Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

luni, 8 iulie 2013

Proloagele din 8 iulie

[0807.jpg]
Luna iulie în 8 zile: pomenirea Sfântului mare Mucenic Procopie (+303)
         Acest Mucenic al lui Hristos a trăit pe vremea lui Diocleţian, trăgându-se din Ierusalim, născut din tată credincios, anume Hristofor, şi dintr-o mamă necredincioasă, Teodosia cu numele, iar numele lui, cel dintâi era Neania, fiindcă după botez, a primit numele de Procopie. Şi, murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credinţa păgânească, învăţându-l închinarea la idoli. Dar tânărul Neania, fiind isteţ la minte, a deprins, repede, învăţătura cărţilor filozofiei elineşti. Şi, ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, mama sa a voit să-l facă ostaş destoinic, în slujba împăratului. Şi a ajuns dregător al Alexandriei. Dar, mergând pe drum, cu două sute de ostaşi, cu poruncă să omoare pe creştini, a auzit un glas chemându-l pe nume, Neania. Deci, rugându-se Sfântul să i se arate, mai lămurit, cine este cel ce grăia, i s-a arătat lui o cruce în chipul cristalului şi glas s-a făcut de la cruce, zicând: "Eu sunt Hristos Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu". Şi l-a învăţat toată taina credinţei noastre. Iar el, întorcându-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar să-i facă o cruce, la fel cu aceea ce i se arătase, o cruce cu trei icoane. Deci, fiind pârât de mama sa, că este creştin, Sfântul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregătorul din Cezareea Palestinei. Şi, neplecându-se el să jertfească idolilor, a fost bătut cumplit, încât l-au închis în temniţă aproape mort. Dar, fiind vindecat de un înger, au venit la credinţă o mulţime de închinători la idoli, între alţii şi mama sa, Teodosia. Şi, mărturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Atunci, dregătorul a hotărât şi asupra Sfântului Procopie judecată de moarte, adică, să i se taie capul cu sabia. Şi, scoţându-l afară din cetate, la locul cel de moarte, Sfântul şi-a făcut rugăciunea sa pentru cetate, pentru noroade, pentru cei din primejdii, pentru sărmani, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, şi-a plecat sub sabie cinstitul său cap şi, tăindu-l, şi-a dat sufletul pentru Dumnezeul său, în ziua de opt a lunii lui iulie.

Întru această zi pomenirea sfinţilor martiri Epictet şi Astion
         Pe malul lacului Razelm, care în antichitale se numea Halmyris(sol, apă sărată), nu departe de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţul de Jos, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care au fost identificate de învăţaţi cu cetatea Halmyris. Ştirile cele mai ample şi mai importante despre Halmyris le avem în legătură cu pătimirea aici a doi martiri Epictet şi Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informaţii amănunţite. Potrivit datelor din actul lor martiric, Epictet şi Astion ar fi pătimit, mărturisindu-şi credinţa în Hristos, în anul 290, ca urmare a persecuţiei dezlănţuite de împăratul Diocleţian. Tot în legătură cu martiriul lor este menţionat şi primul episcop al Tomisului(cel dintâi din România), Evanghelicus, care a venit la Halmyris în acea vreme. Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion este plin de amănunte cu privire la viaţa, activitatea şi pătimirea lor. Din păcate, el ni se păstrează astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva bisericii Mântuitorului, din Utrecht. Să lăsăm acum cuvântul acestui document, să ne istorisească viaţa, minunile şi moartea curajoasă a celor doi martiri. Pe vremea nelegiuitului împărat Diocleţian, trăia în părţile Răsăritului(foarte probabil în Asia Mică) un preot cu numele Epictet, care ducea o viaţă cu totul curată şi evlavioasă. Din fragedă copilărie, el fusese crescut în frica de Dumnezeu, urmând poruncile Mântuitorului. Ca şi odinioară Samuel, a fost cinstit din tinereţe cu haina preoţiei şi plin de harul lui Dumnezeu el făcea multe semne şi minuni.               Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leproşi şi pe ologi şi scotea duhurile necurate din cei îndrăciţi. Odată, pe când stătea acasă şi-şi făcea obişnuita rugăciune către Hristos, i-a fost adusă fiica unui funcţionar, care era paralitică în aşa măsură, că nu putea mişca altceva decât limba. Tatăl sau, aducând-o la uşa preotului, a lăsat-o afară şi a intrat la sfânt rugându-l fierbinte să-i tămăduiască fiica. Auzind acestea, preotul a zis tatălui s-o aducă înăuntru, apoi s-a rugat cu ardoare, a uns cu ulei sfinţit corpul fetei şi ea s-a făcut sănătoasă. Înalţând rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, împreună cu părinţii, Epictet i-a îndemnat pe aceştia să facă de acum înainte fapte de evlavie în fiecare săptămână. I-a lăsat apoi să plece.
        Altădată i-a fost adus un îndrăcit şi, din momentul când a ajuns lângă omul lui Dumnezeu, duhul cel rău a început să strige şi să zică timp de trei zile: "O, cruce, o, chin, nevinovat sunt pus la cazne ! Cât de bine îmi mergea când eram în Frigia!" Certat de Sfântul Epictet, duhul cel rău a trebuit după trei zile să părăsească trupul în care se cuibărise. Izbăvit de diavol, omul a adus îndată mulţumire Mântuitorului Hristos.
          În altă zi i-au înfăţişat lui Epictet o femeie oarbă. Aceasta plângea cu amar că medicii n-o putuseră vindeca şi-l ruga fierbinte să-şi pună dreapta sa peste ochii ei, căci aşa se va vindeca. Sfântul i-a îndeplinit rugămintea şi femeia şi-a recăpătat vederea.
       Mai departe, actul martiric povesteşte întâlnirea dintre Epictet şi Astion. Acesta din urmă era un tânăr chipeş, fiul unui om cu vază din oraş, foarte bogat. Mama sa era şi ea de viţă nobilă, fiica senatorului Iulian. Părinţii îl iubeau nespus, fiind şi singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de preţ. În convorbirea cu tânărul Astion, Epictet îi lămureşte acestuia care este adevăratul nestemat al vieţii, spunându-i că aurul de aici nu reprezintă cea mai mare valoare, deoarece el înşeală multe suflete. La fel şi argintul. "Vino", îi zice el, "şi-ţi voi arăta care aur trebuie să alegi şi după care argint trebuie să tinzi. Este acela pe care Domnul şi Mântuitorul nostru l-a dat celor ce cred în El. Tatăl tău, pe care-l vezi, nu este adevăratul tău tată, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău. Acesta a poruncit, şi tu ai devenit om. El a hotărât, şi te-a plămădit în pântecele mamei tale. El a voit, şi tu ai putut ajunge până la vârsta tinereţii. De asemenea, mama noastră adevărată nu este fiinţa pe care o vedem, ci aceea care rămâne veşnic nemuritoare, ridicată în Hristos şi prin Hristos la locaş ceresc şi care şi de noi oamenii trebuie să fie recunoscută ca mama noastră sfântă, anume "Biserica". A doua zi, tânărul s-a sculat în revărsatul zorilor şi s-a îndreptat în grabă spre harnica albină, în acelaşi loc unde cu o zi înainte gustase din florile cereşti. Intrând în locuinţa preotului lui Hristos, Astion a avut cu acesta o lungă convorbire şi la sfârşit i-a zis: "Îngăduie-mi să fiu chiar astăzi catehumen şi supune-mă la post atâtea zile câte crezi de cuviinţă; după trecerea acestui timp doresc să primesc Botezul. Atunci îmi voi fi însuşit tot ce priveşte religia creştină şi, te rog ca după aceea să părăsim amândoi acest oraş şi să ne ducem într-o ţară îndepărtată, acolo unde ne va îndrepta Duhul Sfânt, ca nu cumva tatăl meu să-mi schimbe gândul curat cu lacrimile sale". După ce a împlinit dorinţele înţeleptului tânăr, Preotul Epiclet şi ucenicul său, Astion, au părăsit oraşul, s-au îmbarcat pe o corabie şi au sosit la graniţa sciţilor, oprindu-se în oraşul halmyrenilor, unde nu era nimeni care să-i cunoască sau să le ştie ţara. În timpul când cei doi bărbaţi îşi puneau în aplicare sfântul lor refugiu, părinţii lui Astion îşi căutau fiul şi tare se tânguiau că nu-l găsesc. Plângând, tatăl zicea: "Nu ştiu unde şi încotro să mai trimit slugile să-l caute, ca să găsească pe stâlpul bătrâneţilor mele, raza vieţii mele, porumbelul cel mai frumos, perla oraşului, înţeleptul înţelepţilor". Nemângâiata mamă îşi rupea hainele de pe ea, îşi frângea mâinile strigând de durere, fiindcă pierduse podoaba vieţii sale. Actul martiric dă mai departe indicaţii geografice asupra locului debarcării lui Epictet şi Astion, care toate duc spre concluzia că au poposit pe meleagurile unde învăţaţii moderni localizează cetatea dobrogeană Halmyris(comuna Dunavăţul de Jos). După ce s-au stabilit aici, Epictet şi Astion au continuat să ducă viaţa lor curată, aşa cum trăiseră în patrie. Epictet a făcut şi aici multe semne şi minuni. 
            Unei femei i-a vindecat fiul surdo-mut şi în acelaşi timp paralitic. Cel vindecat a lăudat pe Dumnezeu, s-a convertit şi împreună cu el mai mult de 1000 de locuitori din Halmyris, care asistaseră la minune. Şi Astion a căpătat darul facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului.
          Actul martiric istoriseşte că într-o zi, pe când mergea grăbit spre Dunăre ca să ia apă, s-a întâlnit cu un om care era chinuit de duhul cel rău. Apropiindu-se de el, Astion s-a rugat, a făcut semnul crucii peste frunte şi peste celelalte părţi ale corpului şi în aceeaşi clipă duhul cel rău a fugit din el grăind: "Prin credinţa ta, O, Astion, şi prin curăţirea sufletului tău ai primit de la Mântuitorul putere împotriva neamului nostru".
         Altă dată, Astion a văzut cum un om a căzut de la mare înălţime şi zăcea la pământ pe jumătate mort. În taină s-a rugat fierbinte lui Hristos, şi-a amintit de Sfântul Apostol Pavel cum l-a salvat pe Eutihie, care căzuse de la o fereastră, cum Petru i-a dat putere să meargă lui Eneea, care zăcea de opt ani pe patul de suferinţă. L-a implorat pe Dumnezeu pentru nefericitul din faţa lui, zicând că "şi acesta este unul din turma Sa". Atunci a rostit Astion către cel căzut cuvintele Sfântului Apostol Petru: "În numele lui Hristos, ridică-te şi umblă !" Astion l-a ridicat şi acesta a devenit apoi unul din catehumenii săi, botezându-l după aceea.
           Cei doi sfinţi, Epictet şi Astion, îşi petreceau astfel viaţa în rugăciune şi sfinţenie făcând adesea minuni şi semne. Dar în vremea aceea a sosit în oraşul Halmyris comandantul Latronianus, cu scopul să rezolve unele treburi administrative şi militare. În a patra zi de la sosire, i s-a raportat de către unii din funcţionarii săi că există în oraş doi străini, care ar fi "vrăjitori" şi "ghicitori" şi că prin cuvântările lor au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor. Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat şi a dat ordin ca după apusul soarelui cei doi sfinţi să fie arestaţi şi duşi la închisoare. Pe drum, ei cântau psalmi, rosteau lungi şi fierbinţi rugăciuni şi s-au înţeles ca a doua zi când vor fi duşi la judecată, să nu spună nimic despre familia lor şi despre ţara de unde veneau, ci doar să repete că ei sunt creştini, că acesta este numele, neamul şi patria lor şi că ei nu sunt altceva decât cinstitori ai Dumnezeului Celui adevărat. Foarte devreme în ziua următoare, comandantul Latronianus a poruncit să fie făcută o tribună în mijlocul oraşului şi acolo să fie chemat cât mai mult norod. Apoi, au fost aduşi acuzaţii, iar Latronianus abia putea să-i privească, deoarece faţa lor strălucea ca soarele. Epictet era un bărbat cam de 60 de ani, înalt şi cu barba încărunţită, iar Astion, un tânăr de 35 de ani, frumos la înfăţişare. În cursul audierii, cei doi sfinţi îşi mărturiseau credinţa în Iisus Hristos şi arătau că ei nu pot să se închine zeilor. Înfuriat, dregătorul a defăimat pe Dumnezeul lor şi a poruncit ca amândoi să fie legaţi, chinuiţi şi să li se rupă carnea de pe corp cu ghiare de fier. Cei torturaţi nu răspundeau la toate decât cu cuvintele: "Noi suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu". Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind din gura martirilor cum cinstesc şi mărturisesc fără încetare credinţa în Iisus Hristos, nu i-au ieşit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; în a patra zi, s-a dus şi a mărturisit: "Eu sunt creştin, facă-se şi cu mine voia lui Dumnezeu". Vigilantius s-a dus la martiri în închisoare, ca să primească de la ei însemnul şi garanţia vieţii. Apoi, împreună cu casa sa, au devenit cu toţii ucenicii Mântuitorului. Mai târziu, fostul judecător a luat trupurile martirilor şi le-a înmormântat cu mare cinste. În a cincea zi, cei doi sfinţi au fost iarăşi aduşi la judecată. Atunci Epictet a rostit o cuvântare, care s-a terminat cu cuvintele: "Noi suntem creştini". Latronianus s-a înfuriat şi urla ca un leu; "Aduceţi sare şi oţet şi frecaţi cu ele rănile de deasupra, puneţi smoală şi grăsimi într-un cazan şi când vor începe să fiarbă în clocot, aruncaţi pe încăpăţânaţii aceştia înăuntru". Auzind porunca, cei doi sfinţi repetau şi mai aprig cuvintele: "Suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu". Dar la tortura care li se pregătise, ei au rămas nevătămaţi şi de aceea au fost condamnaţi ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncare şi de băut. Atleţii lui Hristos s-au hrănit însă din bogăţia Cuvântului lui Hristos, întărindu-se zilnic cu pâinea care coboară din cer, cântând psalmi şi cântece sfinte. Pe când Epictet şi Astion îndurau chinuri, a apărut la Halmyris un străin care, văzând pe Astion în faţa scaunului de judecată, l-a recunoscut şi a ştiut din ce neam se trage. Degrabă s-a suit în corabie, a călătorit pe mare şi a ajuns la ţărmul ţării de răsărit unde trăiau părinţii lui Astion. El le-a spus ce a văzut şi auzit în legătură cu fiul lor. Actul martiric redă cuvintele pe care le-au rostit părinţii lui Astion, când au aflat această veste cu totul neaşteptată. Mama a zis că vrea să devină creştină şi că, dacă ar fi nevoie, va înfrunta şi martiriul. Însoţiţi de trei slujitori, părinţii s-au îmbarcat în grabă şi călătorind pe mare au ajuns în oraşul Halmyris, din ţara sciţilor(Dobrogea). Aici, ne spune actul martiric, că "episcopul şi întâi stătătorul sfintelor biserici, era prea fericitul Evanghelicus". După scurgerea celor 30 de zile au fost aduşi din nou în faţa judecăţii cei doi martiri. Latronianus a început prin a zice că el încă nu ştie de unde vin ei şi din ce neam se trag şi fiindcă ei nu vor să spună îi consideră demoni; apoi îi condamnă la moarte prin tăierea capului. Atât Epictet cât şi Astion şi-au mărturisit din nou credinţa în Hristos, zicând că ei demoni nu sunt, ci că ei au scos demoni din oameni cu ajutorul lui Hristos, şi anume pe acei demoni pe care judecătorii îi cinstesc şi li se roagă că la nişte dumnezei. Auzind acestea, Latronianus a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre şi să-i lege din nou. Dar pentru că şi în urma acestor chinuri ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoşi afară din cetate şi acolo să li se taie capul. Cu braţele întinse şi cu privirea ridicată la cer, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar poporul a răspuns "Amin!". Epictet a lăsat mai întâi pe Astion să i se taie capul; acesta, spunând o rugăciune, a terminat-o cu cuvintele Mântuitorului: "În mâinile Tale încredinţez duhul meu". Epictet s-a aşezat peste trupul ucenicului său şi îndată i s-a tăiat şi lui capul. Toţi cei care au fost de faţă, creştini ori păgâni, se minunau de bunul învăţător Epictet şi de desăvârşita ascultare a ucenicului său; cu lacrimi ei au adus mulţumire lui Dumnezeu.
       Actul martiric spune mai departe că trupurile mucenicilor erau albe ca zăpada şi că cei care sufereau de vreo boală, durere sau aveau griji, şi se atingeau cu credinţă de ele, sau le sărutau cu evlavie, se vindecau. La apusul soarelui, Vigilantius împreună cu toată casa sa şi alţi creştini au venit de au luat trupurile martirilor, au turnat peste ele mir şi alte miresme de preţ, şi cântând psalmi şi imnuri le-au înmormântat într-un loc potrivit. Şi, spre slava lui Dumnezeu, spune autorul actului martiric, se fac acolo multe minuni până în ziua de azi. După decapitarea celor doi martiri şi înmormântarea lor, Latronianus a înnebunit şi şi-a terminat viaţa în chip jalnic.
        În a treia zi după înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius spunându-i că în ziua aceea vor sosi părinţii săi ca să-l caute; îl roagă să meargă în port, să-i primească, să le dea găzduire şi să-i mângîie. Ducându-se în port, Vigilantius găseşte pe părinţii lui Astion, care tocmai sosiţi se interesau de soarta fiului lor şi voiau, înainte de orice, să meargă să-l vadă. Vigilantius le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai înainte într-o ţară îndepărtată, apoi, înfăţişându-le cu vorbe alese frumuseţile cereşti şi ale vieţii veşnice, le-a spus adevărul despre moartea fiului lor, adăugând că toţi cei care se învrednicesc de un asemenea sfârşit sunt numiţi "Martiri". Timp de o săptămână părinţii lui Astion au avut convorbiri cu Vigilantius, în urma cărora ei se convertesc la credinţa creştină. Preotul Bonosus care, pentru a scăpa de urmărire, se ascunsese într-un loc tăinuit, îi face catehumeni şi după 40 de zile de la moartea lui Astion sunt botezaţi de episcopul Evangelicus. Acesta din urmă rămâne cu ei 8 zile, după care pleacă în alt oraş apropiat. Părinţii lui Astion se întorc apoi în patrie, luând cu ei pe Vigilantius şi pe preotul Bonosus.
        Pentru noi, românii actul martiric al sfinţilor Epictet şi Astion are o deosebită valoare, fiindcă, în afară de cel care istoriseşte pătimirea Sfântului Mucenic Emilian la Durostor(Silistra), este singurul cu care literatura aghiografică dobrogeană se poate mândri. El ne luminează pagini întregi din viaţa religioasă a Dobrogei, în vremea când creştinismul era nu numai persecutat, dar reacţia oficialităţilor împotriva lui atinsese cote maxime.
        Potrivit datelor din actul martiric, Epictet şi Astion şi-au dat viaţa şi au sfinţit pământul Dobrogei cu sângele lor în ziua de 8 iulie, pe vremea împăratului(în act "tiranului") Diocleţian şi a comandantului Latronianus.
      Prin exemplul vieţii lor şi tăria credinţei, pecetluită cu moarte mucenicească, Sfinţii Epictet şi Astion au împodobit literatura aghiografică din primele secole şi s-au înscris în calendarul religios al românilor ca două nestemate, demne de cinstirea tuturor timpurilor. Dumnezeului nostru slavă ! Amin.
Întru această zi, cuvânt despre grija lumii acesteia
         Nu este lucru bun grija cea fără de măsură, ci, mai bine este, să se smerească omul înaintea lui Dumnezeu, Care ne poartă de grijă, după cuvântul care zice: "Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni"(Ps. 54, 25). Să nu dai grijii lumeşti sufletul tău, pentru că, pe mulţi, i-a pierdut grija şi nu este într-însa nici un spor. Pentru că, din grija lumească, se vatămă tăria inimii, şi, precum molia strică hainele şi cariul lemnul, aşa grija lumească, a omului, îi vatămă inima. Drept aceea, noi înşine să nu intrăm în grija lumească, ci în lacrimi şi suspine şi într-o iubitoare de osteneală, rugăciune către Dumnezeu şi întru privegheri să petrecem şi să ne trezim; şi aşa vom primi, de la Dumnezeu, ajutor şi izbăvire.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, 
despre citirea dumnezeieştilor Scripturi
            Zis-a Domnul: "Tot cărturarul, care învaţă despre Împărăţia Cerului, asemenea este cu un om gospodar, care scoate din cămara sa lucruri noi şi vechi". Pentru că numai acela este un adevărat cărturar, cel care citeşte dumnezeieştile Scripturi, cu osteneală şi cu osârdie, cel care, din aceste Scripturi, îşi face comoară, adică înţelegerea legilor a celei vechi şi, a celei noi, şi, la vreme de trebuinţă, scoate învăţătură din ele. Iar cei care n-au râvnă pentru învăţătura Scripturii, aceia nu sunt gospodari, neavând, nici ei înşişi, şi nedând nici altora nimic, murind de foamea neînţelegerii. Pentru că, precum pământul, fără ploaie, chiar de ar arunca cineva sămânţa în el, nu poate să rodească, aşa şi sufletul, de nu se va adăpa cu Scripturile, nu va putea să dea roade bune. Deci, mare răutate este să nu înţelegi Scripturile şi să umbli, ca un animal necuvântător, putând ajunge la multe rătăciri. Căci viaţa, în necunoaştere, este o viaţă plină de lenevire şi orbire sufletească. Şi, precum cel lipsit de lumină nu umblă drept, aşa şi cel ce nu citeşte dumnezeieştile Scripturi, în multe rătăciri se împiedică. Pentru aceasta, ne învaţă Apostolul, zicând: "Luaţi aminte la citire, la învăţătură şi la mângâiere". Deci, fraţilor, să nu ne lenevim, ci să citim Sfintele Scripturi şi să învăţaţi şi pe alţii, ca îndoită plată să luaţi de la Dumnezeu. 
Întru această zi, cuvânt din viaţa Sfântului Ioan Milostivul
            Mulţi din cei din Alexandria, râvnind la cele din vremea Apostolilor, îşi vindeau averile lor şi, aducând preţul vânzării, îl puneau în mâinile Sfântului Ioan, rugându-se ca să-l împartă el săracilor. Deci, apropiindu-şi, unul dintr-înşii i-a adus Sfântului Ioan şapte livre şi jumătate de aur, adeverind că, din banii aceştia, nu i-a mai rămas lui nimic. Şi cerea două daruri, să le ia de la dânsul: să se mântuiască copilul său, cu rugăciunile Sfântului, şi să se întoarcă, fără primejdie, corabia lui, care era trimisă în Africa. Deci, după ce au trecut treizeci de zile de rugăciune, a murit fiul său. Şi a treia zi după moartea copilului, sosind corabia din Africa şi ajungând în dreptul farului, a venit o furtună cumplită, încât toată încărcătura s-a prăpădit şi numai corabia, cu cei din ea, au scăpat. Deci, vestea despre copil auzind-o, cu puţin mai înainte, şi durerea încă stăpânindu-l, a venit asupra lui şi întristarea pentru corabie: şi acestea, l-au cufundat, cu totul, în mâhnirea cea mai mare. Acest lucru aflându-l şi patriarhul, s-a întristat tot atât de mult. Şi se ruga lui Dumnezeu, să se atingă, în chip nevăzut de sufletul aceluia şi să îndepărteze viforul mâhnirii şi să-l prefacă în alinare. Deci, în noaptea următoare a venit, înaintea omului, în vis, un bărbat asemenea cu chipul patriarhului, zicând către dânsul: "De ce eşti întru atâta mâhnire ? Oare, nu tu m-ai rugat să cer lui Dumnezeu să se mântuiască fiul tău? Şi, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a mântuit, fiind eliberat, nevătămat, din răutăţile vieţii. Căci, dacă ar fi avut o viaţă mai lungă, rău ar fi ieşit şi nevrednic de Făcătorul său ar fi fost. Iar, pentru corabie, să nu te îndoieşti. Că, de n-ar fi fost rugat preabunul Dumnezeu, de smerenia mea, trebuia să se trimită în adânc, împreună cu ea şi toţi bărbaţii din ea. Şi, pe lângă încărcătură, ai fi pierdut şi pe fratele tău şi pe ceilalţi. Deci, nu trebuie să te mâhneşti, ci mai mult, cu mulţumire, se cuvine a răbda cele întâmplate. Că nimic, din cele ce se fac de la Dumnezeu, nu este nejudecat, chiar dacă de multe ori, judecăţile Lui sunt necunoscute nouă". Apoi, după ce s-a deşteptat din somn, bărbatul şi-a simţit mângâiată inima sa şi, mergând îndată, a căzut la picioarele fericitului patriarh, mulţumindu-i mult şi povestindu-i visul. Iar patriarhul îl sfătuia, zicându-i că n-a fost darul lui, ci, dimpotrivă, darul lui Dumnezeu, Cel ce ocârmuieşte totul, spre folos. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin. 

Sursa:

Niciun comentariu: