![[2409.jpg]](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPTS-5pi-RfSjQLmjtV7kyzxlqAw2dCrorqCVY0OkxiYVFH-lQSaUal5XwXJnbHjF3IMlWfL07g2vJAL6ApLb-dDE4vSRrMvWNHxPI6NzhDjMecTvp71rXdNvTCXyPEZALAkvdT-TgeLs/s1600/2409.jpg)
Viaţa Sfântului Siluan Athonitul
Cuviosul
Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de
ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete.
Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă
înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică. Încă de mic copil,
Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare
să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi
minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon
şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi
n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc." De îndată ce şi-a dat
seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea
lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală.
Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi
eşti liber să te duci." Această stare excepţională a durat trei luni, după
care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă
asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului
divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă
fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău
din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea
acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă.
Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii
Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii,
Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l
ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea
serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să
meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi
a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de
tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută
serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii
imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a
fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă,
Sfântul Munte Athos(unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului
militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat
căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea
Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în
cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi
acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele
Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi
oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment
de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a
"Sfântului Mucenic Pantelimon"(Russikon). Introdus în tradiţia
seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică,
posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi
ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii
lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii
Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la
sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă
unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâşieri lăuntrice,
într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii,
încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu -
fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă
aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul
"Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei
Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut
de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i
mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de
moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc
încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui
Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi
al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea
mea" spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon
trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de
sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină
intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească;
pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde
harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon
(devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea
incredibile. Păstrându-şi "ascultarea" de econom(responsabil
administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai
adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă(15 ani !) de alternări
continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri
demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o
înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din
nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu
inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei
mândri suferă pururea din pricina demonilor". "Doamne, zice atunci
Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Şi din nou,
în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: "Ţine mintea ta în iad
şi nu deznădăjdui." Începând din acel moment sufletul său a înţeles că
locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima
noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al
umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în
nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face
să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte
Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui
Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă
încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar,
sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului,
"şi nu deznădăjduieşte". Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de
foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai
înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare,
Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii
duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine
compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi
însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile
timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru
"întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi
iubire îl îndeamnă pe Siluan să-şi aştearnă în scris experienţa interioară,
extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii
săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul
Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârşitul pământesc al
Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca
întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid,
senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie
să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în
timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. Prin Viaţa sfântă şi
însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii
strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde.
Probabil - cum spunea Părintele Sofronie(Saharov) într-una din cărţile sale -
ultimul... "Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele
său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând:
"Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui
Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile
sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat:
"Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru
s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea
unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu
totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă
mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita
privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare,
plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor
scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire
nesfârşită, nepătrunsă..."
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu