Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

luni, 22 iulie 2019

Proloagele din 19 iulie

[1907.jpg]
Luna iulie în 19 zile: pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Macrina, 
sora marelui Vasilie (+380)
           Sfânta Macrina a fost sora, mai mare, a Sfântului Vasilie cel Mare, al lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie de Nyssa. Din tinereţe, şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumuseţea trupului şi cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar le-a fost logodna prea scurtă, de vreme ce logodnicul ei s-a întâmplat de a murit. Au venit mulţi alţii să o ia, însă Fericita şi-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici, ca o a doua mamă, de vreme ce cu toţii erau zece fraţi şi surori. Şi se nevoia şi cu dumnezeieştile Scripturi, ca una ce se sârguia să îndrume pe fraţii ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească "o şcoală de fapte bune." Împreună cu fratele său, Sfântul Vasilie, au întemeiat, apoi, două mânăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, condusă, una, de Sfântul Vasilie cel Mare, iar alta, de femei, unde era egumenă Macrina, care, după moartea mamei sale, şi-a împărţit averea săracilor. Şi a trăit fericita aşa, cu multă cuviinţă şi sihăstreşte, în rugăciuni şi câştigându-şi, prin muncă, cele de trebuinţă, până la cea din urmă suflare a ei. Cercetând pe sora sa, în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie de Nyssa, a găsit-o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o scândură. Şi sărăcia în mănăstirea fecioarelor era aşa de mare, încât deabia s-a găsit un văl învechit, spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus-o la mormânt. Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia sa de episcop. În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut şi multe minuni, dând tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor, cu rugăciunile ei. Şi a murit Fericita, în anul 380, şi a fost îngropată în biserica "Celor patruzeci de Mucenici", alături de mormântul maicii sale, iar pomenirea ei se face, în toţi anii, la 19 iulie. Dumnezeului nostru slavă!

Aflarea moaștelor Sfântului Serafim de Sarov

         Moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane si familia regala a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie (1 august) 1903.

Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase. 
  Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos. 
  
 La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus. 
  
 După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate. 
  
 
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea. 
  
 
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfîntul Munte", gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului. 
  
 
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. 
  
 
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima. 
  
 
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică. 
  
 
Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. 
  
 
Cum războiul gîndurilor se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor. 
  
 
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. 
  
 În starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag. 
  
 
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere. 
  
 
Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie). 
  
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mîngîietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer. 
  
 
La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare. 
  
 După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii. 
  
 Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor. 
 
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. 
  
 
Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. 
  
 
A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mînăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor. 
  
 
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea evenimentelor. 
  
 
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune". 
  
 
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere: 
  
 
"Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". 
  
 
"Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). 
  
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă. 
  
 
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire. 
  
 
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea". 
  
 
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.

       Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperind-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

    Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. 
  
 La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-le: "Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte. 
  
 
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor. 
  
 
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. 
 
Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. 
  
 
Sfintele moaste ale Sfântuuli Serafim de Sarov au fost gasite la St Petersburg, într-un depozit al unui muzeu, după anul 1990. Astazi, Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo ( 10 km de Sarov).

Întru această zi, cuvânt al monahului Petru
             Să fim următori Sfinţilor, adică trăind precum au petrecut ei în viaţa aceasta, în foame şi sete, în frig şi sărăcie. Şi s-au sfârşit prin foc şi prin sabie şi s-au nevoit cu tot felul de ispite. Aşa şi noi, până la moarte, să ne asemănăm lor. Orice voiţi, totdeauna cu credinţă să cereţi. Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca neîncetat să vă rugaţi, fără mânie şi îndoială. Pentru că fiecare gând străin desparte mintea de Dumnezeu. Că toată nevoinţa diavolului este să despartă şi să surpe mintea de la Dumnezeu şi să o împreuneze şi să o întocmească cu gânduri spurcate, dar să ne ferim de gândurile pe care le strecoară el în inima oamenilor. Pentru că măscăriciul şi vechiul zugrav, diavolul, pe toate le preface: uneori, adică, în străluciri, iar, alteori, arătând chipuri, feţe şi fapte necuvioase. Şi ticălosul de om, stând într-un loc, i se pare amăgindu-se, că este în altă parte şi că vede pe cineva şi că ar vorbi cu el de faţă şi că pune la cale fapte care sunt, toate, înşelăciune diavolească. Deci, dator este omul să-şi întărească şi să-şi păzească mintea şi s-o înfrâneze şi tot gândul şi toată lucrarea să-şi cerceteze, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a ridicat păcatul lumii, ca unde stă trupul, acolo să-i fie şi mintea, ca, între inima oamenilor şi Dumnezeu, să nu se afle nimic altceva, ca un zid sau gard, care ar întuneca inima. Ci, numai cu însuţi Domnul să vorbească. Că nu este cu putinţă cuiva să câştige Împărăţia Cerului, dacă nu se va lepăda, mai întâi, de voia sa, şi de nu va face, în frica lui Dumnezeu, cele poruncite lui. Precum şi Hristos zice: "N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Celui ce M-a trimis." De care voie, cineva, dorind şi pătimind şi răbdând, i se socoteşte lui răstignire şi se face fiu al învierii şi al vieţii veşnice. Fericit este omul cel ce rabdă ispite, pentru că, destoinic făcându-se, va lua neveştejita cunună a măririi. Deci, astfel de făgăduinţe auzind, îndeletniciţi-vă de-a pururea şi vă sârguiţi spre Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. Şi nimic alta să nu cereţi în afară de milă de la Domnul slavei, căci aceasta vă este destul vouă. Însă, căutând mila, cu smerită inimă să o cereţi şi, încă, să vă rugaţi de dimineaţa până seară, iar, de este cu putinţă, şi toată noaptea să ziceţi neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"
Întru această zi, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie, 
care este bună şi după moarte
           Cu putinţă este a plăcea lui Dumnezeu prin milostenie, încă şi la suflarea cea mai de pe urmă, dar nu aşa cum este în viaţă. Dar se poate oare? Cu adevărat, se poate. Cum, şi în ce fel? Dacă şi atunci, la moarte, împreună cu toţi moştenitorii tăi, vei scrie, în testament şi pe Hristos şi-I vei da şi Lui, parte din averea ta. De nu L-ai hrănit pe El când trăiai, măcar acum, când pleci din viaţă să faci aceasta. Şi când, iată, nu mai eşti stăpân pe averea ta, dă-i Lui partea ta, măcar atunci. Dezleagă-ţi vătămarea neomeniei. Căci ce fel de milă vei dobândi tu, care, când trăiai, nu L-ai hrănit? Şi vrând, iată, să te duci la El, oare, nu voieşti, nici cu puţine lucruri măcar, să-L dăruieşti pe El? Voieşti să te faci vrăjmaş al Lui şi pizmaş, pentru că nu-i dai Lui nici pe acelea pe care El ţi le-a dat şi cu care tu, acum, nu mai ai trebuinţă? Că mulţi oameni au murit năpraznic, iar ţie ţi-a dăruit Dumnezeu zile, ca să-ţi rânduieşti averea ta şi, ale casei tale, toate, să le îndreptezi. Ce răspuns vei da de vreme ce, nici măcar prin acest dar, primit de la El, şi nici silit de moarte, nu voieşti să fii iubitor de oameni? Dacă n-ai făcut, în viaţa ta vreun folos sufletului tău, măcar acum la moarte, să-ţi faci ţie vreun bine, iar dacă nici acuma, nu-ţi vei face, apoi, cine va putea să-ţi ajute ţie, când vei fi judecat? Când erai în viaţă, ca un nemuritor te ţineai de averea ta; deci, măcar acum, să te lepezi de năravul cel rău, că, iată mori. Încă mai vreau să-ţi spun, deşi greu îţi este a auzi şi te cutremuri, însă, este nevrednic să-ţi spun, că, adică, între slugile tale să numeri pe Stăpânul. Când, acum, vei ierta pe slugile tale, iartă şi pe Hristos; şi din foamete şi din nevoi, din temniţă şi din toată golătatea, slobozeşte-L. Oare, nu te înspăimântezi, auzind, aici, cele ce s-au zis? Iar când te vei duce acolo, mult mai amare, decât acestea, vei auzi şi osânda cea nesuferită vei lua. Ce vei zice şi la cine vei scăpa şi pe cine vei chema în ajutorul tău? Oare, pe Avraam? El nu te va asculta. Pe moşul tău, sau pe tatăl tău? Nici aceştia nu vor putea să te izbăvească pe tine, chiar sfinţi de ar fi. Chiar dacă, până acum, ai fost crud şi nemilos, măcar acum, fie-ţi milă de ceata celor ce cer şi te roagă pe tine; şi vei câştiga milă de la Dumnezeu. Iar, dacă nici de aceia nu ţi-e jale, măcar pentru bunătăţile cele făgăduite ţie, să dai milostenie. Ce milă vei lua, dacă, după atâtea sfătuiri, treci cu vederea pe cel ce are trebuinţă? Cu adevărat, îţi zic ţie, miluieşte, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu, a Căruia este slava în veci! Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
           Zicea ava Foca, din chinovia lui ava Teogniu cel dintâi, Ierusalimiteanul: "Şezând eu în Schit a venit la chilii un ava Iacov, mai tânăr, care avea, ca tată trupesc şi sufletesc un acelaşi ava. Dar chiliile au două biserici, una a ortodocşilor, unde se şi împărtăşea, şi una a dezbinaţilor. Deci, fiindcă ava Iacov avea darul smeritei cugetări, era iubit de toţi, şi de cei ortodocşi şi de cei dezbinaţi, pentru aceea, îi ziceau lui ortodocşii: "Vezi ava Iacov, să nu te amăgească cei dezbinaţi şi să te tragă la împărtăşirea lor". Asemenea, încă, şi dezbinaţii îi ziceau lui: "Să ştii, ava Iacov că, împărtăşindu-te cu cei ce cred în două firi îţi pierzi sufletul tău, că sunt nestorieni şi asupresc adevărul". Iar ava Iacov, fără de răutate fiind, temându-se de cele zise lui din amândouă părţile şi nedumirindu-se, a ales a se ruga lui Dumnezeu. Deci, s-a ascuns în chilia sa, care era afară de lavră, la loc liniştit, îmbrăcându-se cu hainele cele de îngropare ale lui, ca şi cum voia să moară. Că părinţii egipteni au obiceiul să păstreze, până la moarte, levitonul şi culionul, cu care iau sfântul chip, şi se îngroapă cu ele, îmbrăcându-le numai Duminică la Sfânta Împărtăşanie, şi strângându-le îndată, după aceea. Mergând, dar, la chilia sa, se ruga lui Dumnezeu şi, slăbind de post, a căzut la pământ şi a rămas zăcând. Şi multe, zicea, că a pătimit, în zilele acelea, de la draci, mai ales cu mintea. Iar, după ce au trecut patruzeci de zile, a văzut un copil, care a intrat la el vesel, şi i-a zis: "Ava Iacov, ce faci aici"? Şi, îndată, luminându-se şi luând putere din vederea aceea, i-a zis: "Stăpâne, Tu cunoşti ce am. Unii îmi zic: "Nu lăsa Biserica", iar ceilalţi îmi zic: "Te înşeală cei ce cred în două firi". Şi eu nedumerindu-mă şi neştiind ce să fac, am ales lucrul acesta. Şi, i-a răspuns lui Domnul: "Unde eşti, bine eşti". Şi, îndată, după cuvântul acesta, s-a aflat ava Iacov înaintea uşilor sfintei biserici a ortodocşilor celor soborniceşti."
       Zis-a, iarăşi, ava Foca: "Mutându-se în Schit, ava Iacov a fost mult ispitit de demonul desfrânării. Şi, fiind aproape de a se primejdui a venit la mine şi mi-a spus cele despre sine. Şi mi-a zis: "De luni, mă duc la cutare peşteră. Dar, te rog, pentru Domnul, să nu spui nimănui, nici tatălui meu. Ci numără patruzeci de zile şi, când se vor împlini te rog să vii la mine, aducând Sfânta Împărtăşanie. Şi de mă voi afla mort, îngroapă-mă. Iar, dacă încă viu voi fi, să mă împărtăşeşti cu Sfintele Taine". Deci, auzind eu acestea de la dânsul, după ce s-au împlinit patruzeci de zile, luând Sfânta Împărtăşanie şi pâine curată şi puţin vin, m-am dus la el. Şi, numai cât m-am apropiat de peşteră, am simţit un miros urât. Şi am zis, în sinea mea, că s-a odihnit, fericitul. Şi, intrând la el, l-am găsit aproape mort. Şi, dacă m-a văzut, făcând puţin semn cu mâna dreaptă, pe cât putea, arăta, prin clătinarea mâinii, că întreabă de Sfânta Împărtăşanie. Iar eu am zis: "O am". Deci, am vrut să-i deschid gura, dar îi era încleştată. Şi, nepricepându-mă ce să fac, am ieşit în pustie. Şi am găsit un lemnişor, din crâng, şi, mult ostenindu-mă, am putut să-i deschid gura puţin. Şi am turnat din Cinstitul Trup şi Sânge, pe cât s-a putut, fărâmându-L, mărunt. Şi a luat el putere din împărtăşania cu Sfintele Taine. Peste puţin, înmuind câteva firimituri, din pâinea cea de obşte, i le-am adus la gură. Şi, după puţin, iarăşi altele, pe câte putea să ia. Şi aşa, prin darul lui Dumnezeu, după o zi, a venit cu mine, mergând la chilia lui şi scăpând, cu ajutorul lui Dumnezeu, de patima cea prăpăditoare a desfrânării. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:

Niciun comentariu: