Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

duminică, 9 iulie 2023

Proloagele din 9 iulie

 

Luna iulie în 9 zile: pomenirea Sfântului, Sfinţitului Mucenic Pangratie, 
episcopul Tavromeniei (sec.I)
          Acesta s-a născut în Antiohia şi a trăit în cetatea sa de naştere, până la vârsta bărbăţiei când, însoţit de tatăl sau, a mers la Ierusalim. Călătoria lor a avut loc la scurtă vreme după Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt. La Ierusalim, Pangratie a cunoscut pe Apostoli şi, mai ales, pe Sfântul Apostol Petru şi şi-a aprins sufletul său, ascultând istorisirile minunate, din mântuitoarele propovăduiri ale Evangheliei Domnului. Şi, mărturisind pe Hristos-Dumnezeu, s-a învrednicit de primirea Sfântului Botez, chiar de la Sfântul Apostol Petru. Acesta, văzând râvna şi îndemnarea noului creştin, pentru răspândirea credinţei, l-a sfinţit, nu după multă vreme, episcop al Taveromeniei. Primind asemenea har, Pangratie ardea şi mai mult de râvnă pentru răspândirea credinţei creştine. Propovăduirea Sfântului a adus roadă bogată: prin el însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat şi a dobândit atâta dragoste pentru Hristos, încât a zidit o biserică, drept loc de închinare pentru creştini. Dar, cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitorii insulei au rămas credincioşi idolilor. Întâmplându-se ca Bonifatie să plece, pentru câtva timp, din oraşul dregătoriei sale, păgânii au folosit această lipsă a dregătorului şi, prinzând pe Sfântul Pangratie, l-au ucis. Şi, aşa, ca mucenic, şi-a încheiat Sfântul Pangratie viaţa lui, înaintea Domnului.
Întru această zi, din istorisirile lui Coprie, din cartea lui Rufin, preotul, 
despre Preacuviosul Părintele nostru Patermutie
           Acest Patermutie a fost, la început, închinător la idoli, şi vătaf de tâlhari şi fur şi jefuitor de morminte, vestit pentru răutatea lui, în părţile Egiptului. Dar, s-a întors la Dumnezeu, dintr-o pricină, ca aceasta: "Într-o oarecare noapte, acest tâlhar s-a suit pe acoperişul unei case, în care trăia o fecioară sfinţită lui Dumnezeu, şi voia să descopere casa aceea, pe deasupra, şi tâlhăreşte să intre la ea, să-şi împlinească pofta sa cea rea. Şi, ostenindu-se mult, fără spor, a aţipit şi a adormit şi a văzut, în vis, un bărbat luminos, îmbrăcat împărăteşte, grăind către dânsul: "Încetează, de acum, cu răutăţile tale, încetează de a mai vărsa sânge omenesc şi de a face furturi şi spurcate fărădelegi a săvârşi, ci te întoarce la pocăinţă şi la osteneli plăcute lui Dumnezeu şi chiar chip de ostăşie îngerească să iei asupra ta, şi să vieţuieşti, cu fapte bune, că Eu domn te voi pune pe tine şi mare conducător de oaste." Iar el, cu osârdie, a făgăduit să facă, îndată, cele poruncite lui. Şi bărbatul, cel din vis, i-a arătat o ceată de călugări, care îi porunceau să fie mai mare peste dânşii. Acestea văzându-le în vis şi dormind s-a făcut ziuă. Şi fecioara aceea, suindu-se pe acoperişul casei, a văzut pe acel om dormind şi se mira, înspăimântându-se. Şi s-a deşteptat cel ce dormea şi, văzând pe fecioară stând, s-a înfricoşat şi s-a mirat. Apoi, l-a întrebat pe el fecioara, cine este, de unde şi pentru ce a venit. Dar el altceva nu răspundea, decât numai se ruga, ca să-i arate lui unde este biserica creştinilor. Şi fecioara, înţelegând, că se petrece cu dânsul ceva dumnezeiesc, l-a dus pe el la biserică şi l-a înfăţişat înaintea preoţilor. Iar el, văzând pe preoţi, a căzut la picioarele lor, rugându-i, cu lacrimi, ca să-l facă creştin şi la calea pocăinţei să-l povăţuiască. Iar preoţii, cunoscându-l pe el s-au minunat şi nu credeau în cuvintele lui, socotind că este o înşelăciune la mijloc şi o meşteşugire. Dar, văzând lacrimile lui cele multe şi stăruitoarea lui rugăciune, au zis către el: "De vei părăsi cu desăvârşire faptele tale cele rele şi de vei vieţui bine de acum înainte, şi de vei face fapte bune, te vom primi pe tine." Şi a făgăduit că va face tot ce-i vor porunci. Deci, l-au învăţat pe el preoţii, şi, nu după multe zile, l-au botezat. Şi, după primirea Botezului a rugat Patermutie pe preoţi să-i dea vreo poruncă, pentru a-l povăţui pe el la calea mântuirii. Iar ei i-au dat lui trei stihuri din Psalmul cel dintâi, învăţându-l ca să le ştie pe acestea, pe de rost. Iar el, auzindu-le, a zis: "Destule-mi sunt mie acestea spre mântuire." Şi, după trei zile de la Botez, s-a dus în pustie şi multă vreme a vieţuit acolo, petrecând în rugăciuni şi în lacrimi, ziua şi noaptea. Şi se hrănea cu rădăcinile verdeţurilor ce creşteau acolo. Şi, după multă vreme, s-a întors la biserică, deprinzându-se bine a împlini cele trei stihuri, nu numai grăindu-le prin cuvinte, ci împlinindu-le cu fapta. Iar preoţii se minunau de o schimbare ca aceasta a vieţii lui celei rele şi de înfrânarea lui cea nemăsurată şi voiau să-l oprească la ei, ca să-l înveţe citirea cărţilor. Iar el, rămânând cu ei o săptămână, s-a dus, iarăşi, în pustie şi a petrecut acolo alţi şapte ani, nemaihrănindu-se cu rădăcini şi cu verdeţuri, ci cu pâinea, care i se trimitea de la Dumnezeu, o dată pe săptămână, Duminica. Pentru că, în toate zilele de Duminică, după săvârşirea rugăciunilor afla înaintea sa o pâine curată, pusă cu nevăzută mână, şi mâncând-o cu mulţumire, iarăşi, până la o altă zi a Duminicii, petrecea fără de hrană, fără a slăbi de foame. Şi i-a dat Dumnezeu darul înţelegerii şi ştia toată dumnezeiasca Scriptură.
           Iar, după cei şapte ani de pustie, cu dumnezeiască poruncă, Cuviosul Patermutie s-a întors în mijlocul norodului, spre folosul multora. Şi, prin chipul vieţii sale pustniceşti, a atras la sine pe mulţi oameni, care s-au făcut ucenicii lui şi mergeau după dânsul şi urmau faptele lui cele bune. Între aceştia a venit la el şi un oarecare tânăr, vrând să-i fie ucenic. Iar el, primindu-l pe acela, l-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească: o rasă de păr, culion şi o piele de capră, numită de monahi cojoc. Şi-l povăţuia pe el cum să placă lui Dumnezeu, pe calea monahicească. Şi avea obicei Cuviosul Patermutie a cerceta bolnavii şi a petrece lângă ei, până la sfârşitul lor, şi, murind ei, îi îngropa, cumpărându-le, din sârguinţa sa, hainele cele de îngropare. Şi tânărul acela văzând, sârguinţa cea mare a bătrânului, pentru îngroparea morţilor, a zis către dânsul: "Părinte, aş voi şi eu ca, după ce voi muri, să mă îmbraci aşa şi pe mine şi să mă îngropi. Răspuns-a părintele: "Voi face aşa, fiul meu. Şi atâta te voi îmbrăca pe tine, până ce singur vei zice: "Destul este." Şi s-a întâmplat, nu după multă vreme, că a murit monahul acela tânăr, iar bătrânul, după obicei, îmbrăcându-l cu hainele de îngropare şi acoperindu-i faţa, a zis către mort: "Îţi sunt ţie destule acestea, spre îngropare, fiule? Sau încă ceva să mai adaug?" Răspuns-a mortul, întru auzul tuturor: "Destul este părinte." Şi s-au mirat toţi cei ce erau de faţă, de o minune ca aceasta. Şi au început a-l cinsti pe stareţ, ca pe un făcător de minuni. Iar el, nesuferind să fie slăvit de ei, îngropând mortul şi tăinuindu-se de toţi, s-a dus la pustie. Dar, după câtăva vreme, iarăşi s-a întors, ca să oprească pe fraţii, pe care el îi povăţuise la viaţa monahicească.
          Şi i s-a descoperit lui, de la Dumnezeu, despre un frate bolnav, care era aproape de moarte, şi care îşi avea chilia cea sihăstrească lângă un oarecare sat, nu departe. Deci, s-a dus cu sârguinţă, să-l cerceteze pe el, şi, întârziind în călătorie, apunea soarele. Iar Sfântul nu voia să meargă noaptea la satul acela, păzind cuvintele Domnului: "Umblaţi până aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul." Drept aceea, cu mare credinţă, a zis către soare pe când trecuse crugul de jumătate: "Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, stai soare din calea ta şi aşteaptă puţin, până ce voi ajunge la sat." Şi s-a oprit soarele, care trecuse crugul de jumătate şi care lumina cu cealaltă jumătate de crug şi a stat aşa, aşteptând până ce Cuviosul a ajuns la sat. Iar oamenii satului aceluia, văzând că soarele întârzia să apună, se minunau şi, adunându-se în mijlocul satului, priveau la acea minune. Şi, trecând câtăva vreme, au văzut pe Cuviosul Patermutie, venind de la pustie spre satul lor. Şi, întâmpinându-l pe el, l-au întrebat despre oprirea soarelui, cea de mirare. Iar el le-a zis lor: "Oare nu vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului, Care, în Evanghelie, ne învăţa să avem credinţă? Căci zice: "De va avea cineva credinţă, cât un grăunte de muştar, acela va putea să mute şi munţii din loc." Şi cu acea credinţă, cu care poate cineva să mute munţii, cu aceeaşi credinţă, puternic este ca şi pe soare să-l oprească din mers." Acestea zicându-le el, au înţeles toţi că, pentru el, s-a oprit soarele, care, după ce a venit el în sat, a apus îndată. Şi închinându-i-se stareţului, cu frică, i-au urmat lui, mergând mulţi la fratele cel bolnav. Şi, intrând în chilia lui, l-a aflat sfârşit întru Domnul. Şi, făcând rugăciuni, s-a apropiat şi a sărutat trupul mortului şi a zis către el: "Care-ţi este voia, frate, ori să vieţuieşti cu Hristos, ori să mai petreci, cu noi, în trup?" Şi, îndată, mortul a înviat şi a deschis ochii şi, ridicându-se, a stat şi a început a grăi: "Pentru ce m-ai întors pe mine, părinte? Că mai bine îmi este mie, să mă duc la Hristos şi să fiu cu El, iar a petrece în trup nu-mi trebuie." Şi, i-a zis lui stareţul: "Dormi, dar, în pace şi te roagă pentru mine." Iar el, culcându-se a adormit iarăşi şi s-a făcut spaimă la toţi cei ce erau de faţă şi ziceau: "Cu adevărat, dumnezeiesc om este acesta." Iar Cuviosul, îngrijind trupul mortului, a petrecut toată noaptea aceea în cântare de psalmi. Iar, a doua zi, îngropându-l cu cinste, s-a dus de acolo.
         Iarăşi, într-o altă vreme, fiind un alt frate bolnav şi aproape de moarte, a mers Cuviosul spre cercetare. Şi, văzându-l pe acela că se teme de moarte, pentru păcatele sale, a zis către el: "Pentru ce nu eşti gata, fiule, de călătorie? Eu cred că mustrarea va merge cu tine şi acolo." Şi a zis bolnavul: "Rogu-mă ţie, părinte, roagă pe Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea mie măcar puţină vreme de pocăinţă." Răspuns-a stareţul: "Acum cauţi vreme de pocăinţă? Dar vremea trecută unde este? Şi ce-ai făcut în toate zilele călugăriei tale? Au, n-ai putut să-ţi tămăduieşti rănile tale, cele mai dinainte, ci mereu ai adăugat răni peste răni?" Iar bolnavul nu înceta, rugând pe stareţ, cu lacrimi, ca să se roage Domnului pentru dânsul. Şi i-a zis stareţul: "Dacă nu vei mai adăuga, de acum, rele peste rele, atunci, mă voi ruga, pentru că bun este Domnul Cel iubitor de oameni, Îndelung-Răbdător, şi-ţi va da ţie vreme spre curăţirea păcatelor tale." Aceasta zicând-o, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, după multă rugăciune, sculându-se a zis bolnavului: "Iată, trei ani îţi dă ţie Domnul, să petreci în viaţa aceasta, numai cu adevărat să te pocăieşti." Şi, luându-l de mână, l-a ridicat pe el sănătos şi l-a luat cu el în pustie. Iar după acei trei ani, iarăşi a mers cu dânsul la fraţi. Şi a stat înaintea lor fratele, ca un înger al lui Dumnezeu. Şi mulţi, adunându-se la Cuviosul şi ascultând cuvintele lui, cele ca mierea, a întins cuvânt către dânşii despre roadele pocăinţei, vorbind toată noaptea până dimineaţa. Şi, întru acea vorbire, fratele cel ce împlinise pocăinţa cea de trei ani a fost văzut ca şi cum dormita. Şi aşa şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără frică, ca şi cum ar fi dormit într-un somn dulce.
        Încă, se povesteşte, despre Cuviosul Patermutie că, de multe ori, a trecut râul Nilului, umblând pe deasupra apei. Iar odată, fiind adunaţi câţiva fraţi, într-o chilie, şi vorbind spre folosul sufletului şi fiind uşile încuiate, a stat Sfântul în mijlocul lor, precum oarecând Hristos Domnul, în mijlocul Apostolilor, căci atât de mare era, întru minuni, Cuviosul Patermutie, fiind plin de darul lui Dumnezeu. Şi, după destui ani ai vieţii sale, plăcute lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.
Întru această zi, istorisire despre Cuviosul Coprie, din cartea lui Rufin, preotul, şi din Lavsaiconul lui Paladie
       Sfântul Coprie, singurul martor al Sfântului Patermutie şi povestitorul minunilor aceluia, a fost, cu rânduială, preot, care, având darul facerii de minuni, de la Dumnezeu, petrecea în aceleaşi părţi ale Egiptului, tămăduind felurite boli ale oamenilor şi gonind duhurile cele viclene. Adunându-se, odată, fraţii la dânsul, acesta le povestea, spre folos, din viaţa Cuviosului Patermutie şi din ale celorlalţi Sfinţi. Iar un frate, necrezând cele ce se spuneau, nu lua aminte şi, dormitând a văzut în vis mâinile Sfântului Coprie, ţinând o carte scrisă cu slove de aur, din care vorbea el către fraţi. Iar aproape de dânsul stătea un bărbat luminos, cinstit la vedere, împodobit cu cărunteţe căutând cu groază spre cel ce dormita. Şi i-a zis: "Pentru ce nu crezi cele ce se grăiesc şi dormi, neluând aminte?" Iar fratele acela s-a deşteptat înspăimântat şi a spus, îndată, celorlalţi, ceea ce a văzut. Şi, de atunci, asculta, cu credinţă şi cu luare aminte, toate cuvintele Sfântului Coprie.
           Şezând la Cuviosul nişte fraţi străini, care veniseră la dânsul spre cercetare, şi ascultau de la el cuvinte de folosul sufletului, iată, a venit un om mirean, purtând un vas cu nisip, şi stătea la uşa chiliei, aşteptând până ce stareţul îşi va sfârşi vorba sa. Iar fraţii, văzând acel om, l-au întrebat pe stareţ: "Pentru ce s-a adus nisipul acela?" Răspuns-a stareţul: "Nu se cădea mie, fiilor, ca să vă spun vouă lucrul acesta, ca să nu mă arăt că mă slăvesc în deşert, lăudându-mă cu dumnezeieştile lucruri. Însă, văzându-vă pe voi, că v-aţi ostenit până la noi, atâta cale, nu vă tăinuiesc aceasta, ci spre folosul vostru, voi spune lucrurile lui Dumnezeu, pe care El a binevoit a le săvârşi prin noi, păcătoşii. Pământul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor şi, din grânele cele semănate în ţarini, abia se aduna sămânţa. Că un vierme mânca spicele mai înainte de coacerea lor. Şi oamenii satului aceluia erau toţi închinători la idoli. Iar noi, ajutându-ne darul lui Dumnezeu, pe toţi i-am adus la sfânta credinţă şi i-am botezat. Iar, după ce toţi s-au făcut creştini, venind la noi, ne-au cerut ca să ne rugăm lui Hristos, Dumnezeu, pentru dânşii, ca să dea pământului lor bună aducere de roadă . Şi am zis către dânşii: "Noi putem să ne rugăm, numai credinţa voastră să fie neîndoită în Dumnezeu." Iar ei, spunând că au credinţa tare, au luat în sânul lor nisip din pământul acesta, în care umblă picioarele noastre păcătoase. Şi, m-au rugat pe mine ca, în numele Domnului, să le binecuvântez nisipul acesta, ca pe nişte seminţe. Şi eu am zis către ei: "După credinţa voastră să fie vouă !" Şi ei, ducându-se la locul lor, au amestecat nisipul acela cu sămânţa grâului lor şi l-au semănat în ţarină. Şi s-a făcut atât de mare îndestulare de roade, încât nici un pământ, din aceste părţi ale Egiptului, nu poate să facă o aducere de roade, ca aceea. Deci, din acea vreme, în toţi anii, lucrătorii de pământ vin la noi şi, luând nisip de aici, îl aduc la noi, ca să-l binecuvântăm: şi credinţa lor nu este în zadar, pentru că, totdeauna, adună roduri îndestulate."
      Acest Cuvios Coprie, având, într-o vreme, vorbă cu un eretic maniheu înaintea poporului, despre credinţă, şi, neputând, prin smeritele sale cuvinte, să înfrângă pe cel mândru şi semeţ, a vrut ca, printr-o faptă, să-şi arate credinţa cea dreaptă. Deci, poruncind să se aprindă un foc mare, a chemat pe eretic în foc, cu dânsul, zicând că, cel ce nu va arde dintre ei, a aceluia să fie credinţa socotită ca dreaptă. Iar maniheul a zis către el: "Tu mai întâi să intri." Şi a intrat Sfântul în foc şi s-a despărţit văpaia în două. Iar el stătea pe cărbunii de foc, ca pe nişte iarbă verde, fără de vătămare. Şi, stând aşa în mijlocul focului, o jumătate de ceas, a ieşit întreg, neatingându-se focul nici de hainele lui. Acest lucru, văzându-l norodul, s-a mirat mult şi a proslăvit pe Hristos-Dumnezeu. Iar ereticul n-a vrut să intre dar, fiind împins de norod, fără voia sa, îndată a început să ardă şi, sărind din foc, pârlit, a fugit. Iar norodul, prinzându-l striga: "Să se ardă ereticul." Ci Cuviosul Coprie, potolind gâlceava norodului, a slobozit pe eretic viu, dar pârlit ca un tăciune.
        Avea stareţul aproape de chilia sa o grădină mică, în care semăna verdeţuri şi roade de mâncare, pentru străinii ce veneau la el. Iar un închinător de idoli, intrând, noaptea, în grădină, a furat din roade, cât a putut să ducă. Şi, ducându-le în casa sa şi punând o parte într-o căldare, a început a le fierbe. Şi, fierbând trei ceasuri, şi mai mult, şi multe lemne arzând, n-a sporit nimic, căci nici apa din căldare, nu putea să se încălzească. Şi se mira omul de lucrul acela neobişnuit. Apoi, cunoscându-şi păcatul său şi înţelegând şi puterea lui Hristos, care lucrează prin creştini, a luat toate cele furate şi pe cele ce erau în căldare şi le-a dus la stareţ. Şi, aruncându-se pe sine înaintea picioarelor lui, şi-a mărturisit furtişagul său şi a spus minunea ce se făcuse cu căldarea şi cerea iertare şi se ruga să-l facă pe el creştin. Şi s-a întâmplat că, în acea vreme, erau la stareţ mulţi străini. Şi s-au bucurat toţi de acea minunată întoarcere spre Hristos a omului aceluia. Iar, din roadele acelea, s-au ospătat toţi şi au mulţumit lui Dumnezeu.
        Acestea, şi alte multe minuni făcând, Cuviosul Coprie, cu darul lui Hristos, s-a odihnit cu pace şi s-a făcut părtaş cu Cuviosul Patermutie la Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Se cuvine cinste şi slavă în veci ! Amin.
Sursa:

Niciun comentariu: