Proloagele din 14 mai

 

 Luna mai în 14 zile: pomenirea Sfântului Mucenic Isidor (+ 251)

    Acest Sfânt, a trăit în zilele împăratului Decius (250-253), trăgându-se, cu neamul, din cetatea Alexandriei. Înscris în oastea împărăţiei, în care avea şi o oarecare dregătorie ostăşească, ce se numea option, Sfântul Isidor se afla, cu partea lui de oaste, în Alexandria, sub cârmuirea lui Numerian, un duşman de moarte al creştinilor. Şi era Sfântul Isidor creştin, de multă vreme, tare şi viteaz cu trupul şi având viaţa plăcută lui Dumnezeu, că îşi petrecea zilele în feciorie, în rugăciune şi în fapte bune, ferindu-se de deşertăciunile lumeşti şi de necurăţiile păgâneşti, dar fără a mărturisi pe faţă credinţa sa, de frica prigonirilor. Din porunca împărătească, oastea de sub ascultarea lui Numerian, a trebuit să plece din Alexandria şi să se mute în insula Hios. Mulţime de corăbii au umplut marea şi toată oastea s-a urcat într-însele, apoi, întinzând pânzele în vînt, au pornit pe valuri, spre locul rânduit. Şi, împreună cu, oastea, a mers în insulă şi fericitul Isidor. Dar, un sutaş, cu numele Iuliu, păgân la suflet şi pizmaş, l-a pârât pe dreptcredinciosul Isidor la conducătorul Numerian, că este creştin, şi, că, în taină, se roagă lui Hristos şi nu dă nici o cinstire zeilor Romei. Deci, îndată, sfântul a fost chemat la judecată, înaintea lui Numerian. Şi, neascultând de porunca acestuia, de a jertfi zeilor, fericitul Isidor a mărturisit, pe faţă şi cu îndrăzneală, pe Hristos spunând căpeteniei că nimic şi nimeni nu-l va despărţi pe el de Hristos şi de credinţa lui în El. Auzind asemenea cuvinte de neîntoarcere a gândului, Numerian a poruncit să i se tăie capul. Şi aşa a luat cununa muceniciei.

  

 

Întru această zi, pomenirea Sfântului stareţ

Serapion Sindonitul (+ 388)

 În părţile Egiptului era un oarecare stareţ, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, că nu avea mai multe haine de acoperit trupul, în afară de o îmbrăcăminte numită sindon. Acesta, din tinereţe, s-a făcut monah şi n-a câştigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adăpostire, ci, aşa îi era viaţa lui, ca a unei păsări, nici în casă acoperită nu voia să stea sau să se odihnescă. Ci, purtând o cămaşă şi o Evanghelie mică, mergea din loc în loc şi unde îl apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineaţa, sculându-se, nu petrecea în acelaşi loc, ci, iarăşi, umbla, şi de aceea, de către cei mai mulţi, era numit om fără de patimă. De multe ori, îl aflau trecătorii afară din satul în care petrecuse mai înainte, stând lângă cale şi plângând cu amar; şi-l întrebau, zicând: "Pentru ce plângi bătrâne ?" Iar el răspundea către dânşii: "Domnul meu mi-a încredinţat mie bogăţia Sa, iar eu am pierdut-o şi l-am păgubit şi mă va pedepsi". (Dar, aceasta o grăia ca pildă, că Domn numea pe Dumnezeu, iar bogăţia, sufletul său, cel zidit după chipul lui Dumnezeu şi răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu). Iar cei ce auzeau aceasta, nu înţelegeau ce grăieşte, ci despre aur credeau că vorbeşte el. Deci, îi aruncau lui unii puţină pâine, alţii poame, şi-i ziceau: "Ia-le pe acestea frate, iar pentru bogăţia pe care ai pierdut-o, nu te mâhni, că Dumnezeu poate să ţi-o trimită înapoi". Şi răspundea lor stareţul: "Amin, amin !" Mergând la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac gol şi tremurând de frig. Şi, stând, a început a gândi: "Cum eu, socotindu-mă că sunt pustnic şi lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină, iar acest sărac se topeşte de frig şi eu nu mă milostivesc spre el ? Cu adevărat, de nu voi acoperi goliciunea lui şi de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi osândi în ziua judecăţii, ca un ucigaş." Şi, dezbrăcând de pe sine, sindonul, l-a dat săracului. Şi stătea gol, ţinând la subţioară Sfânta Evanghelie, pe care o purta. Trecând pe acolo un cunoscut al lui şi văzându-l gol, i-a zis: "Părinte Serapion, cine te-a dezbrăcat pe tine " iar el, arătând Sfânta Evanghelie, i-a zis: "Aceasta m-a dezbrăcat." După aceea, a întâlnit pe un om, pe care îl duceau la temniţă, pentru datorie, şi, fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea lui, a vândut Evanghelia, pe care o purta, şi a plătit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: "Părinte, unde este haina ta, cea mică ?" Răspuns-a stareţul: "Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă, în locul aceleia, îmi trebuie una mai bună". Şi, iarăşi, a grăit ucenicul: "Dar, Evanghelia unde este ?" Răspuns-a stareţul: "Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea mie în toate zilele: "Vinde averea şi o dă săracilor, ca să o afli în ziua Judecăţii," deci, am ascultat cele cuprinse în ea şi am făcut precum mă sfătuia ea, adică, am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă, ca să aflu îndrăzneală înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, după cum am citit în sfânta Lui Evanghelie". Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi şi rupt, ca să se acopere.

       Acest stareţ, râvnitor cu duhul şi cu adevărat sărac, după multe călătorii, a mers în Elada şi a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputând să capete de la cineva pâine, a flămânzit, fiindcă nimeni nu-i da nimic; iar să cumpere, nu avea cu ce, că, ascultând cuvântul lui Hrislos, niciodată nu purta vreun ban de aramă, nici pungă nu avea, nici cojoc şi nici altceva, decât numai sindonul cel rupt, cu care îşi acoperea goliciunea trupului. În ziua a patra, flămânzind foarte tare, a stat în cetate, la un loc foarte înalt, şi a început a plânge şi a striga: "Bărbaţi ai Atenei, ajutaţi-mă". Şi s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari în cetate şi l-au întrebat: "De unde eşti bătrânule ? Şi de ce suferi ?" Iar el a zis: "Cu neamul, sunt egiptean, şi, de când am ieşit din patria mea, în trei datorii am căzut; deci, doi datornici m-au lăsat, neavând ce să ia de la mine, iar al treilea, încă nu mă părăseşte, ci îşi cere mereu datoria sa". Iar filozofii l-au întrebat: "Cine sunt datornicii tăi şi care este cel ce te tulbură ? Spune nouă ca să te ajutăm". Atunci stareţul le-a zis: "Din tinereţe m-a tulburat pofta trupească, iubirea de arginţi şi foamea pântecului. Deci, de cele două dintâi, m-am izbăvit şi nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupeşti, nici averi nu-mi trebuie, dar flămânzirea nu vrea să mă lase. Că este a patra zi, astăzi, de când n-am mâncat şi nu încetează a mă supăra pântecele, cerând datoria cea obişnuită de hrană". Deci, unii din filozofi, socotind că grăieşte cu înşelăciune, i-au dat un galben. Şi-l urmau de departe, vrând să vadă ce face cu galbenul acela. Iar el, luând acel galben, a alergat la vânzătorul de pâine şi, punând galbenul înaintea aceluia ce vindea, a luat o pâine şi s-a dus şi nu s-a mai arătat în cetatea aceea. Atunci filozofii au cunoscut că, adevărat, bărbatul acela este îmbunătăţit. Deci, au dat pentru pâine preţul cel cuvenit vânzătorului, iar galbenul lor l-au luat înapoi.

        Fericitul Serapion, ducându-se în părţile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, că ţine credinţa maniheilor, deşi este îmbunătăţit cu viaţa. Deci, s-a dus la el şi i s-a vândut pe sine rob şi, după doi ani, l-a izbăvit pe el de erezie, cu darul lui Hristos şi l-a întors la dreapta credinţă a Bisericii, împreună cu femeia şi cu toată casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevărat părinte, şi-l cinsteau foarte mult şi, bucurându-se slăveau pe Dumnezeu de izbăvirea lor din rătăcire. Deci, stareţul, petrecând la ei, pe cât era cu trebuinţă spre mântuirea lor şi înapoind preţul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo şi, după obiceiul său, umbla prin ţări şi prin cetăţi. Se povesteşte despre el şi aceasta, că, mai înainte, fiind tânăr, s-a vândut pe sine unui lăutar elin, pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrându-i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi toată casa lui la Hristos Dumnezeu; că lăutarul văzuse pe robul său petrecând în toate zilele în postire, deoarece gusta, numai seara, puţină pâine şi bea apa cu măsură, iar noaptea, sculându-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai întâi, el, stăpânul, apoi femeia lui, şi, după aceea, toată casa lui, crezând în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi primind Sfântul Botez. Şi i-au zis lui: "Vino, frate, să te eliberăm de robia ta, că tu ne-ai eliberat din robia diavolului". Iar el le-a zis lor: "De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mântuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: "Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire şi pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea, m-am vândut vouă, ca să pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a vă povăţui la calea mântuirii. Deci, acum, mântuindu-vă Domnul, prin mine, smeritul, luaţi-vă arginţii voştri, iar eu mă voi duce, ca să mă îngrijesc de mântuirea altora." Însă, ei l-au rugat mult, zicând: "Te vom cinsti ca pe un părinte şi domn al nostru: iată, de acum, tu să ne fii stăpân, iar noi să-ţi fim robi, numai să nu te duci de la noi". Dar ei n-au putut să-l înduplece şi, nevoind să ia arginţii, îi ziceau: "Să-i împarţi, părinte, la săraci, că noi ne îndestulăm cu mântuirea noastră". Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: "Voi singuri să împărţiţi cele ce sunt ale voastre, că eu argint străin nu dau la săraci". Iar ei iarăşi îl rugau, ca, măcar din an în an, să-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei în alte părţi.

         Odată, a aflat o corabie plecând de la Alexandria spre Roma şi, dorind să se ducă acolo, a intrat în ea. Iar corăbierii, pornind, n-au întrebat pe bătrân de a adus ceva pe corabie, că socoteau că unul dintr-înşii a luat lucrurile bătrânului în corabie, deşi îl vedeau în sindonul acela vechi şi rupt, şi credeau că are plătit preţul călătoriei. După ce s-a depărtat de mal, ca la cinci sute de stadii, au început călătorii a mânca la apusul soarelui, iar pe stareţ, văzându-l că nu mănâncă nimic, socoteau că posteşte în ziua aceea. Văzându-l, însă, a treia zi, că nu mânca nimic, socoteau că boleşte de răul mării şi nu poate să mănânce. După aceea, în ziua a patra şi a cincea, văzându-l petrecând nemâncat, l-au întrebat: "Omule, pentru ce nu mănânci ?" Iar el a răspuns: "De vreme ce nu am ce mânca, de aceea nu mănânc". Şi se întrebau unul pe altul, cine a luat în corabie lucrurile acestui om ? Deci, înştiinţându-se că n-a adus nimic cu el, au început a cârti împotriva lui, zicând cu mânie: "Pentru ce ai intrat aici, neavând nimic ? Ce vei mânca ? Şi cu ce ne vei plăti nouă preţul, care se cade ?" Iar stareţul le-a răspuns: "Eu, precum mă vedeţi, n-am mai mult decât această haină veche şi ruptă, care este pe mine. Iar, de nu voiţi să mă duceţi cu voi, atunci să mă întoarceţi şi să mă lăsaţi acolo de unde m-aţi luat". Iar el a zis: "Măcar de ne-ai da şi o sută de galbeni, ca să întoarcem pentru tine, n-am vrea să facem aceasta, de vreme ce avem vânt bun în ajutor, în calea în care ne aflăm". Deci, au îngăduit pe stareţ, în corabie, hrănindu-l pentru Dumnezeu. Iar Cuviosul, mergând la Roma, cerceta pe toţi de care auzea că vieţuiesc cu bunătăţi şi, vorbind cu ei, primea folos, că pentru aceea umbla ca un călător, ca să-şi adune duhovniceasca bogăţie şi să-şi cumpere cereştile bunătăţi, pentru odihna veşnică, pe care le-a şi câştigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos a Căruia este slava în veci. Amin.

 

Viaţa Sfîntului Isidor, din Rostov cel nebun pentru Hristos

(14 mai)

  

        Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decît înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcîndu-se a fi nebun, a ieşit din pămîntul şi patria sa şi s-a dus spre părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plîngînd, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ţi se cade a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi silitorii sînt puţini care o apucă". Fericitul, mîngîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, pînă ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea. Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire, răsplătind ocărîtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dînşii în mintea sa, zicînd către Dumnezeu: "Doamne nu le socoti acestea ca păcat". Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.

În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită - unde se află acum şi sfintele lui moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcînd nebunii după obiceiul său şi răbdînd necazuri de la cei nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la rugăciune de seara pînă dimineaţa, înălţînd cu lacrimi şi cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pămîntul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui, dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfîntul pe toate le răbda, şezînd în coliba sa fără acoperămînt, ca unul fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît şi Dumnezeu l-a iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfîrşit, prin răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest chip: Nişte neguţători, luîndu-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfîntul Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scîndură şi l-au lăsat în mare şi corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scîndură, se afla în pragul morţii, neaşteptînd ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblînd pe mare ca pe uscat şi zicînd către dînsul: "Omule, mă ştii pe mine cine sînt?" Iar neguţătorul, abia putînd să vorbească, i-a zis: "O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă izbăveşte de moartea cea amară".

Atunci sfîntul l-a luat de mînă, l-a pus pe scîndura aceea, care îi era întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfîntul, îndreptînd-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungînd-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicîndu-i: "Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adîncurile mării". Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dînşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimîntat şi slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcînd nebunii, şi nu putea să spună cuiva de dînsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere pînă la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dînsul şi alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi facerile lui de minuni se săvîrşeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop şi, apropiindu-se sfîntul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dînsul, ca şi cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mîntuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătînd voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoşat şi au spus despre aceea voievodului, care, şi el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înştiinţîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit şi se mînia asupra pristavului; căci a înţeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfîrşit prînzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfîntul Isidor, avînd în mîini o prescură şi a dat-o episcopului, zicînd ca şi cum ar fi nebun: "Arhiereule, primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mîinile prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Deci, îndată cu venirea sfîntului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfîrşitului sfîntului şi minunat este cuvîntul lui, care le-a zis că "în acest ceas am luat prescuri din mîinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era mincinos cuvîntul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi, în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mîinile preasfinţitului patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfîntul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neştiind nimeni de sfîrşitul lui, deoarece sfîntul lui suflet a fost dus de sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi frumoasă mirosire, zicînd unul către altul: "De unde iese această plăcută mireasmă?" Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergînd pe lîngă coliba sfîntului, a simţit mai multă bună mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfîntul, zăcînd la pămînt, avînd faţa în sus şi mîinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Şi, cunoscînd că de curînd s-a sfîrşit, a alergat şi a spus celorlalţi oameni. Deci, mergînd nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, care ştiau viaţa sfîntului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfîntul l-a izbăvit de înecare în mare şi, căzînd la mormîntul sfîntului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormîntului fericitului - cu binecuvîntarea arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormîntul Sfîntului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sfinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai14.htm

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage14May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-sf_isidor.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-cv_serapion_sindonitul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-sf_isidor_cel_nebun_pentru_hristos.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai14.htm

 http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-isidor-din-hios