.
Luna ianuarie în 10 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Grigorie, episcopul din Nyssa (+396)
Acest Sfânt Grigorie era frate mai tânăr, după trup, cu Sfântul Vasilie cel Mare. Şi-a făcut învăţătura cărţii la şcolile din oraşul său, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoaştere şi prin marea putere a gândirii şi a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintâi mare dascăl, părinte şi teolog slăvit al vieţii duhovniceşti ortodoxe. În tinereţea sa, a fost o vreme când a intrat în slujba bisericii, în treapta de citeţ, dar, în loc să rămână în biserică el s-a făcut profesor. A fost căsătorit cu fericita Teosva, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: "podoaba Bisericii, frumuseţea lui Hristos şi cea cu adevărat sfântă soţie de preot", fiind ea diaconiţă a Bisericii, iar Sfântul Grigorie, bărbatul ei, fiind preot. Şi murind Teosva, pe vremea împăratului arian Valens, Sfântul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele său Grigorie la lupta cu cea din urmă mare înfruntare a arianismului contra Bisericii: l-a făcut episcop şi i-a încredinţat scaunul cetăţii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seamă, dar Sfântul Vasilie voia oameni cu o credinţă ortodoxă neşovăielnică în jurul său: "Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun", zicea el. Şi, în această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit din scaunul său vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au făcut credincioşii, când s-a întors, arată cât era de iubit de păstoriţii săi. A fost însărcinat de Sinodul din Antiohia să meargă în Arabia şi Palestina, ca să aducă pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, statornicind credinţa în Duhul Sfânt. E vremea când legătura cu el era un semn de ortodoxie. Scrierile sale au făcut din el un "Părinte al părinţilor" şi un "stâlp al Ortodoxiei", fiind scrieri de temeinică putere de gândire ortodoxă şi de înaltă trăire lăuntrică, precum: "Marea Cateheză", "Facerea omului", "Viaţa lui Moise", "Cântarea Cântărilor", "Fericirile", "Aşezământul creştinesc". S-a mutat la Domnul către anul 400, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri.
episcopul Melitinei (+601).
Acest plăcut lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe când împărăţea Iustin cel Tânăr (565-578), din părinţi credincioşi, Teodor şi Evdochia şi, străbătând învăţătura cărţii, s-a însurat. Însă, degrabă, mutându-se soţia lui din viaţa aceasta, îndată s-a îndreptat spre duhovniceasca filosofie şi, lăsând lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, îşi petrecea viaţa sa în pustnicie. Voind însă Dumnezeu, la treizeci de ani ai vieţii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Şi era păstor nu numai turmei sale, ci şi altor popoare era luminător şi ajutător, iar, pentru împărăţia grecească foarte trebuitor, ca un purtător de grijă al binelui celui de obşte că, de multe ori, era trimis de împăratul Mauriciu (582-602) în Persia, în slujba poporului; tot aşa şi lui Cosroes i-a fost mijlocitor, în împărăţia perşilor şi, de multe ori, întăritor aşezămintelor celor de pace între greci şi între perşi. Iar când stăpânitorul Vâram s-a ridicat contra lui Cosroes şi se întinsese, cu îndrăzneală, până şi la vrednicia împărătească din Persia, pe acela l-a surpat din stăpânire şi l-a făcut supus şi birnic grecilor. Şi era iubit prieten împăratului Mauriciu, de la care dăruit fiind cu mult aur şi averi, pe toate acestea le-a împărţit la sfintele biserici şi la casele de oaspeţi, spre hrana săracilor. Şi, venind în Constantinopol, a trecut la Împăratul Ceresc, din cele de aici. Şi cinstit a fost trupul lui de sobor împărătesc şi bisericesc şi a fost adus întru a sa cetate, Melitina. Şi mult bine a făcut în viaţă şi după mutarea sa, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinţi Pãrintelui nostru Marcian, preotul şi iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474).
Pe când împărăţeau Marcian şi Pulheria (450-457), a înflorit cu bunătăţile în Constantinopol, preaminunatul bărbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din părinţi credincioşi fiind şi de bun neam. Şi, mutându-se ei din Roma cea veche în cea nouă, au adus cu ei şi pe acest fiu al lor Marcian, copil tânăr, care bine străbătea învăţătura cărţii şi se deprindea la bune obiceiuri şi dorind el să se dăruiască Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sârguinţă, la cântarea bisericii. Şi era iubit de patriarhul din acea vreme şi l-a rânduit pe el între clericii săi, iar, nu după multă vreme, văzându-l pe el, deşi tânăr cu anii, dar bătrân prin curăţia vieţii şi cu înţelegerea, că adevărata cărunteţe este înţelepciunea oamenilor şi viaţa nespurcată este vârsta bătrâneţilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de rânduiala preoţiei, iar, mai apoi, şi iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Şi, mutându-se părinţii lui din cele de aici, multe averi după dânşii au rămas Fericitului Marcian, pentru că le era unul născut şi, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat în mâini, ca moştenire, toate bogăţiile părinţilor, pe care nu la cele lumeşti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei săraci îndestulând şi bisericile Domnului cele vechi înnoindu-le şi biserici noi, din temelie, zidind şi împodobind. Deci, a zidit o biserică nouă, preafrumoasă şi cu multă cheltuială, Sfintei Muceniţe Anastasia. Iar, când cineva din prietenii lui se mira de atâta cheltuială pentru zidirea şi înfrumuseţarea ei, Sfântul a zis către dânsul: "De aş avea o fiică şi aş voi ca să o logodesc pe ea mireasă, cuiva din cei mari, au n-aş cheltui mulţime de aur, ca să o înfrumuseţez pe ea? Au nu este Biserica mireasă lui Hristos?" Aşa, Fericitul, îndurat şi dătător de bună voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump şi nemilostiv, că nu numai că se îmbrăca în haine proaste, ci, uneori, şi de aceste proaste haine dezbrăcându-se, le dăruia celor ce le trebuiau, precum arată cuvântul. Că sosind ziua sfinţirii bisericii zidită de el, la ziua însăşi întru care Sfânta Anastasia muceniceşte s-a săvârşit pentru Hristos, adică la 22 decembrie, pe când se făcea mutarea moaştelor de la biserica cea mică, veche, în biserica cea nouă, zidită de Marcian, mergând înaintea carului cu Sfintele Moaşte patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, şi împăratul, cu toată curtea lui, iar Marcian, în felon, mergea în rând cu ceilalţi preoţi, un sărac s-a apropiat de el şi cerea de la dânsul milostenie. Iar el, neavând la sine nimic şi nevrând să lase neajutorat pe acel sărac, tăinuindu-se de toţi, a mers la un loc ascuns şi, dezbrăcându-şi haina sa, a dat-o săracului şi a rămas gol, numai în felon îmbrăcat, după cuvântul Domnului: "Celui ce cere de la tine, dă-i", neştiind nimeni ceea ce se făcuse. Deci, pentru viaţa lui cea atât de îmbunătăţită, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul să izgonească dracii şi să tămăduiască pe cei cei bolnavi. Şi a zidit Cuviosul Marcian şi altă biserică, Sfintei Muceniţe Irina, iar bisericile Sfântului Teodor şi a Sfântului Isidor le-a înnoit. Şi umbla noaptea pe uliţi, ajutând pe săraci, tămăduind pe bolnavi, îmbrăcând pe cei morţi, izgonind duhurile din cei îndrăciţi, întorcând la viaţă, după legea lui Dumnezeu, pe cei păcătoşi. Căci cu totul era în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Iar, la sfârşit, a grăit cuvintele acestea: "Doamne în mâinile Tale dau amândouă acestea, sufletul, pe care Tu Însuţi l-ai zidit şi bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit şi le-am înnoit." Şi aşa, plin de ani şi de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.
Sfântul Cuvios ANTIPA de la Calapodeşti
Troparul Cuviosului, glasul al 3-lea:
Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Troparul Cuviosului, glasul al 5-lea:
Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaţilor bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; şi acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povăţuiască pe calea îngerească.
Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei. S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elisabeta. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei.
Dar pe când avea 20 de ani „fără de veste a fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”, cum scria biograful său. Drept aceea, şi-a părăsit familia, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, dar stareţul de aici nu l-a primit. A mers atunci spre o mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani, în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe. Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit şi în citirea cărţilor folositoare de suflet, lucru pe care nu-l făcuse în copilărie. Stareţul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie.
După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo. În acest schit s-a întărit sufleteşte, prin ascultările la care a fost rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie de la părinţii cu învăţătură şi viaţă îmbunătăţită.
Vreo patru ani a trăit în Mănăstirea Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Acum a primit „schima cea mare” a călugăriei, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot acum a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.
În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, începuseră zidirea Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi sfinţit în 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi(Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină.
Se îndreaptă apoi spre pravoslavnica Rusie, tot în vederea strângerii de ajutoare pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev, pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.
Chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la Mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul Tuturor Sfinţilor. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.
După 17 ani de aspră vieţuire, în ziua de 10 ianuarie 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul şi-a plătit obşteasca datorie, departe de ţara sa, dar mereu cu gândul la ea. A fost înmormântat în gropniţa mănăstirii Valaam. Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul următor la Petersburg, în ruseşte, sub titlul: "Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa". Cartea s-a răspândit repede, încât în 1893 a apărut din nou, tot la Petersburg.
Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Aşa se face că în 1906, deci la 24 de ani de la mutarea lui către Domnul, monahii ruşi de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusicon, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavă. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei.
La noi în ţară, numele schimonahului Antipa a fost mai puţin cunoscut, de vreme ce el şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în afara hotarelor ei. Dar este o mândrie pentru noi că el a fost iubit şi preţuit de monahii ruşi, care l-au trecut în Sinaxar ca „sfânt cuvios”, fiind singurul călugăr român athonit care s-a învrednicit de o asemenea cinstire.
Faptul acesta a constituit un temei şi pentru Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în 1992, de a-l introduce în calendarele noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sursa:
http://sfintiromani.mmb.ro/?sf=1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu