Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 30 martie 2014

Proloagele din 30 martie

Luna martie 30 de zile:
Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan, cela ce a scris Scara.
        Sfântul Ioan era, de fapt, din Palestina şi a trăit între anii 578-649. Iscusit la minte şi aplecat spre învăţătură, fericitul Ioan s-a îndeletnicit cu cartea, încă din copilărie, înainte de a intra în tagma călugărească. La vârsta de 16 ani însă, în fragedă tinereţe, se lepădă de toată slava lumească şi, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească lui Hristos şi oamenilor, vieţuind în mânăstire. Deci, la vârsta de 20 de ani, a fost tuns în călugărie, "mutându-se cu trupul în Sinai, iar, cu sufletul, în muntele ceresc" şi a fost încredinţat unui foarte bun avă, anume Martirie. Şi, a petrecut, mai întâi, 20 de ani sub povăţuirea acestui avă în viaţa de obşte a mănăstirii, apoi, după aceea, alţi 21 de ani, în viaţă pustnicească, în pustia Tola, la început, ca ucenic al lui Martirie, iar, după moartea acestuia, singur, şi, în sfârşit, ca povăţuitor al lui Moise, ucenicul său. Şi era Tola, ca la cinci stadii de biserica mănăstirii. Deci, petrecând patruzeci de ani în focul dragostei dumnezeieşti, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârşit învăţat, în toată înţelepciunea, şi dascăl al ştiinţelor cereşti, încât i s-a dat şi numele de Scolasticul, adică învăţatul, încă tânăr fiind, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Dar, cine este destoinic a arătat prin cuvânt ostenelile lui cele de taină, având rugăciunea părintelui său armă de apărare, pentru risipirea patimilor şi îmblânzirea cornului mândriei: Şi cine ar fi crezut că Sfântul poate avea şi vrăjmaşi? Deci, auzind el că-i învinuit de unii, că-şi pierde vremea în cuvântări deşarte, căutând lauda şi slava lumii, ori de câte ori, în Duminici şi în sărbători spunea un cuvânt de învăţătură fraţilor, Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg, nici un cuvânt, către nimeni, ostenindu-se singur la tăcere. Trecând anul, înfrânţi de umilinţa Sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat, cu lacrimi, să le ierte nedreapta învinuire şi să nu îngroape talantul înţelepciunii, ci să povăţuiască pe cei ce vin la dânsul. Şi Sfântul Ioan a rupt tăcerea şi, fără supărare şi cu umilinţă, propovăduia oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, după obiceiul lui cel dintâi. Şi, petrecând în neîncetată rugăciune şi în dragostea spre Dumnezeu, cea neasemănată, fiind plin de toată fapta bună, de mari arătări s-a învrednicit. Aşa, aflându-se o dată în chilia sa, şi cunoscând prin darul Sfântului Duh că ucenicul său Moise se odihneşte, furat de somn, sub o piatră mare ce sta să cadă să-l turtească, stareţul l-a izbăvit dintr-o moarte ca aceea, arătându-i-se în vis şi chemându-l afară din primejdia pietrei aceleia, care a şi căzut îndată. Deci, ajungând el în vârful faptelor bune şi toţi fraţii fiind uimiţi de iscusinţa lui, în toate împrejurările, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumină în sfeşnic, la dregătoria de egumen al fraţilor din Sinai. Nu se ştie câţi ani a trăit ca egumen, nici când a fost sfinţit preot, dar, ceea ce se ştie bine este că Sfântul Ioan n-a plecat în veşnicie din lumea aceasta vremelnică, înainte de a ne lăsa, la cererea prietenului său Ioan, egumenul din Rait, minunata şi plina de înţelepciune carte nemuritoare, a dumnezeieştilor suişuri duhovniceşti, ce se cheamă "Scara". De la cartea aceasta vestită, marele stareţ îşi trage numele de Ioan Scărarul. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, 
pe care a mântuit-o Sfântul Macarie, că era nemilostivă
         O oarecare fecioară din Alexandria, cu numele Mononia, se călugărise, din tinereţile sale, şi arăta cu chipul că era smerită, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginţi. Că iubea bogăţia şi aduna aur şi niciodată nu da milostenie, din averea ei, nici la străini, nici la săraci, nici la văduve, nici la călugări. Însă avea o nepoată de soră căreia, noaptea şi ziua, îi făgăduia bogăţia sa, ca una ce căzuse din cereasca dragoste. Că lucru de înşelăciune al diavolului este ca, adică, să ţie cineva avere şi să nu facă milostenie la săraci. Că diavolul nu ne lasă să ne îngrijim de suflet, ci, mai mult, ne învaţă să asuprim pe cei săraci şi pe aproapele, şi să trecem cu vederea pe tată şi pe mamă, să ne asemănăm ucigaşilor. Că, de multe ori, şi pe călugări îi sfătuieşte să se îngrijească de rudenii şi să le adune avere, iar la săraci milostenie să nu facă, cu adevărat, spre pierzare păstrând-o pe ea. Că, dacă cineva, din înţelegere duhovnicească şi cu darul lui Dumnezeu se porneşte, mai întâi, a se îngriji pentru sufletul său, iar, după aceea, începe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, nu poate cânta împreună cu David, întru frica lui Dumnezeu, zicând: "Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său" (Ps. 23, 3-4). Pentru că aceia, cu adevărat, în deşert îşi iau sufletul lor, parându-li-se că au murit cu trupul, fiindcă lucrul cel duhovnicesc cu lenevire îl fac, iar pentru trup, în tot chipul se silesc. Deci, pe această fecioară ce se numea Mononia, vrând să o facă milostivă şi să o întoarcă de la averea ei cea covârşitoare, Sfântul Macarie presbiterul, iconomul săracilor, al şchiopilor şi purtătorul lor de grijă, ca unul, care, în tinereţe, fusese lucrător de pietre scumpe, a zis către Mononia: "Pietre nepreţuite, smarald şi iachint a adus la mine cineva şi nu ştiu, ori sunt furate, ori cumpărate, nu pot spune, pentru că sunt mai presus decât preţul cerut. Şi le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni şi prea potrivite sunt spre împodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a căzut, cu toată osârdia, la picioarele lui, zicând: "Rogu-mă ţie, să nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Să mergi, stăpâna mea, singură în casa mea şi să le vezi." Iar ea n-a vrut să meargă, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicând: "Ia-i pe aceştia, rogu-mă ţie, că eu nu voi ieşi din chilie şi nu vreau să văd pe omul acela care le vinde." Deci, luând de la dânsa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinţă săracilor. Şi a trecut câtăva vreme; însă, fiindcă avea mare cinste, în Alexandria, iubitorul de Dumnezeu şi milostivul stareţ, fecioara se sfia ca să-i aducă aminte. Iar, mai în urmă, l-a întâmpinat pe el la biserică şi i-a zis: "Ce porunceşti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat preţul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua în care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la preţul pietrelor şi, de voieşti ca să le vezi pe ele, să mergi în căsuţa mea, că acolo se află pietrele şi să vezi de-ţi vor plăcea, iar de nu, îţi vei lua aurul tău." Şi a venit Mononia, bucurându-se. Şi erau în casele acelea, în cele de sus, bărbaţi, iar în cele de jos, femei. Deci, venind în casa lui, i-a zis ei Sfântul: "Ce voieşti să vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voieşti." Şi a suit-o pe ea în casele de sus şi i-a arătat ei pe şchiopi, pe orbi şi pe slăbănogi şi i-a zis: "Acesta este iachnitul." După aceea, a pogorât-o pe ea în casele de jos şi i-a arătat ei femeile, zicându-i: "Iată, acesta este smaraldul. Şi socotesc că nu se află nimic mai scump şi mai cinstit decât acestea, de-ţi sunt plăcute şi ţie, iar de nu, să-ţi iei aurul tău." Deci, după ce s-au făcut acestea aşa, s-a întors fecioara foarte necăjită. Şi, intrând în casa ei, de necazul cel mult a căzut în boală, că nu pentru Dumnezeu făcuse lucrul acesta, ci, fără voie, de stareţ amăgită fiind. Şi în boala aceea, aproape de moarte ajungând şi foarte slăbită fiind, s-a văzut pe sine, în vis, în locurile cele de osândă: de o parte, întru întunericul cel mai din afară, iar de alta, în focul cel nestins şi la viermele cel neadormit şi s-a înfricoşat. Iar un oarecare bărbat luminos i le arăta ei pe acestea şi-i zicea: "Vezi ? Dintru această osândă te-a izbăvit pe tine Cuviosul Macarie, care ţi-a cumpărat ţie pietrele acelea, iachnitul şi smaraldul." Deci, ea, ca din somn deşteptându-se, din boală s-a trezit şi mult mulţumea stareţului. Iar, după aceea, s-a făcut fecioara foarte milostivă spre săraci. Dumnezeului nostru, slavă !

Niciun comentariu: