de Hristos. Deci, venind înaintea împăratului, a mărturisit credinţa lui în Hristos. Şi împăratul mâniindu-se pe el, a poruncit să i se taie fiecare încheitură a trupului, una câte una. Deci, i s-au tăiat toate încheiturile trupului său, ale mâinilor şi ale picioarelor, până i-a mai rămas numai capul şi trunchiul, iar, la urmă, i-au tăiat şi capul. Şi aşa a luat de trei ori fericitul cununa cea nestricăcioasă a nevoinţei pentru Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt ca sã nu osândim pe cãlugãri.
Mulţi oameni neştiutori, din nepricepere, defaimă pe călugări. Când văd pe câte un călugăr greşind, atunci spun: "Iată, aceştia spun legea Domnului şi o tălmăcesc în vreme ce ei singuri cad în mulţime de păcate". Şi iarăşi, dacă văd pe vreun călugăr mâncând bucate, ei se fac răi şi amarnici clevetitori, dar uită că, ei înşişi, umblă beţi în toate zilele şi nu ştiu, sărmanii, că, prin acestea, peste ale lor păcate, îşi adună pentru ei mai mare foc şi că se lipsesc de orice răspuns, la Judecată. Pentru aceea, îi ceartă Domnul, zicându-le: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?" (Matei,7,3). Bine este ca pentru ale noastre păcate să ne osândim pe noi înşine şi nu pe alţii şi aşa să câştigăm mila lui Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem
Sirul, despre despãrţirea sufletului, despre a doua venire şi despre judecatã.
Aţi auzit, fraţi iubiţi, toţi cei care aţi luat Sfântul Botez,
cum vom fi judecaţi şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zice Proorocul:
"De ce mă tem de ziua cea rea? Până şi fărădelegea călcâiului meu, mă va
însoţi". Că va veni fraţilor, o zi şi un ceas, când va lăsa omul toate şi
pe toţi şi se va duce singur singurel, gol şi fără ajutor, fără ocrotire, fără
de însoţire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua când nu se aşteaptă, când se
desfătează, când strânge averi, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte. Că
într-o noapte adâncă, întunecoasă şi dureroasă, se duce ca un osândit, acolo
unde se duce toată firea oamenilor care au Sfântul Botez. De mulţi povăţuitori
ai trebuinţă atunci, o, omule, de mulţi ajutători, de multe rugăciuni, de mulţi
împreună călători, de multe fapte bune, în ceasul despărţirii sufletului. Mare
va fi atunci frica şi cutremurul, mare taina, mare împrejurarea, mare trecerea
trupului către lumea cea de dincolo, când se duce omul către veacul cel
nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors. Unul singur este ceasul acela şi
nu alt ceas, una singură este calea aceea şi nu este altă cale. Cumplită este
trecerea, dar toţi printr-însa vom trece. Strâmtă şi necăjită este calea, dar
toţi pe ea vom călători. Amar şi greu este paharul, dar toţi îl vom bea pe el
şi nu pe altul. Mare şi nearătată este taina morţii şi nimeni nu poate să ne-o
povestească nouă. Groaznice şi înfricoşătoare sunt acelea ce pătimeşte atunci
sufletul, dar nimeni din noi nu le ştie, fraţilor iubiţi. Iată, ne ducem şi nu
ştim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acela l-am şi dobândit şi orice
am trimis înainte, acela ne va întâmpina. Şi orice am agonisit pe pământ,
aceasta îmi va fi mie folosul. De am miluit pe cineva, în ceasul acesta voi fi
şi eu miluit. De am adăpostit pe cineva, acum voi fi şi eu adăpostit. Că strâmt
şi greu îmi este mie ceasul de acum al ieşirii sufletului meu, mai greu decât
tot ceasul, că nepregătit m-a apucat. Întunecată îmi este noaptea aceasta de
acum, că fără de roadă am fost tăiat. Grea îmi este mie calea aceasta de acum,
că nici o merinde nu am pe cale. Ci, lăcrimaţi şi vă rugaţi, ca să aflu acolo
puţină răsuflare. Nu cer mult, că am păcătuit mult. De ce să-mi aprindeţi
lumânări, când eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce să mă puneţi ca
pe cuvioşi în sicriu, când viaţa şi năravul lor nu l-am urmat? Vai mie cum m-am
înşelat, cum m-am batjocorit, zicând: "Sunt tânăr, să mă îndulcesc din
dezmierdările vieţii. Să mă desfătez din destul de dulceţile lumii. Să-mi îngrijesc
trupul şi apoi, mai pe urmă, mă voi pocăi. Că Dumnezeu este iubitor de oameni
şi negreşit mă va ierta pe mine". Acestea, în fiecare zi gândindu-le, rău
mi-am cheltuit viaţa. Învăţăm şi aminte nu luăm. Eram sfătuit şi râdeam, auzeam
Sfintele Scripturi şi nu credeam şi, iată, acum sfârşitul m-a prins nepregătit.
Auzeam de judecată şi o luam în batjocură, auzeam de moarte şi trăiam ca un
nemuritor. Iată acum am ajuns aici nepocăit şi nu-i nimeni să mă izbăvească,
ajutor caut şi nu-i nimeni să mă ajute. Iată, mă osândesc şi nu este nimeni
care să mă mântuiască. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu. De câte ori n-am
făgăduit că mă pocăiesc şi iarăşi mai rău am lucrat! De câte ori I-am căzut
înainte şi iar m-am lepădat! De câte ori m-a miluit şi eu iarăşi L-am supărat. Acestea
vorbindu-le spre noi cel ce se sfârşeşte, deodată i se leagă limba lui, i se
schimbă ochii, îi tace gura, i se opreşte glasul şi oştile cele înfricoşătoare
se pogoară, slujitorii dumnezeieşti cheamă sufletul să iasă din trup, demonul
cere să ne tragă pe noi la judecată. Pe acesta văzându-l ticălosul om, chiar
împărat de ar fi, chiar tiran, chiar stăpânitor a toată lumea, tot se clatină,
tot tremură, tot se tulbură, tot se înspăimântă. Văzând puteri înfricoşătoare,
văzând chipuri străine, văzând feţe aspre şi posomorâte, văzând rânduieli pe
care niciodată nu le-ai mai văzut şi gândind în sine zice: "Bine este
cuvântat Cel singur nemuritor. Bine este cuvântat Cel singur Împărat
nemoştenit". Iar munca este veşnică. Iată cu adevărat oşti cereşti. Iată
chipuri înfricoşătoare ale lumii demonilor. Iată ostaşii cei puternici ai lui
Dumnezeu Celui tare, iată pustnicii Celui singur Preaputernic. Acestea le vede
atunci cel ce moare, iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce îl
cheamă priveşte. Şi toţi oamenii care sunt de faţă, înspăimântaţi, zic unii
către alţii: "Tăceţi, tăceţi şi nu supăraţi pe cel ce doarme, nu strigaţi
şi nu plângeţi, ca să nu-l tulburaţi pe dânsul. Rugaţi-vă ca în pace să-i
iasă sufletul. În mare luptă acum el se află. Gândiţi-vă că aceasta şi voi o
veţi pătimi. Căutaţi şi taina aceasta n-o uitaţi. Rugaţi-vă ca să aibă îngeri
iubitori de oameni. Cădeţi la rugăciune, ca pe Stăpânul să-L afle milostiv şi
blând. Căutaţi şi îngrijiţi-vă de ceasul acesta; că, oare, ce este omul? Vierme,
ţărână, umbră şi vis. Iată a trecut, iată s-a dus, iată a tăcut, iată a
încetat, iată s-a liniştit, iată s-a domolit. Leul cel mare şi nebiruit,
tiranul, dregătorul cel înfricoşător tuturor, acum zace. Şi a trecut cel
cunoscut, ca un necunoscut, cel născut, ca un nenăscut, cel mai mare decât
mulţi s-a făcut un nimic, cel ce stăpânea legea, acum zace legat şi este dus
unde vor cei ce-l duc. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor".
(Ps.145,4). Atunci îngerii, luând sufletul, se duc prin văzduh, unde stau
începătoriile, stăpâniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice,
pârâşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi, cei ce ţin socoteala faptelor,
care întâmpinându-l în văzduh, cer seamă şi îl iscodesc şi aduc aminte păcatele
omului şi înscrisele lui, cele din tinereţe, cele din bătrâneţe, cele de voie
şi cele fără de voie, cele prin fapte şi cele din gânduri, cele prin aduceri
aminte. Multă frică este acolo, mult cutremur pentru ticălosul suflet,
nepovestită este nevoia pe care o pătimeşte atunci de la mulţimea milioanelor
de vrăjmaşi, fiind ţinut de dânşii, fiind frânt, clevetit, împins şi oprit să
nu se sălăşluiască în lumină şi să nu intre în latura celor vii. Însă, pe
suflet îl aduc Sfinţii îngeri. Iar noi, trupul, din casă luându-l, ca pe un
străin îl ducem cu sârguinţă la mormânt. Şi vedem acolo altă taină mare şi mai
înfricoşătoare, vedem morţi mari şi mici, împăraţi şi oameni de rând, tirani şi
robi, toţi în ţărână prefăcuţi, un praf, o putreziciune, un vierme. Precum cel tânăr, aşa şi cel bătrân,
precum cel slăbănog, aşa şi cel puternic, cu un chip şi în acelaşi fel de
mormânt zăcând. Şi zicem unii către alţii: "Iată, cutare şi cutare, acesta
este cutare împărat, acesta este cutare tiran şi acesta este cutare dregător.
Acesta este nepotul cutăruia, şi aceasta este fiica cutăruia ! Aceasta este
tânăra cea închipuită, care se trufea, acesta este tânărul, care se
gătea". Acestea, zicându-le de multe ori cu suspinuri la morminte,
lăcrimăm, văzând taina cea mare şi înfricoşătoare, văzând că acolo toată
tinereţea este necunoscută, văzând că toată vârsta acolo se risipeşte, văzând
că acolo toată frumuseţea se strică, văzând că acolo tot ochiul s-a stins,
văzând că dinţii acolo s-au risipit, văzând că toate au căzut şi toată
osteneala şi truda lumii acesteia se năruie. Că grăim şi nimeni din cei plecaţi
nu ne aude. Plângem şi nimeni nu ia aminte. Pe nume îi strigăm pe cei ce zac în
morminte şi zicem: "Unde v-aţi dus fraţii noştri; cum trăiţi, cum vă
aflaţi, cum aşa degrabă ne-aţi părăsit ? Daţi-ne nouă vreun cuvânt, precum
grăiaţi nu de mult, grăiţi-ne nouă, răspundeţi-ne nouă". Şi praful acesta,
care este înaintea ochilor voştri în mormânt, ţărâna aceasta pe care o vedeţi,
oasele acestea putrezite, viermii aceştia necuraţi, nu sunt trupurile acelea
ale tinerelor şi ale tinerilor pe care îi iubeaţi? Ţărâna aceasta este trupul
acela cu care vă îmbrăţişaţi şi pe care cu dragoste îl sărutaţi? Tina aceea
este faţa aceea pe care ziua şi noaptea fără saţiu o dezmierdaţi? Viermii
aceştia şi curgerea aceasta întinată este trupul acela cu care păcătuiaţi?
Vedeţi şi înfricoşaţi-vă că, atunci când, pe soţiile voastre lăsându-le, vă
desfrânaţi, atunci vă tăvăleaţi în tina şi în ţărâna aceasta. Cunoaşteţi că
toate mădularele lor sunt tină. Nu vă amăgiţi, o, tineri şi tinere fără de
minte, nepricepuţi şi fără de omenie. Este o judecată şi o răsplătire. Este
iad, este osândă fără de sfârşit, este întuneric neluminat şi este gheenă
nemângâiată şi este vierme neadormit şi este plâns netăcut şi este scrâşnire
neîncetată care nu caută la faţă şi sunt slujitori care nu iartă şi este
plângerea amară şi veşnică. Şi când toţi ne vom scula din morţi, stând
înainte, seamă ni se va cere. Şi înaintea Celui mare, înfricoşător Divan al
Judecătorului ne vom mărturisi. Când din Cer va veni să judece toată lumea, de
la răsăriturile soarelui până la apusuri, când glasul acelor înfricoşătoare
trâmbiţi va răsuna, când zidirea toată cu frică şi cu cutremur se va clătina şi
se va tulbura, când mormintele se vor deschide şi tot trupul se va scula, gol
şi supus. Când toată gura se va astupa şi toată limba se va mărturisi, când
râul de foc va curge pe dinaintea Judecătorului, Cel de care Daniil zice:
"Priveam până ce s-au pus scaunele şi a şezut Cel vechi de zile. Scaunul Lui pară de foc. Roatele Lui, foc arzând. Mii şi mii stau înaintea Lui şi
milioane de milioane Îi slujesc Lui.". Judecata a început şi cărţile s-au
deschis. Aceasta este ziua şi ceasul de care David zice: "Pentru ce să mă
tem în ziua cea rea?" Este ziua pe care Iov a blestemat-o, zicând:
"Să o blesteme pe dânsa Cel ce a blestemat ziua aceea, Cel care va nimici
pe chitul cel mare şi-l va birui, adică pe diavolul". De ziua aceea şi alt
Prooroc a zis: "Iată, vine Domnul şi cine va răbda ziua venirii Lui?"
Când Dumnezeu, arătându-se, va veni, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea, iar
împrejurul Lui vifor tare. Chema-va cerul de sus şi pământul ca să cearnă pe
poporul Său. Atunci tot trupul va sta înainte la acel divan înfricoşător ca un
osândit. Toţi legaţi, toţi goi, tremurând, tulburaţi, îngrijoraţi, socotind
fiecare ce va zice, ce va răspunde Împăratului împăraţilor, Domnului
Dumnezeului nostru. Unde vor fi acolo părerile împăraţilor, unde stăpânirea
dregătorilor, unde podoaba hainelor, unde caii cei cu frâul de aur, unde
sunetul arginţilor, unde desfătarea, unde benchetuiala, unde vor fi cei ce
mănâncă şi zic: "Să mâncăm şi să bem că mâine vom muri". N-aţi auzit
dumnezeieştile Scripturi, că va fi judecată şi răsplătire, care va plăti
fiecăruia după faptele lui? Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta:
"Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită
vouă de la întemeierea lumii!" Iar celor de-a stânga: "Duceţi-vă de
la Mine, blestemaţilor, în focul cel mai din afară, cel gătit diavolului şi
îngerilor lui". Se vor duce aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în
viaţa veşnică. Împăratului nostru, slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu