Luna iunie, în 26 de zile: pomenirea Precuviosului Părintelui nostru David, cel din Tesalonic (†548).
Acest fericit părinte David, s-a născut și a crescut în strălucita cetate a Tesalonicului. Și, din pruncie, supunându-și poftele trupului, cu înfrânarea și curăția, s-a arătat ca un înger în trup, strălucind ca un luceafăr. Asemenea, și-a părăsit prietenii și averea, pe care împărțit-o săracilor și a mers la mănăstirea Cunuliaton, unde s-a făcut monah. Deci, a rămas acolo, nevoindu-se în post și rugăciune și păzind toată fapta bună, iubind, mai ales, înfrânarea și smerenia, ca unul ce socotea că traiul îmbelșugat aduce trândăvia sufletului, iar alergarea după laude întunecă și risipește faptele cele bune.
Citind, fără odihnă, minunatele fapte și pătimiri ale Sfinților, se minuna de puterea credinței lor și se osândea pe sine, socotindu-se nevrednic și slab în sufletul său.
Aflând, din acele cărți, că stăpânindu-și trebuințele cele trupești, dobândeau Sfinții tărie de nezdruncinat, pentru sufletul lor, tânărul călugăr năzuia să le urmeze pilda, înfrânându-și pornirile pământești și căutând a crește în dragostea pentru cele duhovnicești. Iubea, cu deosebire viată Sfântului Simeon și îndelunga răbdare a Sfântului Daniil Stâlpnicul. Așa a crescut în inima Cuviosului David hotărârea de a se face urmașul acestora.
Drept aceea, făcându-și cuib într-un migdal, ca o pasăre ce cântă, din acel loc bucura pe toți prin cuvintele sale, legându-se să nu coboare de acolo, trei ani de zile. Și răbda, cu vitejie, gerul și viscolul, ploaia și arșița soarelui. Și, cu cât își chinuia mai mult trupul, cu atât cobora, în sufletul său, mai multă liniște și pace. Și, s-a îmbogățit, astfel cu lucrarea minunilor. Iar, când s-au împlinit trei ani, ucenicii i-au ridicat o chilie și a fost multora povățuitor.
Deci, primind a merge la Constantinopol, ca trimis, cu cererea cetății sale, fericitul David a minunat pe marele Iustinian împăratul prin înțelepciunea cuvântului său și cu nepătimirea, cea mai presus de fire, a trupului său. Că, luând în mâna sa cărbuni aprinși și tămâind pe împăratul, focul nu-i ardea mâna. Și și-a aflat obștescul sfârșit, pe drumul de întoarcere, cu vestea bună a dobândirii celor cerute de tesalonicienii săi, de la împărat.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
Ne-a povestit nouă Paladie, că el, oarecând, intrând în Alexandria împreună cu ava Daniil, pentru o anumită trebuință, a întâlnit pe un oarecare tânăr, ieșind din baie, că se scăldase. Și, văzându-l pe el, bătrânul a suspinat și a zis către ava Paladie: Vezi, pe acest frate? Se va defăima numele lui Dumnezeu, printr-însul. Deci, să mergem după el, ca să vedem unde petrece. Și, mergând pe urma lui, au intrat după el. Și, bătrânul, luându-l deoparte i-a zis: "Frate, tânăr fiind și sănătos, nu ți se cuvine să te scalzi la baia de obște. Că, să fii încredințat, fiule, că pe mulți smintești."Răspuns-a acela bătrânului: "De aș plăcea oamenilor, n-aș mai fi slugă lui Hristos, dar scris este: "Nu judecați și nu veți fi judecați." Atunci, bătrânul i-a pus lui metanie, zicând: "Iartă-mă pentru Domnul că am greșit, ca un om." Și am ieșit de la dânsul. Iar bătrânul, suspinând și lăcrimând, a zis: "Să te încredințeze pe tine adevărul, frate: mai mulți decât cincizeci de draci am văzut înconjurându-l pe dânsul și turnând peste el noroi, iar, o arăpoaica, șezând pe umerii lui, îl săruta pe el, și altă arăpoaica, jucând înaintea lui, nerușinări îl învăța, iar dracii, mergând împrejurul lui, se bucurau de el. Iar pe Sfântul Înger nu l-am văzut, nici aproape, nici departe de el. Pentru aceasta socotesc că era el plin de toată necurătia. Și o dovedesc aceasta și hainele lui care sunt de căprioară, moi și împodobite cu fir: apoi, și, petrecerea lui așa fără de rușine, în mijlocul acestei cetăți, întru care și cei ce au îmbătrânit în nevoință, când intră pentru trebi de neînlăturat, se sârguiesc să iasă îndată, ca să nu sufere vătămare. Apoi, de nu era el iubitor de sine și iubitor de dezmierdări și iubitor al desfrânării, nu s-ar fi dezgolit pe sine fără de rușine în fața tuturor, și n-ar fi privit și pe alții, asemenea goi, ca și el, când Sfinții, Părinții noștri, Antonie și Pahomie, Amon și Serapion și ceilalți purtători de Dumnezeu părinți, au legiuit ca nimeni între călugări, fără de mare boală și nevoie, să nu se dezgolească pe sine. Că și ei înșiși, pentru oarecare trebuințe, având nevoie să treacă râuri și nefiind luntre, nu sufereau să se dezgolească, pentru că se sfiau de Sfântul Înger, care urma după dânșii și de soarele care-i lumina, deși nu-i vedea vreun om; ci se rugau lui Dumnezeu și treceau prin văzduh, fiindcă Iubitorul de oameni și Atotputernicul Dumnezeu primea îndată cererea lor, plină de evlavie, și, preaslăvit, o împlinea și o săvârșea cu fapta." Acestea spunându-mi-le, bătrânul a tăcut. Iar, după ce ne-am întors noi la Schit, n-au trecut multe zile și au venit frații de la Alexandria, care ne-au povestit că fratele cutare, cel ce, cu puțin mai înainte, venise de la Constantinopol, acela despre care vorbise bătrânul, s-a aflat că se desfrânase cu femeia lui Selentarie și, fiind prins de slugile lui și de vecini, a fost ucis, făcându-se tuturor rușine și ocară. Iar eu, auzind, sculându-mă, m-am dus la ava Daniil și i-am povestit lui cele ce s-au întâmplat. Și, auzind, bătrânul a lăcrimat și a zis: "Pedeapsa celui mândru, este căderea." Cu aceasta bătrânul arată că acela, de nu bolea cu mândria, și ar fi primit sfatul său, nu ar fi pătimit una ca aceasta, pe care și alții mândri o vor suferi, dacă nu se vor învăța, prin această cădere, să fugă de o prăpastie ca aceasta. Drept aceea, părintele a poruncit să se scrie acestea, ca vrednice de scris, și să se pună în cartea de semne a purtătorilor de Dumnezeu Părinți, spre folosul și zidirea celor ce o vor citi.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, ca nimeni să nu se deznădăjduiască de mântuire, căzând în multe păcate, ci să se pocăiască
Nimeni, umblând în răutatea păcatului, să nu deznădăjduiască, știind că, pentru boala sufletului, leacul sufletesc este pocăința. Pentru că, prin ea, se poate tămădui toată neputința și, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate, prin pocăință, să se îndrepteze. Frate, să nu fie hulite de tine ierburile cele de leac, nici să ți se închidă cetatea mărturisirii, nici să te lași pe tine în adâncul răutăților și nici să te dai singur ucigașului de oameni, pentru că Domnul știe a scula pe cei căzuți. Dacă nădejdea mântuirii te-a părăsit pe tine, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunătăților, ce vor să fie, sau frica chinurilor, care sunt gătite celor care nu s-au pocăit, nu sunt în mintea ta, apoi, trezește-te degrabă, ridică-ți ochii la cer și vino-ți în simțire, încetează cu răutățile tale, scutură de la tine beția ce te-a cuprins și adu-ți aminte de îndurările lui Dumnezeu, că tămăduiește cu undelemn și cu vin. Să nu deznădăjduiești de mântuire, ci să-ți aduci aminte de cele scrise: "Cel ce cade, oare nu se va ridica? Și cel ce se abate, nu au se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită, oare, nu va birui? Iar cel ce se mărturisește, nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să se mântuiască."
Chiar și în adâncul răutăților, dacă ai căzut, să nu deznădăjduiești. Este vreme de înfrânare, este vreme de vindecare, este vreme de îndreptare. Ai alunecat? Scoală-te! Ai greșit, părăsește greșeala; să nu stai în calea păcatelor, ci să fugi. Că, dacă, întorcându-te, te vei scula, atunci sculându-te, te vei mântui. Că, după boală, este sănătate și, din pocăință, vine mântuirea. Îndrăznește, nu deznădăjdui. Că nu este legea lui Dumnezeu, ca legea stăpânitorilor, celor ce judecă, care osândesc la moarte, fără milă. Căci trăind sub har, harul depărtează osânda, așteptând îndreptarea, până când este încă deschisă ușa, iar, după ce se va închide ușa, atunci, Mirele nu va mai auzi pe cei rămași afară. A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu