Luna noiembrie în 2 zile: pătimirea Sfinţilor Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist (+341-345).
Aceşti Sfinţi au fost din pământul Persiei, pe vremea împărăţiei lui Saporie cel Mare (310-379), cel care a ridicat prigoană împotriva creştinilor. În vremea aceea, între oamenii care slujeau la curte erau în taină şi creştini. Dintre Sfinţii pomeniţi astăzi erau Achindin, Pigasie şi Anempodist, oameni mai de frunte şi întăriţi în credinţă. Deci, au fost pârâţi aceştia trei la împăratul, nu numai că ei cred în Cel Răstignit, dar şi că, în ascuns, pe mulţi alţii îi vatămă cu aceeaşi învăţătură. Drept aceea, prigonitorii spărgând uşile casei, unde erau adunaţi Sfinţii, la rugăciune, i-au prins şi, legându-i i-au adus în faţa împăratului. Şi, mărturisind credinţa, au fost daţi la chinuri. Au fost bătuţi cu toiege ghimpoase, spânzuraţi şi arşi pe coaste cu făclii aprinse şi i-au întins pe paturi de fier arse în foc. Şi Sfinţii, prin rugăciune, au surpat jos pe un idol de seamă al perşilor. Au fost băgaţi apoi în căldări cu smoală şi cu plumb topit în clocot şi aruncaţi în mare. Şi din toate, rămânând nevătămaţi, Sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni, de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul împăratului, încât, proslăvind ei pe Hristos, li s-au tăiat capetele, împreună cu alţi şapte mii, în frunte cu maica împăratului însuşi. Asemenea Achindin, Pigasie şi Anempodist, fiind aruncaţi într-o groapă cu fiare şi rămânând nevătămaţi, au fost închişi într-un cuptor ars în foc şi aşa şi-au luat sfârşitul nevoinţei lor.
Un oarecare călugăr, anume Serapion, locuia în pustie. Iar odată, a venit în cetate pentru o trebuinţă şi, văzând o desfrânată, i-a zis: "Să nu primeşti pe nimeni, că eu voi veni la tine deseară". Iar ea i-a făgăduit lui că-l aşteaptă. Apoi, după ce a venit, i-a zis: "Aşteaptă-mă pe mine puţin, că am o lege pe care trebuie s-o împlinesc". Iar ea i-a zis: "Săvârşeşte-o, părinte". Deci, stând ei în cameră a început a citi Psaltirea, de la psalmul cel dintâi şi până la sfârşitul psalmilor celor o sută cincizeci şi, la fiecare psalm făcea câte trei închinăciuni. Iar ea stătea, tremurând, în spatele lui. Dar el cu dinadinsul se ruga pentru dânsa, ca să se mântuiască şi, l-a ascultat pe el Dumnezeu. Iar, spre ziuă, a căzut desfrânata la picioarele lui, rugându-se şi zicând: "Ai milă părinte, să mă duci pe mine unde ştii, ca să mă mântuiesc. Că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul la mine". Deci, a luat-o pe ea şi a dat-o la o mânăstire de maici şi a zis el către egumenă: "Primeşte pe sora aceasta şi să nu pui asupra ei canon, ci pe cât va voi ea şi să nu o superi pe dânsa". Iar ea petrecând acolo, după puţine zile, a zis: "Sunt păcătoasă, şi voiesc să mănânc o dată pe zi". Mai apoi, iarăşi a zis: "O dată la două zile voiesc să mănânc, de vreme ce mult am păcătuit, şi printr-o fereastră daţi-mi mie să mănânc. Şi lucru de mână daţi-mi să lucrez". Şi aşa, pocăindu-se, a plăcut Domnului şi mântuindu-se, a adormit în Domnul.
Voiesc să vă aduc aminte, vouă, fraţilor puţin, şi despre mincinoşi. Că vă văd pe voi că nu vă prea sârguiţi a vă păzi limbile voastre şi cu lesnire mult suntem târâţi de ele. Trebuinţă este, dar, de multă trezvie, ca să nu fim furaţi de minciună. Că, minţind, nimeni nu se face părtaş lui Dumnezeu şi străin de El este mincinosul. Că scris este: "Toată minciuna de la diavolul este". Şi, iarăşi: "Mincinos este şi tată al minciunii". Pe diavolul, aşadar, îl numeşte mincinos. Iar adevărul este Dumnezeu, că Însuşi zice: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Deci, vedeţi de cine ne despărţim. Şi vedeţi de cine ne lipim cu minciunile: arătat este că, de cel viclean, de voim, dar, să ne mântuim cu adevărat, suntem datori să iubim adevărul, cu toată puterea şi cu toată sârguinţa şi să ne păzim de toată minciuna, ca nimic să nu ne despartă pe noi de adevăr şi de viaţă. Sunt însă trei osebiri şi feluri de minciună. Este minciuna de gând, este cel ce minte cu cuvântul, este încă şi cela ce şi cu viaţa lui minte. Cela ce minte, din gândul său este cel ce primeşte păreri. De vede pe cineva grăind cu fratele său, gândeşte şi zice: "De mine grăiesc". Iar de vor lăsa vorba, iarăşi gândeşte: "Pentru mine au lăsat vorba". Şi toate le minte cu gândul. Încă şi la clevetiri gândeşte, de bătaie, de osândire, de a face război. Că nu poate pomul rău să facă roade bune. Iar dacă voieşti cu adevărat a te îndrepta pe tine, pune începătură de pocăinţă şi nu te tulbura. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu