Proloagele din 7 ianuarie

 

Luna ianuarie în 7 zile: Soborul Sfântului Prooroc,  Mergãtorului înainte şi Botezãtorului Ioan.           

        Ziua de astăzi, a doua zi după Botezul Domnului, este închinată preamăririi Sfântului Ioan Înaintemergătorul, ca unul care, botezând pe Mântuitorul în Iordan, a descoperit cel dintâi lumii, după semnul care i s-a dat de sus, că Domnul Iisus este cu adevărat Mesia, Marele Trimis al lui Dumnezeu, Mesia Cel aşteptat de toată lumea şi de noi, să vină să ne cureţe, să ne sfinţească, să ne lumineze, să ne primească viaţa şi fiinţa noastră de oameni, mereu şi de-a pururea şi să ne mântuiască. Dar Sfântul Ioan a fost Prooroc şi un Înaintemergător faţă de Mântuitorul Iisus, în toată viaţa şi strădania lui. Mai întâi, Sfântul Ioan este pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naştere minunată şi vestit de înger (Luca1,17,76); apoi, încă de foarte tânăr, el este un Prooroc al pocăinţei. El iubeşte înfrânarea şi viaţa aspră din pustia Iordanului. Aici trăieşte el, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan, pe cei care cred în el (Luca 3,1-6; Matei 3, 2-6); predica lui era: schimbarea vieţii; întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu Dumnezeu, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: "Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor"(Matei 3,2). El este cel dintâi care face ceea ce predică, prin înfrânarea şi viaţa grea pe care o duce. Îmbrăcat în haină aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin(Matei 3,4; Luca 7,33), hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere sălbatică, ca un adevărat înger în trup, cum îl arată unele icoane; Botezul lui Ioan nu este botezul nostru al creştinilor. El însuşi face deosebirea între cele două botezuri: "Eu vă botez cu apă spre pocăinţă. Mesia va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, spre mântuire(Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, şi pentru botezul său, cere "roadă vrednică de pocăinţă"(Matei 3,8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe făţarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea "pui de viperă" (Matei 3,7); atât de mare faimă de prooroc al Domnului îşi atrăsese Ioan, că mulţi se întrebau: "Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?" Iar Ioan le răspundea: "Nu sunt eu Hristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Sunt solul trimis să gătesc calea înaintea Lui, Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L ştiţi, Care este mai mare decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Şi tocmai pentru aceasta am venit, botezând cu apă, ca El să fie cunoscut în Israel"(Ioan 1,31); Mântuitorul Însuşi cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Prooroc al Domnului. Vorbind despre Ioan, Mântuitorul spune: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Un prooroc? Da, vă spun, dar şi mai mult decât un prooroc. Adevăr vă spun că, între cei născuţi din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezătorul"(Matei 11,7-11). Iar dovada cu fapta este că Iisus S-a lăsat botezat de Ioan, în Iordan. În toată Evanghelia, dealtfel, Ioan este pentru Mântuitorul, un martor al lui Dumnezeu, de mare încredere; momentul de culme, din viaţa Sfântului Ioan a fost, însă, acela când, botezând, Ioan descoperă, în sfârşit, printre oamenii din vremea lui, pe Hristos-Mesia, în Persoana Domnului Iisus, după semnul ce i s-a încredinţat: "Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, mărturiseşte Ioan, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Peste Care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acela este Fiul lui Dumnezeu(Ioan 1,32-34). E ceasul din viaţa Sfântului pe care-l prăznuim astăzi, la 7 ianuarie. E ceasul când Ioan înţelege că, la Botezul său în Iordan, Domnul Iisus Hristos este, de fapt "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii"(Ioan1,29), Care S-a botezat, adică, pentru noi, El fiind fără de păcat; dar, însăşi slujirea Sfântului Ioan faţă de Mântuitorul, din clipa aceasta, se schimbă şi se face o fierbinte dăruire pentru Domnul Iisus, până la jertfă. Aşa, pe doi din cei mai buni ucenici ai săi, Sfântul Ioan îi îndeamnă să se ducă şi să urmeze pe Domnul Iisus(Ioan,1,35-40). Iar, când câţiva din ucenicii săi încearcă să deştepte o pornire de invidie în inima învăţătorului lor, faţă de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălţime de suflet, le răspunde: "Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus decât toţi. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez".(Ioan,3,27-31); şi, iată, acum, şi sfârşitul. În lupta lui pentru trezirea sufletelor, Sfântul Ioan Botezătorul nu putea să nu se întâlnească şi cu păcatul cel mai scandalos din ţara sa: regele Irod Antipa îşi izgonise legiuita soţie şi trăia acum cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Ioan îi zicea: "Nu se cade, rege, să ai femeie pe soţia fratelui tău"(Marcu 6,18). Dar mânia Irodiadei nu dormea. Mai întâi, ea a căpătat de la Irod, arestarea lui Ioan şi întemniţarea lui la Maherus, dincolo de Iordan. La ospăţul din ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei, însă, a dansat atât de plăcut, că regele i-a făgăduit că-i va da orice-i va cere. Şi, astfel, prin fiica sa, Irodiada a avut pe tipsie, de la rege, capul marelui Prooroc. Prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.    

Întru aceastã zi, istorisire a Sfântului Teodor, episcopul Edesei,  despre un stâlpnic minunat din acea cetate.         

        A fost în Edesa un oarecare stâlpnic şi acesta a venit la Sfântul Teodor, episcopul din aceeaşi cetate, şi l-a întrebat pe el, zicându-i: "Duhovnicescule părinte, câţi ani ai de când vieţuieşti pe acest stâlp? Şi, care este lucrul pustnicirii tale, să nu ascunzi de mine, pentru Domnul ?" Iar bătrânul, suspinând din adâncul inimii şi de lacrimi cuprinzându-se, i-a răspuns: "Pentru certarea Domnului, îţi voi libera ţie, însă tu să nu spui nimănui, până ce Domnul mă va slobozi pe mine din viaţa aceasta. Eu, în zilele tinereţelor mele, lepădându-mă de lume, împreună cu fratele meu cel mai mare, slujind în mânăstire ca la trei ani, am dorit să fim la linişte. Şi, cu sfatul duhovnicescului nostru părinte, am ieşit la pustietate şi am aflat peşteri, nu departe unul de altul, şi acolo pustniceam, numai cu verdeţuri hrănindu-ne, iar sâmbăta şi duminica, împreună ne rugam şi din verdeţuri, la un loc, gustam şi iarăşi ne despărţeam. Însă, îngerii lui Dumnezeu, ne mângâiau pe noi. Iar într-o zi, umblând prin pustie, osebiţi unul de altul, şi adunându-ne verdeţuri, am văzut pe fratele meu stând în uimire şi cu semnul crucii însemnându-se pe sine, apoi sărind locul acela, fugind şi intrând în peştera sa. Iar eu, mirându-mă de săritura şi fuga lui cea iute, m-am dus la acel loc să cunosc ce rău a văzut fratele meu, de a fugit. Şi am văzut o grămadă de aur vărsată şi, făcând rugăciune şi dezbrăcându-mi mantia, am luat aurul şi abia l-am dus pe el în peştera mea, dar fratelui meu nu i-am spus. Apoi, m-am dus în cetate şi am cumpărat o casă bună şi am zidit biserică şi am făcut mânăstire şi am adunat patruzeci de călugări şi casă de îngrijire a bolnavilor am făcut. După aceea, aflând un bun gospodar, l-am pus pe el egumen şi am dat toate în mâinile lui şi ca la o mie de galbeni, iar o mie am împărţit-o săracilor şi nu mi-am lăsat mie nici un galben. Deci, lăsând pace egumenului şi sărutând pe fraţi, m-am dus în pustie să caut pe fratele meu. Dar mi-a venit mie un gând de mândrie că, adică, fratele meu n-a putut să gospodărească bine bogăţia ce o aflase, iar eu lucru bine primit la Dumnezeu am făcut. Şi văzând peştera fratelui meu, mă tulburam cu gândurile mândriei, socotindu-mă pe mine mai bun decât dânsul. Şi iată a venit la mine îngerul cel ce umbla împreună cu mine de la început şi, căutând la mine cu ochi mânios, mi-a zis: "Pentru ce te mândreşti? Îţi spun ţie, că toată osteneala ta, de atâta vreme, la zidirea bisericii şi a mănăstirii şi la toate cele câte le-ai făcut, nu se aseamănă cu săritura fratelui tău, când a sărit pe deasupra grămezii celei de aur pe care o aflase. Că nu peste aur a sărit, ci peste prăpastia bogatului, din Evanghelie, a sărit(Luca 16,26), că şi Lazăr cel sărac a venit uşor la locul unde stă Avraam. El s-a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Drept aceea, fără de asemănare, mai înalt decât tine este, iar tu nicidecum nu vei ajunge la locul lui, măcar că te crezi adevărat pustnic. Ci, iată, nu vei vedea faţa lui în toată viaţa ta, nici împreună-petrecerea cu mine nu o vei dobândi, până ce vei îmblânzi pe Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu sfărâmare de inimă şi atunci mă vei vedea pe mine şi te vei mângâia." Acestea zicându-mi, s-a făcut nevăzut de la ochii mei. Iar eu, sârguindu-mă, am ajuns la peştera fratelui meu, însă n-am putut să-l văd pe el şi am strigat, tânguindu-mă şi smerindu-mă, până ce n-am mai putut plânge. Deci, şapte săptămâni am plâns în pustia aceea, rugând pe sfântul înger ca să se milostivească spre suspinarea şi plânsul meu. Iar întru a şaptea zi a săptămânii a şaptea, mi-a venit un glas, zicându-mi: "Se cade ţie să mergi în cetatea Edesei şi să te sui pe stâlpul cel aproape de biserica Sfântului Gheorghe şi acolo să te pocăieşti, până ce se va milostivi spre tine Domnul." Şi plângând, am venit patruzeci de zile până aici şi pe acest stâlp suindu-mă, m-am liniştit. Şi timp de patruzeci şi nouă de ani stând aici, cu multe gânduri m-am luptat, iar în anul al cincizecilea, spre seară târziu, într-o sâmbătă, o lumină dulce mi-a strălucit în inima mea şi mi-a gonit întunericul cel pătimaş, apoi toată noaptea cu lacrimi am privegheat. Iar în ceasul al treilea din zi, Duminică fiind, s-a făcut glas către mine de la înger: "Pace ţie şi mântuire!" Iar eu, mângâiat cu inima, am căzut cu lacrimi, zicând: "Pentru ce m-ai lepădat de la faţa ta şi de fratele meu m-ai despărţit? Şi iată zac, de multe ispite fiind cuprins." Iar îngerul, apucându-mă de mână, m-a ridicat pe mine şi mi-a zis: "Pentru gândul tău, m-am depărtat de la ochii tăi, de vreme ce ai defăimat pe fratele tău, dar nu te-am părăsit, păzindu-te pe tine, precum mi-a poruncit mie Dumnezeu. Iar, acum, că te-ai smerit, şi-a adus aminte de tine Dumnezeu şi mi-a poruncit mie ca să fiu cu tine şi în veacul acesta şi în cel viitor. Încă, iată, ţi-a dăruit ţie Dumnezeu un dar, ca să vezi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi. Viu este şi fratele tău, dar numai în veacul cel de acolo te vei vedea cu dânsul." Deci, din ziua aceea, părinte, văd îngerii şi gonesc duhurile cele viclene. Iar, dacă văd pe vreun om drept, apoi îngeri luminaţi sunt de amândouă părţile lui, iar dracii stau departe, neîndrăznind să se apropie de el. Dacă este sărac, apoi mare este darul lui Dumnezeu spre dânsul. Iar dacă vreun bogat şi păcătos trece pe lângă mine, văd câte o turmă de draci pe lângă el, iar sfântul lui înger, stând departe, se mâhneşte de pierzarea lui; dar când voiesc dracii să piardă sufletul omului aceluia, nu-i lasă pe ei îngerul, ci sabie goală având, îi goneşte pe ei. Deci, văzându-le eu, de cei drepţi mă bucur, iar de cei păcătoşi mă mâhnesc şi Îl rog pe Dumnezeu ca să se întoarcă ei de la păcate şi să se facă mai buni prin pocăinţă. Pentru că aşteaptă Bunul Dumnezeu întoarcerea şi pocăinţa păcătosului şi-i dăruieşte lui adăugire de viaţă, până ce fiecăruia i se sfârşeşte vremea hotărâtă a vieţii lui." Deci, aceste cuvinte de suflet folositoare au vorbit toată noaptea sfântul episcop, împreună cu cuviosul stâlpnic şi s-a dus episcopul de la bătrân, bucurându-se că s-a învrednicit să afle pe un bărbat ca acela. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.   

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage07Ian.shtml http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie07.htm